Cuibar rotind de ape

pe strada mea se pierd lucruri

tot felul de lucruri

o dată am găsit o mână de om

mișcătoare

râcâia cu degetele

cu unghiile

pământul

mai încolo un ciung

dirija netulburat traficul

 într-o intersecție

și-am rămas fără grai

nu se întâmplă de multe ori

să întâlnești laolaltă cauza și efectul

nu mai spun că mâna de om

era vorbitoare

da

îi răspund

aș avea nevoie de-o mână de lucru la cules de cicoare

apoi m-am culcat

și-n vis m-am trezit cu ciungul

că-mi umple cu pietre fântâna

ce vrei, bre? îl întreb

dă-mi înapoi mâna!

De ce Pasărea poate să zboare?

De ce nu eu chiar dacă na-m aripi?

De ce profesorii nu mă cred scriitoare?

Chiar dacă am abilitatea să compun poezii ?

De ce creația mea numai are valoare?

Dacă mi-se pare o operă ideală?

De ce în fiecare zi nu este sărbătoare?

Chiar dacă în fiecare minut se întâmplă ceva?

De ce etapele lumii nu sunt ușoare?

Chiar dacă mi-se pare așa?

De ce orașele nu sunt popoare?

Chiar dacă aș putea spune oricum?

De ce planeta nu-i soare?

Dacă e parcă sunt lucruri la fel?

De cum se mișcă ale mele picioare?

Dacă eu nu le oblig?

De cum pe pământ a apărut câte o floare?

Dacă nu a știut?

De ce apa nu are culoare?

Și de ce nu are răspuns?

De ce bătaia așa de tare doare?

Dacă poți să simți nimic?

Autor: Nicoleta Postovan 

Simt obsesiv în Tot prigoana dreptei perpendiculare     

ca un ingredient al formei, al unui interval conjunct,

în care numai cercul preferă curba neascultătoare

și nu acceptă, ca fatalitate, dictatura unui punct

Doamne, câtă mizerie există și-n geometrie

(așa cum e și-n viață sau, extinzând, în toate cele!)

când două drepte se exhibă pe-o coală de hârtie

își zic, exthausiv, ca sunt doar paralele

În fapt, au luat de la femei cochetăria,

nevoia lor de-a fi-n atenție, indiferent de cost

de-a strecura în forme ura și dizarmonia,

și spre-a le-arăta, orgolioase, …lipsa lor de rost

nimic mai neadevărat, e doar o simplă aroganță

pe care dreapta și-o asumă-ntotdeauna,

prin două puncte aflate la distanță,

nu poate trece decât o dreaptă amărâtă, numai una   

mai mult prin punctul fix și nalt, precum o schelă,

în orice parte ar fi plasat acum

nu poți trasa, oricât ai vrea, decât o paralelă

la acea dreaptă, și să-ți vezi de drum…

Am baut doua beri si deja eram ametit

Cautam un bar, o cunostinta veche o victimă sigură 

M-am mulțumit cu un zâmbet nou

Pe care nu stiu de ce l-am primit 

La care nu am stiut sa raspund 

De ce taci de-atâta vreme
Lăsând vântul rece-n casă
Să colinde peste clape,
Peste foi cerneala-i ştearsă …
De ce speri în mângâiere
Nu-i decât flacără stinsă
Nu te încălzi cu vorbe
Orişicum timpul....tot trece!
De ce?

de-afară aud cum iarna își scoate rochia albă de mireasă

încheind ultimul vals vienez în aplauze furtunoase

adresate deopotrivă și mirelui

vântul         

primăvara geloasă adună ghiocei

și magnolii

mai încolo

așergând desculță după o mângâiere de soare

poetul se uită critic la ele din spatele ferestrelor înghețate

în timp ce îndeasă tutunul cu miros de mentă și vanilie

în pipă

„nebunele dracului”

luând încă un gât de șampanie din sticla cu susur de viperă

„și viața asta este ca anotimpurile anului”

se gândește mușcând din mușticul de abanos

ca din sfârcul voluptos al Serenei

„ în brațele cui o mai fi acum la sfârșit de iarnă”

îi vine în minte

dar își alungă încruntat gândul

ducă-se...

Iubirea este El. Isus.

Pot  fi un înger în vorbire,

Inteligent , bun orator;

Nu am a lui Isus iubire,

Sunt un chimval zăngănitor.

Pot  ști tot despre mântuire,

Gata să dau oricui un sfat.

Sunt corigent, doar la iubire

Nu sunt creștin adevărat.

Pot afișa credință mare

Și nu am teamă nici un pic.

Doar de iubire nu-s în stare.

Nu doar sunt mic; un sunt  nimic.

Pot face multe fapte  bune,

Toți să mă vadă generos.

Motivul? Să se știe-n lume

 Că sunt urmașul lui Hristos.

Pot arăta compătimire,

Să fiu zelos, să fac lucrare;

Degeaba, dacă n-am iubire

Sunt doar aramă sunătoare.

Pot fi prezent la închinare

Întotdeauna credincios.

În vorbe, fapte și purtare,

Pot să apar evlavios.

Mă bucur chiar de prețuire

Și toți mă văd cu suflet bun ,

Dar n-am a cerului iubire

Evlavia este ca un fum.

Când rabd oricând fără măsură

Slujesc cu drag  fără cârtire

Și nu mă las cuprins de ură,

Atunci în suflet e iubire.

Când sincer  și în umilință

Fac treaba mea  cu dăruire,

Și nu îmi calc pe conștiință,

Poți ști atunci că am iubire.

Mai mult decât o calitate

Sau standard de credință pus.

Și chiar gesturi de caritate

 Iubirea este El. Isus.

Atâta doar, o răstignire

Nu un efort de-a face bine

Mori cu Isus și ești iubire

Când e pe cruce   vechea fire

Atunci Hristos trăiește-n mine.

Daniel Dincă  11 02 2021

Am vrut să-ți fiu Eminescu,

Tu-mi erai Luceafăr

Am vrut sa ti dau stelele,

Tu voiai grădinile.

Grădini pentru ce?

-Pentru florile din ele,

SIi nucile sa le am!

Iarna când va veni

Vor dispărea, dar, 

Stelele si luna, 

Vor rămâne pentru totdeauna. 

Să-ți mai scriu, 

N-are rost. 

Oricum nu mi vei răspunde 

Tu ești acuma, 

O străină pe cer, 

Printre mulțime am sa te pierd 

Dar amintirea va rămâne aceeași. 

Povești fermecate am trăit, 

Albinele au murit, 

Florile s-au ofilit, 

Dar eu tot te vad zâmbind. 

Ești puternica, mă-ntreb' oare, 

Sau de iubit, n-ai fost in stare, 

Ci doar ai recitit

Ca iubirea noastră moare

Detest țelurile. 

Detest incapacitatea minții mele de a se ancora în realitate, 

de a fi conștientă de ceea ce îmi este cu putință 

și de a-mi construi întreaga viață de parcă gândul va deveni vreodată real. 

Speranța este în van. 

Omul care nu are nici speranță, nici mâncare, scapă repede. 

Omul care nu are mâncare, dar are speranță, 

moare mult mai încet și moare prost. 

Prost, pentru că a trăit mințindu-se că 

va exista o zi în care să-i fie mai bine. 

Prost, pentru că s-a zbătut să trăiască și a suferit din plin,

doar ca într-o zi să aibă același destin ca omul fără speranță.

În final, ceea ce ne face oameni este moartea

Deci de ce ne este, de fapt, frică de moarte?

Acela este singurul nostru destin comun. 

Deseori mă gândesc la mine

Ca la o floare ce a reușit să înflorească

Printre crăpăturile subțiri ale trotuarului

O floare, care este zilnic călcată în picioare de câte

Un om care vorbește, nepăsător, la telefon.

Poate că nu este floarea asta destul de frumoasă

Poate că nu e cu nimic specială

Dar ea trăiește, chiar dacă nu se potrivește în peisaj

Deci de ce, of, oameni, o striviți zi de zi?

De ce, of, oameni, îi smulgeți speranța 

și o lăsați să trăiască doar prin țelurile sale, promisiunea unui viitor?

De ce, of, oameni, o faceți să viseze la moarte?

În var ai fost tu aruncat 

Mucenicie -ai îndurat 

Pe roată tu ai fost târât,

De idolatrii ocărât,

Ai săvârșit multe minuni,

Deși ei credeau că sunt minciuni,

Atât de mult ai îndrăznit,

Cunună tu ai dobândit .

Iar trupul tău nestricăcios,

În raclă așezat,

Celor ce cred în Hristos,

Spre-nchinare le-a fost dat ,

Și din mormânt tu vindecare,

Ne-aduci la tot necazul mare.

Sfinte Mare Mucenice Gheorghe te rugăm,

Ajută -ne pe noi credința dreaptă s-o păstrăm. Amin !

               - Rada Maria 6D -

Închis ca-ntr-o carapace

Privesc spre tine-ades;

Cu ochii plini de lacrimi

Suspin, eu tac, iubesc.

Mi-e dor să fii aproape,

Mi-e dor să fii a mea,

Eu rabd...privirea ta

Ce nu o pot avea.

Mi-e scris să rabd,

Mi-e scris să sper,

Iubirea mea încă -i departe

Căci eu tot mai aștept.

Această minunată viață,

Nu-i că o mustață,

O razi și crește alta,

Când o razi nu mai crește,

Căci ea nu se mărește,

Deci profită de ea,

Că alta nu va exista.

autor Panait Mirela