Cuibar rotind de ape

Am reînceput viața cu atribuții de ” OM MARE ” ,

Mă uit în urma anilor ce au trecut

ca ninsoarea prin iarna inocentă ...

Aparent nu mă simt copil,

Dar nici societatea nu mă ia

în considerare cu drepturi depline..

Încerc să fac totul exemplar, 

Dar sunt rătăcită printre norii  

lui Cupidon de care nu mă pot lepada

până la nunta de aur .

De ce... ? 

De ce s-a muncim azi, și mâine pierdem? 

De ce s-a trăim acum dacă totuși vom muri? 

De ce s-a fi fericit, dar după să plângi noaptea? 

Am doar o întrebare... 

De ce să suferi durerea cînd alți sunt fericiti? 

De ce să plângi pentru cineva care nici nu te iubeste? 

De ce să țipi în tine cînd vrei doar să explici? 

De ce să simti durere, pentru ceva de ne descris? 

Clipe , zile, luni, și ani... 

Ne punem doar o întrebare,

La care nu vei ști răspuns. 

Am râs când m-am născut,

la fel când mi-a căzut primul dinte.

Râdeam când mă băteau părinţii,

la fel când venea noaptea.

Am râs în durere,

la fel în clipele de tristeţe.

Am râs în faţa morţii,

la fel chiar de destinul meu.

Am râs de tot și de toate, dar în același timp,

m-am plâns pe mine…

M-am săturat de toți oameni din jurul meu,

Sunt sătul să-i ascult cum mă critică mereu.

Fac greșeli la fel cum face orice semizeu 

Am un motiv să fiu în război continu cu Dumnezeu 

Mă îndrept cu pași grăbiți către destinația finală 

Ca la final  să fiu judecat de un zeu cu inima goală

Vreau să-i spun în față cât de mult pot să-l detest 

Nu iau în calcul că tot ce trăiesc este un simplu test 

Nu pot să iau în calcul faptul că ne iubește pe toți 

Ne fură șansa la fericire și tot noi suntem numiți hoți 

Ne privește de sus, de parcă el este mai bun ca toți 

Este un criminal cu sânge rece ce ne vrea morți 

N-am să mă închin în fața lui, n-am cum să-l iert 

N-am decât ca sfârșitul inevitabil să mi-l aștept 

Cu ură în suflet și cuvinte de ură pe buze 

Am să-l scuip spiritul dacă vrea să mă acuze 

Chiar cu riscul de a suferi o eternitate 

N-am să-mi cer scuze nici măcar după moarte 

Mă fut în raiul său în viața și fericirea eternă 

Divinitatea sa nu-și are loc în viziunea mea modernă 

Am să-i iau în pulă fără excepți toți sfinți 

De cenvingerile mele am să trag mereu cu dinți 

Am să-l urăsc o eternitate fără pic de regret 

Simpla lui existență pentru mine rămâne un pamflet

În lumea mea eu am să-mi fiu propriul zeu 

Am să fac doar cea ce vreau să fac mereu 

Chiar dacă uneori nu țin cont de principi morale 

Am să-mi fac viața să înflorească ca o floare,

Am s-o umplu de spini ca să țină la distanță 

Pe toți care nu-și au locul în a mea viață.

(din ciclul "Sa nu citesti asta")

acolo sus
ca o pasăre gigantică îmi fac cuibul
frunzele sunt hărţi spre ţări miraculoase
unde gheţarii îşi povestesc tainele
florile înfloresc la atingere
şi oamenii ştiu să râdă cu adevărat

acolo sus
vântul se leagănă şi adoarme în părul meu
îmi pun urechea la trunchiul copacului
să ascult cum înghite întunericul pământului
îi sărut scoarţa şi ştiu că el
nu mă va uita

acolo sus
răsuflarea e freamăt de frunze
totul capătă sens nou
lumina nu e culoare, lumina e numai sunet
se loveşte de frunze de crengi de trunchi
şi cântă

acolo sus
fericirea e numărată în sâmburi de cireşe

Când întâlnesti un om frumos,

Tresari,si-ti bate inima mai tare,

Cuvintele-i te învelesc

Precum o mantie țesută

Din feerice,aurii raze de soare..

Când întâlnesti un om frumos,

Senin,pe chip un zâmbet îti rasare,

Cuvântul lui atât de cald

E un culcuș in care te simți 

Ferit de-a lumii nepăsare..

Un lucru uita,doar,să-ți spună el.

Că inima-i,prin felul cum te vede,

E,însasi ea,mirifica,strălucitoare..

Că gândul lui nu e născut de-al tau

Ci de-al lui suflet minunat și mare..

Când întâlnesti un om frumos

Ești fascinat,ca de-o alba ninsoare,

Ca de-un albastru val de mare,

Ca de un magic rasarit de soare..

Când întâlnesti un om frumos,

Inima-ti se-nclina,și în adâncul ei

Păstrează pentru el un loc,

Astfel,el ramânând in neuitare...

Dar nu mai vreau. Refuz sa văd

Numele tău pe mici ecrane 

Ca o otrava ce te roade-n carne 

Pornind incendii, apoi potopul 

În gândul unde tu ai locul 

Asigurat în primul rand,

Dar când te vad, iar ma scufund 

Adânc în haosul care de-abia așteaptă 

Sa ma cuprindă înc-o data

Atunci când iar vei dispărea 

De pe ecran, din mintea mea;

Un ciclu lung, repetitiv 

Când cred ca e definitiv 

Iar când in lacrimi ies pe ușă

Apare mandru din cenușă 

Un Phoenix - parca nici nu i-a păsat 

Nu stia unde m-a lăsat;

Stia ca n-am apăsat clanța 

Cât încă mai aveam speranța 

Ca pe ecran am sa te văd.

Doi prieteni copilaș

Tare harnici și isteți

Vor să facă în ogradă

Un om mare de zăpadă

Încep treabă cu domulul

Dau zăpadă rostogolul

Și-astfel întocmesc ușor

Din zăpadă omul lor

Capu-l fac ,apoi drept nas,

Pun un morcov de pripas,

Pentru ochi sunt tocmai buni

Două cioturi de cărbuni

Pălăria,un castron

Doi trei nasturi la burtica

Și omul de zăpadă-i gata

Dar venit-a iepurașul

Urechiatul și poznașul,

Și-a mâncat pe negustate

Morcovul pe jumătate.

De Cocoru David Cristian

În palma Lui e scris numele tău,

Sub stelele nopții, sub raze de rău,

Te știe din zori, dinainte de timp,

Ești parte din planul Lui cel mai sublim.

În ochii Lui, ești floare de dor,

Lumina ce crește pe-al vieții ogor,

Când norii se strâng și vântul te-nfrânge,

El suflă speranță, El rana îți strânge.

Nu ești uitat, nici clipă, nici ceas,

El te veghează la fiecare pas,

Și-atunci când te pierzi pe cărări fără drum,

El vine în urmă, te cheamă oricum.

Te vede curat, te vede întreg,

Te vede așa cum tu nici nu înțelegi,

Ești visul Lui viu, ești cântec și har,

Iubirea ce-și are în ceruri altar.

Așadar, nu te teme, nici plânsul, nici vântul,

Căci Domnul cunoaște și pasul, și gândul,

Și-n tot ce-ai să fii, și-n tot ce-ai să ai,

E gândul Lui sfânt – acasă, în Rai.

Caut și răscolesc, 

În fața ta mă dezgolesc. 

Iar tu îmi arăți fiecare defect. 

Ar fi ceva care să fie perfect?

Deodată m-am speriat

Căci oglinda s-a crăpat. 

Mizerie peste tot. 

Să adun nu mai pot. 

Mai ușor ar fi cuvintele să le arunc în coș 

Pentru că ciobul taie mai puțin decât al tău reproș. 

Și deși am emancipat

Oglinda tot s-a crăpat. 

Nu-ți plăcea imaginea

Și ai vrut să dispară. 

Dar oare dacă ordinea o menținea

Firea ta cea amară

De durere am fi scăpat? 

Dar oglinda s-a crăpat 

Acum regreți și îți ceri iertare, 

Te uiți în bucata spartă și ceri îndurare. 

Dar o dată stricată ne-am stricat pe veci... 

Singură m-ai lăsat și acuma pleci! 

Trecutul nostru l-ai îngropat 

După ce oglinda s-a crăpat. 

Trec verile și au sa vină ierni o mie
Si eu tot stau sub sălcii obidoase,
Si simt că pân la vară au să mai fie;
Strigăte-n fulgere și ploi ce udă-n oase.

Peste pământ vin umbrele rapace,
Si eu caut în suvenir un anotimp;
În care n-ascultam vocile nopții,
Si urmele de pași ale lor mei sa prind.

Pacostea mea, are adăpost furtuna,
Ascunsă-n fulgere ce-astupa un război;
A cărui strigate chemă în zadar Fortuna.
Pe-un câmp de jertfe stinse, ce-alcătuie al meu stroi.

Plouă suflete peste pământul mamei,

Plouă sângele peste pământul tatei.

Din cer, greoi, se scurg,

Lacrimile unui Demiurg.

Pentru pământul patriei românii mor,

Gloanțele curg ca un izvor.

Căpitanii urlă continuu surzilor:

"Nici pe aici nu se trece,

Nici dacă intrăm în pământ rece!"

Sub comanda căpitanului Ignat,

Mitraliere scuipă foc și jar.

Nemții mor, iar și iar,

Însă până și vânătorii devin vânat. 

Doi câte doi, eroii tot mor,

Sub umbra schijelor ce zbor,

Strigând surzilor prin șuiere de tun,

Murind, ca tot ce-i bun.

Dar sub dealul lui Ignat,

Nemții covor de sânge tot se fac.

Mitralierele tot scuipă jar,

Din eroi a rămas doar un deget,

Înțepenit pe trăgaci, pictând hotar.

Căpitanul Ignat strigând în toată zarea:

"Morții în poziție de tragere! Executarea!"