Ecouri
Nu te-am mai găsit.
Plecasei odată cu păsările călătoare
adunate în cercuri concentrice
.
ascunsă undeva
la mijloc
printre sute de aripi și țipete
.
Frigul de afară îți aburise ferestrele casei
ofilise florile
în jurul trecutului tău se făcuse liniște
.
a fost primul și cel din urmă moment
de liniște
când n-am mai auzit urletul tânguitor al câinelui
.
la oblonul debaralei tale cu dragoste
apăruse o gaură imensă
prin care se vedeau de departe
scheletele morților
.
Sadic. Nu te-aș fi crezut în stare să faci asta!
Este peste puterea mea de înțelegere
.
nimeni n-a putut să-și explice atunci
de ce ai părăsit câinele?
.
Am rememorat amintiri
de când mergeai la grădiniță
nedespărțită de el
.
Primul meu gând
a fost să cumpăr două bilete de avion; unul de dus
și două de întoarcere
.
Spaima de apă mă ținuse treaz tot drumul
văzusem cum agonizase sub ochii mei
noaptea
.
Speram să ajung înaintea ta; am așteptat zile întregi
numărând stelele
.
gândindu-mă la bărbatul cocor de care te îndrăgostisei…
imaginar! O minciună sfruntată
.
ultima…
Poems in the same category
Demitizare
Blestematule! Blestematule!
am strigat din vârful dealului,
să nu-mi prăvălești din nou piatra
ca lui Sisif!
ecoul îmi întoarce cuvintele
golite de suflet:
să nu-mi prăvălești din nou piatra
ca lui Sisif…
să nu-mi prăvăești din nou piatra
ca lui Sisif…
să nu-mi prăvălești din nou piatra
ca lui Sisif…
ajunsesem aproape de vârf
alături de mine Don Quijote alerga după fluturi…
nici nu știu cum am scăpat-o
la dracu! la dracu! la dracu!
am răbufnit
și-atunci am auzit o voce din cer
reverberând sacadat
ca un tunet
„ Ajunge, fiule!”
stihuri diamantine //7
ceața
silențioasă insidioasă
înaintează acoperă copleșește
vârfurile semețe ale munților-
salutând veghind străjuind
călit imperturbabil
bradul
Înalță o rugăciune
Cînd deschizi ochii și dimineața vine
Înalța o rugăciune din suflet pentru tine
Sa nu îți fie ziua plina de amărăciune
Si noaptea lunga tristă așa cum se cuvine
Și tot ce astăzi ești și tot ce azi trăiești,
Mereu in gînd soptește-i
Doar Lui să-i mulțumești.
Riscuri
„ce zici, te bagi?”
mă întrebă insinuantă
femeia (abia o zăream printre trunchiurile groase de fagi)
adormisem cu chipul iubitei mele
pe retină scrisese
ea undeva despre o cupă cu dulceaţă
de fragi (ador dulceaţa aceasta cu sâmburi de migdală şi de lumină)
dar în visul de faţă (jur pe ochii frumoasei Calypso!)
era balerină Mergeam în mâini,
răsturnat şi m-am băgat…
Amiezile
Dragonul (șarpele) omorât de multe ori,
De străbunii acestor vieți,
Din iriși flăcări colorate scapă,
Și din fiecare nară câte-un basm.
Văzutu-l-am pe-un spin de roză,
Presat cândva într-o copertă verde.
Purta o verighetă însuflețită
Și cerceluși în șiraguri împrăștiați.
L-am apropiat: pata neagră,
Din irisul de coral ce blestem poartă?
Deși bănuiam: o poveste lunară
În sarea cristalină de la cină.
Zefir
Adierea zefirului era ca foșnetul șoaptei
cineva lăsase deschisă colivia cu păsări măiestre
ale dimineții
iar aceastea-și luaseră zborul într-un foșnet tumultos de aripi
printre umbrele zorilor desprinse parcă de corpuri
de inimi
printre frunzele Maiestăți sale regale
Magnolia
cu tot albul năucitor al florilor și al parfumului ei
printre strigătele zglobii ale copiilor în drum spre școală
și printre suspinele străzii
amestecate cu mirosuri de cauciuc ars
peste care adierea zefirului
aluneca ca o rochie mătăsoasă
de pe trupul unei femei îndrăgostite
.
Am deschis vrăjit fereastra spre cer
ascultând respirația celestă a stelelor
care se îmbrățișau cu quasarii rătăcitori
și deveneau supernove
în meri pițigoi cântau îngeresc
desfăcându-și aripile în nuanțe de alb și albastru
doar pictorul bătrân de la capătul orizontului
rămas fără culori
își făcea loc cu mâinile
prin albul nemângâiat al pânze
.
Apoi te-am văzut ieșind din spuma valurilor
care se loveau de aurul spălăcit al țărmului
ca o zeiță din legendele adolescentine ale Olimpului
din clipa aceea mi-a trebuit încă o viață
să-nțeleg că femeile erau dincolo de mângâierea zefirului
și de vraja neverosimilă a gândului
tot oameni
Demitizare
Blestematule! Blestematule!
am strigat din vârful dealului,
să nu-mi prăvălești din nou piatra
ca lui Sisif!
ecoul îmi întoarce cuvintele
golite de suflet:
să nu-mi prăvălești din nou piatra
ca lui Sisif…
să nu-mi prăvăești din nou piatra
ca lui Sisif…
să nu-mi prăvălești din nou piatra
ca lui Sisif…
ajunsesem aproape de vârf
alături de mine Don Quijote alerga după fluturi…
nici nu știu cum am scăpat-o
la dracu! la dracu! la dracu!
am răbufnit
și-atunci am auzit o voce din cer
reverberând sacadat
ca un tunet
„ Ajunge, fiule!”
stihuri diamantine //7
ceața
silențioasă insidioasă
înaintează acoperă copleșește
vârfurile semețe ale munților-
salutând veghind străjuind
călit imperturbabil
bradul
Înalță o rugăciune
Cînd deschizi ochii și dimineața vine
Înalța o rugăciune din suflet pentru tine
Sa nu îți fie ziua plina de amărăciune
Si noaptea lunga tristă așa cum se cuvine
Și tot ce astăzi ești și tot ce azi trăiești,
Mereu in gînd soptește-i
Doar Lui să-i mulțumești.
Riscuri
„ce zici, te bagi?”
mă întrebă insinuantă
femeia (abia o zăream printre trunchiurile groase de fagi)
adormisem cu chipul iubitei mele
pe retină scrisese
ea undeva despre o cupă cu dulceaţă
de fragi (ador dulceaţa aceasta cu sâmburi de migdală şi de lumină)
dar în visul de faţă (jur pe ochii frumoasei Calypso!)
era balerină Mergeam în mâini,
răsturnat şi m-am băgat…
Amiezile
Dragonul (șarpele) omorât de multe ori,
De străbunii acestor vieți,
Din iriși flăcări colorate scapă,
Și din fiecare nară câte-un basm.
Văzutu-l-am pe-un spin de roză,
Presat cândva într-o copertă verde.
Purta o verighetă însuflețită
Și cerceluși în șiraguri împrăștiați.
L-am apropiat: pata neagră,
Din irisul de coral ce blestem poartă?
Deși bănuiam: o poveste lunară
În sarea cristalină de la cină.
Zefir
Adierea zefirului era ca foșnetul șoaptei
cineva lăsase deschisă colivia cu păsări măiestre
ale dimineții
iar aceastea-și luaseră zborul într-un foșnet tumultos de aripi
printre umbrele zorilor desprinse parcă de corpuri
de inimi
printre frunzele Maiestăți sale regale
Magnolia
cu tot albul năucitor al florilor și al parfumului ei
printre strigătele zglobii ale copiilor în drum spre școală
și printre suspinele străzii
amestecate cu mirosuri de cauciuc ars
peste care adierea zefirului
aluneca ca o rochie mătăsoasă
de pe trupul unei femei îndrăgostite
.
Am deschis vrăjit fereastra spre cer
ascultând respirația celestă a stelelor
care se îmbrățișau cu quasarii rătăcitori
și deveneau supernove
în meri pițigoi cântau îngeresc
desfăcându-și aripile în nuanțe de alb și albastru
doar pictorul bătrân de la capătul orizontului
rămas fără culori
își făcea loc cu mâinile
prin albul nemângâiat al pânze
.
Apoi te-am văzut ieșind din spuma valurilor
care se loveau de aurul spălăcit al țărmului
ca o zeiță din legendele adolescentine ale Olimpului
din clipa aceea mi-a trebuit încă o viață
să-nțeleg că femeile erau dincolo de mângâierea zefirului
și de vraja neverosimilă a gândului
tot oameni
Other poems by the author
Neclintire
țărâna prin care-ai călcat s-a-ntărit ca un cadavru
locul de-acolo e mort
nici firul de iarbă nu mai răzbește prin crusta aceea violacee
spre negru
a pământului
așezată ca o platoșă la capul soldatului necunoscut
nici oamenii nu mai trec
copacii și-au asmuțit și ei crengile uscate spre cer
precum niște morți îngopați în picioare
calotele glaciare dinăuntru-mi
alunecă-ncet-încet înspre maluri
aud pașii albi ai iernii arctice călcând peste nisipurile portocalii ale sufletului
aripile bufnițelor rașchetând norii
deșertul timpului se contopește cu linia orizontului infinit
țurțuri imenși îmi atârnă de inimă
așteptând…
Ars poetica
Cineva comparase poezia inimii cu o femeie grațioasă
era de fapt o forțare a metaforei
prin sobrietatea solemnă și persusivă a cuvântului
pentru că nicio poezie nu pornește din inimă
și nu se aseamănă cu nimic cunoscut
o tornadă nu se formează niciodată într-un pahar cu apă
și nu are grad de comparație
nu
poezia, la fel, țâșnește din adâncurile misterioase ale minții
ca un vârtej de simțire pe o axă verticală a gândului
sau ca o ciocnire între fisurile continentale ale acestuia
cu degajare de făcări
lăsând în urmă toate cadavrele sfârtecate ale alter-ego-ului
undeva, printre norii întunecați ai inconștientului, strălucesc ochii de cristal ai femeii
care dau frâu liber metaforei:
o floare în păr, două picături de rouă în urechi
atât de râvnitul Triunghi de Aur al Bermudelor de pe țărmurile Atlantidei
( identic cu numele unei femei!)
unde dispar cele mai frumoase vise ale nopții
.
și așa, din cenușa lor, renaște mereu ... poezia.
Vid metafizic
apoi a plecat
pe nebăgate de seamă
în vârful degetelor
ca un spectator care iese dintr-o sală de cinematograf
cu umerii aplecați
bâjbâind prin întunericul dintre rânduri
fără să spună nimic
simțise că vorbele ei ricoșau de pereții liniștii mele
și-i reveneau în urechi ca un ecou rătăcit
îmi văzuse privirea înfiptă în albastru cerului
și înțelese că nu mai eram acolo pentru ea
pentru nimeni
poate că nici nu eram
nu știu
îmi mai aminteam doar că toți mugurii din ramuri
îngenuncheaseră dintr-o dată în flori
că sufletul meu înota în derivă
într-o mare încremenită în alb
că vorbele ei semănau cu niște albatroși osteniți
deasupra unei corăbii părăsite
cum să mai ies din această gaură neagră
mă-ntrebam
zdrobit în propria-mi liniște
Tablou de vară în tempera
ar trebui să ne iubim acum pentru cât mai avem de trăit
nu știm ce ne mai așteaptă și mâine
azi am avut tornade înspăimântătoare la prânz
puhoaie de apă și alunecări apocaliptice de pietre spre seară
în munți
în zori a plouat cu gheață cât oul de mierlă peste iepuri sălbatici și ciocârlii
toată dimineața a lăcrimat în dreptul ferestrei aburite de nori
fără să-și poată mângâia trandafiri culcați la pământ
într-o revărsare tăcută de durere și sânge
tu aveai rimelul căzut pe obraji și buzele albe
perdele spumoase de apă țâșneau din roțile bolizilor negri
și cădeau peste tine
se balansau deasupra-ți cablurile de înaltă tensiune precum niște păianjeni uriași
care scoteau flăcări pe nas la fiecare atingere
dar tu alergai ca o zebră în aceeși pantofi roșii din piele de șarpe
cu tocurile înalte
în același pardisiu galben cu inserții de alb și trei rânduri de nasturi
erai udă din cap în picioare când ai intrat
acum nu mai poți da înapoi
vei rămâne în noaptea asta la mine ca să-ți usuci hainele
să bem ceva și să căutăm vreun capot de bumbac prin dulapuri
dacă vom găsi
dacă nu ne vom îmbrăca în clovni și ne vom desena câte un ochi pe fiecare palmă
poate vom pune pe noi niște cearșafuri în romburi
și câte două tichii cu motocei galbeni în cap
iar dacă se va stinge lumina
ne vom îmbrățișa grațios între două fulgere zguduite de tunet
mi-aș dori să trăim noaptea aceasta ca și când ar fi ultima
iubito
chiar dacă nu va fi
cine ar fi crezut că Halep va câștiga Wimbledon-ul în fața Serenei Williams
nimeni
sperai ca atunci când rupeai petalele albe ale unei flori de romaniță
și te-ntrebai întinsă pe spate cu tot cerul deasupra
mă iubește
nu mă iubește
la fel te intrebi și acum
tremurând la fiecare respirație a vântului în geamuri
cineva a deschis Cutia Pandorei cu fiarele neîmblânzite ale nopții
afară
nu-i nicio speranță ca hainele tale să se usuce până în zori…
Eroare din greșeală
- Duceţi-l în biroul meu! ordonă unul dintre civili continuându-şi discuţia cu o femeie tânără, fardată violent. Ştiţi unde, da?
Poliţiştii îl îmbrânciră în clădire, obligându-l să urce mai multe scări, să coboare altele şi în cele din urmă să intre într-un birou minuscul, cu aspect cazon, mobilat doar cu o masă, un dulap metalic şi două scaune. Individul ciolănos îi desfăcu cătuşa de la mâna dreaptă, destul de brutal de altfel, pe care o prinse apoi de ţeava unui calorifer.
Rămas singur, Dragoş Fluieraş, de profesie medic ginecolog, constatase că poliţistul îl priponise de ţeava de jos a caloriferului, obligându-l să stea răsucit şi cocoşat, într-un echilibru mai mult decât precar. Abia după vreo oră auzise nişte paşi apropiindu-se şi răsuflă uşurat.
- Procuror Ilie Cucoară! se prezentă civilul pe care-l văzuse mai înainte pe scări, un bărbat între două vârste, durduliu, cu obrajii şi nasul de culoarea vişinei putrede. Ai făcut-o lată, omule!
- Poate îmi spuneţi şi mie ce am făcut! răspunse el cu o întrebare. Sunt un om paşnic, la locul meu, îmi plătesc taxele către Stat şi respect legile ţării!
Procurorul rămase o clipă perplex, privindu-l cu ochii holbaţi, dar în clipa următoare sări de pe scaun şi se repezi asupra lui cu pumnii şi cu picioarele. Parcă înebunise. Nici măcar sângele care începuse să ţâşnească din nasul şi din gura victimei nu fusese îndeajuns ca să-i tempereze furia.
- Care va să zică, urlă el ştergându-şi sudoarea de pe frunte, îţi plăteşti taxele la Stat, hai, dar de ce paştile mătii violezi femei judecătoare? Ştii cine era judecătoarea pe care ai violată ieri seară? Îţi spun eu, canalie! Era nevastă-mea!!!
Dragoş Fluieraş, aflat la pământ şi apărându-se cu singura mână liberă, negă cu înverşunare.
- N-am violat pe nimeni, domnule procuror, sunt medic ginecolog! Toată ziua mă uit doar în ...
- Eşti şi pervers, pe deasupra! Lasă că-ţi scot eu toate perversiunile din cap! Poţi dovedi unde ai fost aseară?
- Cum să nu pot? Am martori cel puţin cincizeci de familii?
- De ce nu cinci sute?
- Fiindcă atâtea familii au fost la onomastica medicului-şef, Gălbează!
Procurorul se aşeză pe scaun şi-şi aprinse o ţigară.
- Mă provoci...mă provoci ca să scapi basma curată, nu-i aşa? Vrei să-mi demonstrezi că ai luat-o razna!
- Nici gând, domnule procuror. Sunt încă în deplinătatea tuturor facultăţilor mentale!
- Cum te numeşti?
- Dragoş Fluieraş.
- Cu ce te ocupi?
- Sunt medic ginecolog la Spitalul de Urgenţă Grozăveşti.
- Probabil că eşti şi căsătorit, ai şi copii şi, de ce nu, mergi duminica la biserică?
- La biserică nu mă prea duc, recunoscu Fluieraş domol, dar în rest aveţi ...
Procurorul strivi ţigara în scrumieră cu nervozitate.
- Cred că până la urmă am să te împuşc!
- Nu m-aş mira după cele întâmplate!
- Iată-te şi victimă!!!
În liniştea care se lăsase peste cuvintele lui Fluiersş se auzi deodată un tropăit de paşi, înjurături şi proteste, urmate de o bătaie energică în uşă. Procurorul Cucoară, obişnuit, se pare, cu asemenea scenete ridică ochii din dosarul aflat pe birou.
- Intră! zise.
Cei doi poliţişti care îl ridicaseră de dimineaţă pe Fluieraş îşi făcură apariţia ţinând imobilizat de mâini un bărbat îmbrăcat neglijent şi nebărberit, aflat într-o stare de tensiune explozivă.
- Permiteţi să raportez, domnule procuror! vorbi ciolănosul. Individul acesta s-a prezentat la noi pretinzând că se numeşte Dragoş Fluieraş şi că, de fapt, el este violatorul...
- Pretinzând???
- Ulterior l-am verificat şi...s-a confirmat că...
- Dar ăsta cine e? întrebă procurorul derutat, arătând către celălalt Fluieraş. De unde l-aţi săltat?
Poliţistul se scărpină în creştetul capului depăşit de situaţie.
- Dumnealui locuieşte la nr. 51, iar ăsta, vis-a-vis, la nr. 51 bis!
- În mandat ce scria ?
- Păi, nu ştiţi, urma să-l scrieţi?
- Şi tu i-ai ridicat, aşa, fără mandat?
- Numai pe primul, fiindcă al doilea s-a predat singur!
- Eşti un dobitoc! zbieră procurorul luându-se cu mâinile de cap. Ce-i spun eu acum omului ăsta ?
Cei doi poliţişti se priviră o clipă complice, apoi cel mai pirpiriu făcu un pas înainte.
- Eroare din greşeală, domnule, să trăiți!
Insomnii
mi-e imposibil să înțeleg de ce zilele trebuie să înceapă
în zori
nu întotdeauna se-ntâmplă să dai binețe zilei cu Soarele
uneori te trezești confuz în mijlocul nopții
dintr-un vis urât cu păianjeni
aprinzi lumina
te strecori tiptil printre aceleași lucruri tăcute
ca nu cumva să nu le tulburi monotonia
printre uși uitate deschise
spre baie
observ în oglindă că mi-a crescut barba
„fir-ar a naibii de barbă!”
aparatul de ras bâzâie ca un motor cu reacție
sigur vecina de jos mă înjură
o urmă de ruj de pe etajeră îmi aduce aminte
de tine
a fost ieri
pe scări este o liniște surdă
la fel pe străzi
la Spitalul Județean de Urgențăți
și biserică evanghelistă
„ la început a făcut Dumnezeu lumea
îmi vine în minte un text din Facere
și pământul era netocmit și gol
întuneric era deasupra adâncului
și Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor
și-a zis Dumnezeu:
să fie lumină
și-a fost lumină…”
asta era
mă gândesc în timp ce urc scările
omul a apărut mai târziu
nu l-a întrebat nimeni dacă e bine să desparți ziua de noapte
„iar nu aveți somn!”
mă ceartă bătrâna de la parter
mi-e imposibil să-nțeleg
de ce zilele trebuie să înceapă în zori
îi răspund
nu întodeauna se-ntâmplă să dai binețe zilei cu Soarele…
Neclintire
țărâna prin care-ai călcat s-a-ntărit ca un cadavru
locul de-acolo e mort
nici firul de iarbă nu mai răzbește prin crusta aceea violacee
spre negru
a pământului
așezată ca o platoșă la capul soldatului necunoscut
nici oamenii nu mai trec
copacii și-au asmuțit și ei crengile uscate spre cer
precum niște morți îngopați în picioare
calotele glaciare dinăuntru-mi
alunecă-ncet-încet înspre maluri
aud pașii albi ai iernii arctice călcând peste nisipurile portocalii ale sufletului
aripile bufnițelor rașchetând norii
deșertul timpului se contopește cu linia orizontului infinit
țurțuri imenși îmi atârnă de inimă
așteptând…
Ars poetica
Cineva comparase poezia inimii cu o femeie grațioasă
era de fapt o forțare a metaforei
prin sobrietatea solemnă și persusivă a cuvântului
pentru că nicio poezie nu pornește din inimă
și nu se aseamănă cu nimic cunoscut
o tornadă nu se formează niciodată într-un pahar cu apă
și nu are grad de comparație
nu
poezia, la fel, țâșnește din adâncurile misterioase ale minții
ca un vârtej de simțire pe o axă verticală a gândului
sau ca o ciocnire între fisurile continentale ale acestuia
cu degajare de făcări
lăsând în urmă toate cadavrele sfârtecate ale alter-ego-ului
undeva, printre norii întunecați ai inconștientului, strălucesc ochii de cristal ai femeii
care dau frâu liber metaforei:
o floare în păr, două picături de rouă în urechi
atât de râvnitul Triunghi de Aur al Bermudelor de pe țărmurile Atlantidei
( identic cu numele unei femei!)
unde dispar cele mai frumoase vise ale nopții
.
și așa, din cenușa lor, renaște mereu ... poezia.
Vid metafizic
apoi a plecat
pe nebăgate de seamă
în vârful degetelor
ca un spectator care iese dintr-o sală de cinematograf
cu umerii aplecați
bâjbâind prin întunericul dintre rânduri
fără să spună nimic
simțise că vorbele ei ricoșau de pereții liniștii mele
și-i reveneau în urechi ca un ecou rătăcit
îmi văzuse privirea înfiptă în albastru cerului
și înțelese că nu mai eram acolo pentru ea
pentru nimeni
poate că nici nu eram
nu știu
îmi mai aminteam doar că toți mugurii din ramuri
îngenuncheaseră dintr-o dată în flori
că sufletul meu înota în derivă
într-o mare încremenită în alb
că vorbele ei semănau cu niște albatroși osteniți
deasupra unei corăbii părăsite
cum să mai ies din această gaură neagră
mă-ntrebam
zdrobit în propria-mi liniște
Tablou de vară în tempera
ar trebui să ne iubim acum pentru cât mai avem de trăit
nu știm ce ne mai așteaptă și mâine
azi am avut tornade înspăimântătoare la prânz
puhoaie de apă și alunecări apocaliptice de pietre spre seară
în munți
în zori a plouat cu gheață cât oul de mierlă peste iepuri sălbatici și ciocârlii
toată dimineața a lăcrimat în dreptul ferestrei aburite de nori
fără să-și poată mângâia trandafiri culcați la pământ
într-o revărsare tăcută de durere și sânge
tu aveai rimelul căzut pe obraji și buzele albe
perdele spumoase de apă țâșneau din roțile bolizilor negri
și cădeau peste tine
se balansau deasupra-ți cablurile de înaltă tensiune precum niște păianjeni uriași
care scoteau flăcări pe nas la fiecare atingere
dar tu alergai ca o zebră în aceeși pantofi roșii din piele de șarpe
cu tocurile înalte
în același pardisiu galben cu inserții de alb și trei rânduri de nasturi
erai udă din cap în picioare când ai intrat
acum nu mai poți da înapoi
vei rămâne în noaptea asta la mine ca să-ți usuci hainele
să bem ceva și să căutăm vreun capot de bumbac prin dulapuri
dacă vom găsi
dacă nu ne vom îmbrăca în clovni și ne vom desena câte un ochi pe fiecare palmă
poate vom pune pe noi niște cearșafuri în romburi
și câte două tichii cu motocei galbeni în cap
iar dacă se va stinge lumina
ne vom îmbrățișa grațios între două fulgere zguduite de tunet
mi-aș dori să trăim noaptea aceasta ca și când ar fi ultima
iubito
chiar dacă nu va fi
cine ar fi crezut că Halep va câștiga Wimbledon-ul în fața Serenei Williams
nimeni
sperai ca atunci când rupeai petalele albe ale unei flori de romaniță
și te-ntrebai întinsă pe spate cu tot cerul deasupra
mă iubește
nu mă iubește
la fel te intrebi și acum
tremurând la fiecare respirație a vântului în geamuri
cineva a deschis Cutia Pandorei cu fiarele neîmblânzite ale nopții
afară
nu-i nicio speranță ca hainele tale să se usuce până în zori…
Eroare din greșeală
- Duceţi-l în biroul meu! ordonă unul dintre civili continuându-şi discuţia cu o femeie tânără, fardată violent. Ştiţi unde, da?
Poliţiştii îl îmbrânciră în clădire, obligându-l să urce mai multe scări, să coboare altele şi în cele din urmă să intre într-un birou minuscul, cu aspect cazon, mobilat doar cu o masă, un dulap metalic şi două scaune. Individul ciolănos îi desfăcu cătuşa de la mâna dreaptă, destul de brutal de altfel, pe care o prinse apoi de ţeava unui calorifer.
Rămas singur, Dragoş Fluieraş, de profesie medic ginecolog, constatase că poliţistul îl priponise de ţeava de jos a caloriferului, obligându-l să stea răsucit şi cocoşat, într-un echilibru mai mult decât precar. Abia după vreo oră auzise nişte paşi apropiindu-se şi răsuflă uşurat.
- Procuror Ilie Cucoară! se prezentă civilul pe care-l văzuse mai înainte pe scări, un bărbat între două vârste, durduliu, cu obrajii şi nasul de culoarea vişinei putrede. Ai făcut-o lată, omule!
- Poate îmi spuneţi şi mie ce am făcut! răspunse el cu o întrebare. Sunt un om paşnic, la locul meu, îmi plătesc taxele către Stat şi respect legile ţării!
Procurorul rămase o clipă perplex, privindu-l cu ochii holbaţi, dar în clipa următoare sări de pe scaun şi se repezi asupra lui cu pumnii şi cu picioarele. Parcă înebunise. Nici măcar sângele care începuse să ţâşnească din nasul şi din gura victimei nu fusese îndeajuns ca să-i tempereze furia.
- Care va să zică, urlă el ştergându-şi sudoarea de pe frunte, îţi plăteşti taxele la Stat, hai, dar de ce paştile mătii violezi femei judecătoare? Ştii cine era judecătoarea pe care ai violată ieri seară? Îţi spun eu, canalie! Era nevastă-mea!!!
Dragoş Fluieraş, aflat la pământ şi apărându-se cu singura mână liberă, negă cu înverşunare.
- N-am violat pe nimeni, domnule procuror, sunt medic ginecolog! Toată ziua mă uit doar în ...
- Eşti şi pervers, pe deasupra! Lasă că-ţi scot eu toate perversiunile din cap! Poţi dovedi unde ai fost aseară?
- Cum să nu pot? Am martori cel puţin cincizeci de familii?
- De ce nu cinci sute?
- Fiindcă atâtea familii au fost la onomastica medicului-şef, Gălbează!
Procurorul se aşeză pe scaun şi-şi aprinse o ţigară.
- Mă provoci...mă provoci ca să scapi basma curată, nu-i aşa? Vrei să-mi demonstrezi că ai luat-o razna!
- Nici gând, domnule procuror. Sunt încă în deplinătatea tuturor facultăţilor mentale!
- Cum te numeşti?
- Dragoş Fluieraş.
- Cu ce te ocupi?
- Sunt medic ginecolog la Spitalul de Urgenţă Grozăveşti.
- Probabil că eşti şi căsătorit, ai şi copii şi, de ce nu, mergi duminica la biserică?
- La biserică nu mă prea duc, recunoscu Fluieraş domol, dar în rest aveţi ...
Procurorul strivi ţigara în scrumieră cu nervozitate.
- Cred că până la urmă am să te împuşc!
- Nu m-aş mira după cele întâmplate!
- Iată-te şi victimă!!!
În liniştea care se lăsase peste cuvintele lui Fluiersş se auzi deodată un tropăit de paşi, înjurături şi proteste, urmate de o bătaie energică în uşă. Procurorul Cucoară, obişnuit, se pare, cu asemenea scenete ridică ochii din dosarul aflat pe birou.
- Intră! zise.
Cei doi poliţişti care îl ridicaseră de dimineaţă pe Fluieraş îşi făcură apariţia ţinând imobilizat de mâini un bărbat îmbrăcat neglijent şi nebărberit, aflat într-o stare de tensiune explozivă.
- Permiteţi să raportez, domnule procuror! vorbi ciolănosul. Individul acesta s-a prezentat la noi pretinzând că se numeşte Dragoş Fluieraş şi că, de fapt, el este violatorul...
- Pretinzând???
- Ulterior l-am verificat şi...s-a confirmat că...
- Dar ăsta cine e? întrebă procurorul derutat, arătând către celălalt Fluieraş. De unde l-aţi săltat?
Poliţistul se scărpină în creştetul capului depăşit de situaţie.
- Dumnealui locuieşte la nr. 51, iar ăsta, vis-a-vis, la nr. 51 bis!
- În mandat ce scria ?
- Păi, nu ştiţi, urma să-l scrieţi?
- Şi tu i-ai ridicat, aşa, fără mandat?
- Numai pe primul, fiindcă al doilea s-a predat singur!
- Eşti un dobitoc! zbieră procurorul luându-se cu mâinile de cap. Ce-i spun eu acum omului ăsta ?
Cei doi poliţişti se priviră o clipă complice, apoi cel mai pirpiriu făcu un pas înainte.
- Eroare din greşeală, domnule, să trăiți!
Insomnii
mi-e imposibil să înțeleg de ce zilele trebuie să înceapă
în zori
nu întotdeauna se-ntâmplă să dai binețe zilei cu Soarele
uneori te trezești confuz în mijlocul nopții
dintr-un vis urât cu păianjeni
aprinzi lumina
te strecori tiptil printre aceleași lucruri tăcute
ca nu cumva să nu le tulburi monotonia
printre uși uitate deschise
spre baie
observ în oglindă că mi-a crescut barba
„fir-ar a naibii de barbă!”
aparatul de ras bâzâie ca un motor cu reacție
sigur vecina de jos mă înjură
o urmă de ruj de pe etajeră îmi aduce aminte
de tine
a fost ieri
pe scări este o liniște surdă
la fel pe străzi
la Spitalul Județean de Urgențăți
și biserică evanghelistă
„ la început a făcut Dumnezeu lumea
îmi vine în minte un text din Facere
și pământul era netocmit și gol
întuneric era deasupra adâncului
și Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor
și-a zis Dumnezeu:
să fie lumină
și-a fost lumină…”
asta era
mă gândesc în timp ce urc scările
omul a apărut mai târziu
nu l-a întrebat nimeni dacă e bine să desparți ziua de noapte
„iar nu aveți somn!”
mă ceartă bătrâna de la parter
mi-e imposibil să-nțeleg
de ce zilele trebuie să înceapă în zori
îi răspund
nu întodeauna se-ntâmplă să dai binețe zilei cu Soarele…