Când alții dorm

nu știu de ce

dar mi se-ntâmplă mereu să-nșir

la sfârșit de an

amintirile

așa cum face mama cu mărgelele ei de sticlă

bagă ața în ac

face un nod dublu la capăt

apoi înșiră mărgică după mărgică

până la ultima

anul acesta însă eu n-am pus destulă ață în ac

și am rămas cu multe amintiri pe dinafară

toată casa geme de amintiri

nu mai e loc să te miști printre ele

fără să te zgârii

întodeauna aminirile se cramponează de lucruri banale

care ți se întâmplă în fiecare zi

de lucruri neplăcute sau plictisitoare

pe cele frumoase le uiți repede

cineva hotărăște pervers în locul tău

aruncându-le în hăul uitării

pitindu-le  pe la colțuri

neîndreptățit

fiindcă ele sunt asemenea sirenelor minții

frumoase și seducătoare

ca niște suveici de aur

care țes vălul cu dantelă al gândului

și de care nu poți să scapi decât punându-ți ceară în urechi

sau legându-te de primul catarg

precum aventurosul Ulise

abia aștept să se nască alt an

să-mi pot înșira din nou amintirile  trecerii

pe alt fir de ață

în așa fel încât să nu uit niciuna

Doamne

mă-ntreb tulburat la cumpăna dintre ani

cum ar fi viața mea neînsemnată

fără amintiri

fără șansa de a mă întâlni cu mine însumi...

cu patru mii de ani-nainte de „momentul sfânt”,

care se petrecuse-ntr-un  cătun numit Capernaum

( unde se nasc, destul de rar, ce-i drept, doar sfinții),

Geometria sacră pusese stăpânire pe Pământ

și-nfăptuise lucruri stranii, trecând peste puterea minții

 pe care noi, profanii, le mai vedem și acum.

abia ieșiți din epocile pietrei, cei vechi nălțară piramide de-anvergură,

 (figură geometrică-ntâlnită cel mai des pe Terra),

cei antici  se aplecară spre artă și cultură,

ducând pe culmi nemaivăzute  sfera,

sfârșind în Evul Mediu cu tortura.

din preistorii-ntunecate istoria trecuse timpu-n vârf de daltă

știința cerului și scrisu-n cronici din bazaltul cel mai tare,

renscentiștii se înobilaseră și ei prin  artă,

umblând pe mări către Americi și Indii rămase în uitare.

Doar noi, contemporanii, cei din urmă, epigonii,

de la savant pân`la plebeu,

îndrăgostiți de cub, de cerc, de prismă sau elipsă,

mai gelozim, în taină, încă  faraonii.

iar câteodată  chiar pe Dumnezeu,

(prezent mereu în toate și mereu în lipsă!)

se mai resoarbe o zi din buboiul acesta urât

denumit  viață

colcăie de puroi și se scurge în noapte

sufletul stă înghesuit într-o scorbură părăsită

abia respirând

îi simt lacrimile pe inimă

la ce bun acest chin

mă întreb

să-ți trăești viața ca o viperă

cu sângele rece

într-un tufiș

la ce bun tot acest zbucium

atâta pierdere de timp

pentru treburi atât de mărunte

precum serviciul

mersul la supermarket

păstrarea unei relații de suflet în contra naturii

când mâine sosește în sfârșit

primăvara

femeia cu ochi de smarald

în rochia ei albă de mireasă eternă…

tristă

însingurată

își aprinde o țigară

mâncarea pentru pisici

emană un miros acru

Machiavelli se-nvârte în jurul cozii

așa spune el că-i este foame

nu-i mai plac granulele poloneze

la sac de 35 kg

lua-l-ar dracu

nici mie nu-mi plac creveții

dar nu fac nazuri

.

trage fumul în piept

până simte gustul infect al frunzelor de tutun

și-și aduce aminte de George

mirosea și el a frunze

avea buzele zgrunțuroase

cianozate

brrr…

pe unde trecea lăsa urme

ca o bucată de glaspapir

nici nu avusese orgasme

.

plecase supărat

.

pesemne că o simțise ca pe o bucată de scândură

știa că o să se enerveze

îi reproșase că nu fusese acolo

și era adevărat

.

dăduse o fugă cu gândul la magazinul din colț

să-și cumpere o mătură...

am încercat să gândesc cât mai puțin

despre ce mi se întâmplă în fiecare zi

când deschid ochii

și când primesc toată lumina orbitoare a dimineții

în inimă

fără să am destul loc pentru atâtea lucruri matinale

începând cu sufletul

izgonit de acolo în ochii somnuroși ai pisicii

amestecat cu mirosul inconfundabil al cafelei

cu parfumul Mariei

care-mi face micul dejun

și tropăitul vieții pe scări

încerc să ignor disconfortul întâlnirii cu ziua de astăzi

după modelul folosit cu amanta

în oglindă

acceptând motivații iraționale

precum vinovăția ancestrală a ființei

de a fi

fără s-o întrebe nimeni

în prealabil…

omuleţi verzi (împiedicaţi, neînvăţaţi să mearagă!)
se strecuraseră aseară târziu la mine-n pat
şi până să-mi dau seama mă-ntinseră pe-o targă
iar unul se-apucase de tăiat.

priveam de sus (parcă aveam vedenii!)
cum îmi scoteau afară totul şi m-aruncau la lei
cum îmi puneau în locul celor scoase alte drăcovenii
și cum în loc de sânge îmi perfuzau ulei.

într-un sfârşit m-au adunat în fostele tipare
(în cele-n care fusesem-nainte să adorm)
doar că de-atunci dau fuga tot mai des în Ursa Mare
şi nu-mi mai beau cafeaua decât în Capricorn

pe strada mea se pierd lucruri

tot felul de lucruri

o dată am găsit o mână de om

mișcătoare

râcâia cu degetele

cu unghiile

pământul

mai încolo un ciung

dirija netulburat traficul

 într-o intersecție

și-am rămas fără grai

nu se întâmplă de multe ori

să întâlnești laolaltă cauza și efectul

nu mai spun că mâna de om

era vorbitoare

da

îi răspund

aș avea nevoie de-o mână de lucru la cules de cicoare

apoi m-am culcat

și-n vis m-am trezit cu ciungul

că-mi umple cu pietre fântâna

ce vrei, bre? îl întreb

dă-mi înapoi mâna!

Autenticitatea este curajul de a fi în acord cu tine însuti, chiar si atunci când nu este confortabil sau convenabil. Nu înseamnă să spui tot ce gândesti fără filtru, ci să trăiesti si sắ actionezi în armonie cu valorile tale reale, nu cu așteptările altora.

Autenticitatea nu este rigiditate. Ne schimbăm în timp, învătăm, ne adaptăm. Paradoxal, tocmai această capacitate de a evolua sincer face parte din a fi autentic.

Problema apare când ne modelăm constant fard după aprobarea exterioară, pierzând contactul cu propriul nucleu.

În relatii, autenticitatea creează conexiuni reale. În muncă aduce sens. In viaţa personală, liniste. Nu garantează acceptarea tuturor, dar oferă ceva mai durabil: respectul de sine.

Oamenii cele mai nemiloase ființe de pe pământ

Se judecă și se bagă unii pe alții în mormânt

Pentru a lua faimă,teritoriu,avere,

Sunt flămânzi după putere

Copleșiți de sentimente și emoții,

Se uită doar la ei,hoții

Violența îi ajută să se definească.

Din ei o dorință începe sa râvnească

Niciun pic de empatie în inima lor

Nu se gândesc la viitor

Se uită la orice greșeală,

Se plâng că au o viață amară.

Bunătatea pe om îl părăsește 

Invidia în ură crește

Viciu după viciu apare

Virtutea parcă dispare

Din cauza lor pământul moare,

Din cauza lor lumea dispare.

Mie,mi-e rușine să fiu om

Dar ție dragule cititor?

Din vina ta 

Am ajuns un băutor 

Ce nimica nu mai vrea

Doar să uite de-al tău dor

Vreau sa beau, să-nebunesc 

Chiar în astă seară 

Te-am dorit,și te doresc 

Pentru a mia oară 

Vreau să beau,sa mă distrug 

Niciodată să mă obișnuiesc 

Ca  de tine eu sa fug

Te-am dorit și te iubesc!

La cântul lăuntric
Paltinul,  de pădure s-a îndepărtat
Multe  zile și nopți pădurea l-a strigat
Strigătul pădurii
De lutierul vestit a fost auzit
Cu aură de sunet muzical
El, spre pădure  a plecat…

O creangă văzându-l în luminiș
În arcuș s-a preschimbat.

Bătrânul lutier
Cu măiastra-i vioară
Cântă pădurii,  cântecul a răsplătit
Copacul paltin
Ce-n atelierul lui, cândva, a poposit…
Mereu pădurea cântă-ntr-o vioară!

Trecut-au anii tinereţii.
Trecut-au eu prin amintiri
Trecut-au vorbele în şoapte
Trecut-au lacrimile-n priviri

Trecut-au norii cerul veşnic
Şi visele departe au ajuns
Trecut-au gîndurile veţii
Şi sentimente ce li-ai ascuns

Trecut-au clipele placute
Deparca nici nau existat
Trecutau noptile dea rindu
Si visele ce li-ai visat

Trecut-au durerile din suflet
De parca lacrimile-au uscat
Trecut-au timpurile cînd cautam
Cum sa traiesc cu-adevarat

Trecut-au prea multe speranţe
Că pot sa fiu cum îmi doresc
Trecut-au lacrimile-n zîmbet
Şi-ncerc din nou ca sa trăiesc