Cuibar rotind de ape

Să ne fardăm cumva mucegăirea

Și putregaiul inimilor noastre

Să ne-aruncăm în sânge răni albastre

Și să găsim pe unde ni-i menirea.

La geam sunt flori în ale iernii glastre

Ne-a înghețat în vene și iubirea

Și am uitat de Domnul glăsuirea

În sferele romanțelor sihastre.

De frică ce să mai vorbim, ni-i multă

Înfășurată astăzi în zăpezi,

Tu ia omătul și la  alb ascultă.

Atinge-mă, să poți ca să mă vezi

Și-alungă teama într-o stea ocultă,

Adună-n duh de Dumnezeu dovezi.

Căzând a rugă-n drum de flori genunchii

Se reîntoarce raiul în grădini

Și ochii, numai doi, nu îmi ajung... I-i

Privirii basmul verde să-i anini.

Miresmele transpiră-n toți rărunchii,

Buchete-n aer, coapte sub lumini -

Căzând a rugă-n drum de flori genunchii

Se reîntoarce raiul în grădini.

Cuprind zambila-n ale nării unghii,

Laleaua vine cât ți-e să suspini,

Corolele-s povești pe vii tulpini -

C-un ghiocel al iernii zmeu înjunghii

Căzând a rugă-n drum de flori genunchii.

Am o cameră plină de perdele,                        

Dantele subțiri, groase ori demodate -                

Toate ale mele,                                             T

randafiri albi.. ce priveliște.

Nu le dau, nici chiar la săraci
Nici cui fără perdea la casă a rămas.
Vreau sa înot în ele                                              

Să-mi păstrez câteva, pentru nunta mea.              

Cine spune că nu pot ?                                          

Să fiu mireasă în perdeaua mea.                    

Senzuală și memorabilă, iar apoi -                          

S-o agăț înapoi în geam ?

O pun in geam de fericire,                                        

O desființez când sufletul mi-e zdrobit.
Îi pun înălbitor când primesc o floare,                      

Iar demnitatea de mi-e furată, focul s-o ardă toată.

Tot aș rămâne cu rămășițe de perdele.                    

Le așez și la terasă,                                              

Unde-mi fumez țigara singură -  

Dar nu așa ; eu și cu perdeaua mea.

Anostă închipuire despre nemurire

Funest,emfatic,secat gând

Pătrunzătoare pedeapsa de degradare

A sufletului părăgănit.

Extazul,desfătare pământească

Ilogic,perspicace și efemer

Când sufletul e călător

Din ființă în neființă

Treptat ne pierdem în timp

Conștientizăm că itinerariul este veșnic

Posomorât,ambiguu și nemulțumiti

Ajungem să cerșim un moment

Ce cadru incomparabil,viața

Un dar,un dar greu de înțeles

De ce oamenii se pierd in nonvalori atât de des?

Mă întreb adesea și mă întreb mereu de ce?

Când fiecare are un destin de cănd e în pântece!

Ți-am dat o mie de mici bucățele

Din inima mea,

Dar în loc să faci din ele

Un trandafir sau o lalea

Le-ai fărâmițat în gheață și sticlă

Și ai privit spre soarele altcuiva

M-a copleșit iubirea ta,

M-a copleșit dragostea ta,

Când o fi să mor

Te rog, nu mă uita.

Eu te-am iubit enorm de mult 

Te-am scris în stele cu creion;

Dragostea ta să nu o dai

Din inimă nicicând.

Ador cugetul tău sfânt 

Ce nicăieri nu a plecat 

A rămas închis pe veci 

Iubindu-l Dumnezeu!

Am zugrăvit cu foc,

Noaptea cu stele,

În întrunericul nopţii ,

tot veşnic se ascunde .

Noaptea frumoasă ,

Şi luna păzitoare.

În noapte se aude un cântec,

Şi freamătul codrilor din văi .

Scânteiul arde ca focul în liniştea ascunsă,

A nopţii.

Nestins rămâne focul din inimile noastre,

Şi  di sufletele omeneşti.

Azi e o nouă noapte.

Şi un nou ceas de a privi la luna cu stele,

Şi la nopţile grele.

(Autoarea poeziei: Zamurca Alina clasa 9 Instituţia Publică Liceul Teotetic Varniţa)

vara – la asfințit,

ca un portal spre câteva speranțe

printre movilele de steril

noroc cu tinerețea

căreia îi dădeam târcoale

și ea, rostindu-ne pe litere,

ne urca sus, sus,

unde vântul care suflă strâmb nu ajungea

așa ne-am cunoscut, însă nu

știu cum ne vom despărți

Anonimul sinăian

Curând pe nori de slava 

În carul alb de flori 

Si fața ca de soare 

El vine judecând!

Cum a promis o data 

El locul îl pregătește 

Să-și duc sus în ceruri :

Mireasa lui curata. 

De ai trăit în pace

Cu frica și lumină, 

Lucrând,vestind iubirea..

A ta este cununa! 

Căci haina El și-o 'ntinde 

Pentru ai sai copii

Iar judecata-ntreaga

A celor neascultători  !

Esti gata pentru slava ,

Sa pleci de -aici cântând 

Cu Domnul tău în carul 

Cel veșnic  ,Viitor!

Priveam parcă hipnotizat o floare

Ce mă lăsase fără de cuvinte,

Eram captat de sublima ei culoare

Floare vie printre morminte

Au început întrebări să apară

Legate de nesimnificativa existență

Luciditatea a început să dispară

În timp ce mă îngropam în dependență

Gândurile au început să-mi dispară

Pentru prima dată eram liniștit,

Sufletul a încetat să mă mai doară

Amintirile s-au pierdut la asfințit,

Până la răsărit sunt altă persoană

Mă desprind de eu cel care sunt,

Las în urmă a suferinței coroană

Cea care m-a făcut cea ce sunt...

Lui Nichita Stănescu îi plăceau numerele

începând cu unu

care era chiar el

toate celelalte numere începeau de la doi

și se supuneau principiilor matematice de bază

adică adunării, scăderii, înmulțirii și împărțirii

unu însă făcea excepție de la regulă

nu-l puteai aduna pe Nichita Stănescu cu altceva nici scădea, înmulți sau împărți

orice operație cu Nichita Stănescu ar fi fost incompatibilă din start

fiindcă nu exista o corespondență între el și excesul de lucruri sau de ființe din jur

prin moarte el a rămas tot unu

o capră mâncată de 100 de lupi nu scade nici nu crește numărul lupilor

cu sau fără capră sunt tot 100 de lupi

iar mulțimea vidă a caprelor mâncate de lupi poate fi demonstrată doar matematic

cred

capra face parte din altă ecuație și nu influențează mersul stelelor pe cer

nici dansul nocturn al melcilor

matematic vorbind un iepure adunat scăzut înmulțit, împărțit la o vulpe

nu face nimic

într-o astfel de relație unu rămâne tot unu

sau una

Nichita Stănescu a înțeles că nu poate fi compatibil nici cu o pasăre nici cu o femeie

nefiind nici pasăre nici femeie și că nu se poate aduna împărți scădea și înmulți cu nimeni...

de multe ori simțim durerea-ntregului în spate,

în piepturi, inimi sau picioare, sub forma unor  junghiuri,

(mai slabe, mai intense sau exacerbate!)

cum simte forma jugul, disconfortul existențial, în unghiuri.

dacă durerea este țipătul organului bolnav

ca un cuțit înfipt în șale, în diferite trepte,

cu unghiul nu-i atât de grav,

reflectă doar distanța fixă dintre două drepte

când o femeie se rezumă la un singur obiect,

eliminând din jur obiectele confuze,

avem de-a face, sigur, doar cu unghiul drept,

altfel ne-aflăm în fața unor unghiuri nule, ascuțite sau obtuze

nu mai vorbim când laturile ei comune,

(de-o parte și de alta-ntr-un moment!)

se întâlnesc cumva  într-o comuniune …

și când apare pe ascuns un unghi adiacent

întreaga viață ne e trasată-n unghiuri,

alții le spun mai simplu colțuri sau colțare,

așa cum apa strânge toată murdăria-n grinduri

și noi ne-ngrămădim cu toată viața în tipare...