Schiță cu femeie singură și țigară
tristă
însingurată
își aprinde o țigară
mâncarea pentru pisici
emană un miros acru
Machiavelli se-nvârte în jurul cozii
așa spune el că-i este foame
nu-i mai plac granulele poloneze
la sac de 35 kg
lua-l-ar dracu
nici mie nu-mi plac creveții
dar nu fac nazuri
.
trage fumul în piept
până simte gustul infect al frunzelor de tutun
și-și aduce aminte de George
mirosea și el a frunze
avea buzele zgrunțuroase
cianozate
brrr…
pe unde trecea lăsa urme
ca o bucată de glaspapir
nici nu avusese orgasme
.
plecase supărat
.
pesemne că o simțise ca pe o bucată de scândură
știa că o să se enerveze
îi reproșase că nu fusese acolo
și era adevărat
.
dăduse o fugă cu gândul la magazinul din colț
să-și cumpere o mătură...
Poems in the same category
trăiri
râd
suspin
aleg neinspirat
plâng
plâng mult
seara, sunt un om trist
dar a doua zi, râd iar
râd
şi
râd
râd isteric
îmi place să râd
îmi plac oamenii care mă fac să râd
filosofez, petrec şi iubesc
îngân şi bombăn
povestesc, copilăresc, mă (şi te) suspectez
zbor în vise,
cad în realități paralele
mă emoționez, mă crizez, mă reflectez
doamne...
ce bine e să fii om
şi ce bine e să râzi
doamne...
ce bine e să fii femeie
Demitizare
Blestematule! Blestematule!
am strigat din vârful dealului,
să nu-mi prăvălești din nou piatra
ca lui Sisif!
ecoul îmi întoarce cuvintele
golite de suflet:
să nu-mi prăvălești din nou piatra
ca lui Sisif…
să nu-mi prăvăești din nou piatra
ca lui Sisif…
să nu-mi prăvălești din nou piatra
ca lui Sisif…
ajunsesem aproape de vârf
alături de mine Don Quijote alerga după fluturi…
nici nu știu cum am scăpat-o
la dracu! la dracu! la dracu!
am răbufnit
și-atunci am auzit o voce din cer
reverberând sacadat
ca un tunet
„ Ajunge, fiule!”
Fericire
Stau in rand la fericirea-I oarba,
Poate-i vad și eu a-l ei preț;
Să-mi las mințile sa fiarbă
Cu apa rece, în îngheț.
Vad muritori, cu fețe triste
Ce încearcă a trăi;
Ce incearca sa existe
Într-un rand, lung de vecii.
Vad copii ce nu au minte,
Dar așteaptă împietriți.
Vad părinți ce n-au cuvinte,
De gândirea lor topiți.
Vad puștani ce sobru spera
Sa-și cunoasca Julieta.
Vad copile ce-și pusera
Gând să-și toarcă silueta.
Mai sunt oameni; mici și mari,
Oameni buni, oameni fugari;
Oameni slabi, oameni mai tari;
Unitari, rudimentari.
Inca stau la rand la fericire,
Poate vad de ce-s trimis,
Poate vad și eu iubire...
Pentru mine, e închis.
Recul
cel mai mult timp petreci în trecut
deșirând viața ca pe un pulover vechi
lăsat în uitare
mâine îl vei împleti la loc cu nasturi din cochilie de melc
și anchior
să fie cool
vei mai adăuga și ziua de azi de pe alt ghem
cu ață de altă culoare
îți vei face un ceai chinezezc
și vei fuma o țigară
cât timpul se încolăcește în jurul tău
ca un șarpe
îți amintești ultimul sărut
primit într-o dimineață geroasă de februarie
prima noapte de dragoste
alte lucruri din vitrina ta cu trofee mărunte
pe care nu știi niciodată unde să le pui
și în ce ordine
noroc că de-o vreme nu se mai întâmplă nimic
n-a mai rămas loc să adaugi și altele
tristeții i-ai făcut loc în sertarele înțepenite
ale sufletului
celebra formulă a lui Eistein devine pe zi ce trece
tot mai inaplicabilă
în viața ta n-a mai supraviețuit decât o mișcare inerțială
de respingere
starea aceea în care te simți dezbrăcată de spațiu și timp
liberă…
Pribeag
Sunt fir de aţă rătăcită
pe-un mal de Dunăre străin,
frânturi de viaţă obosită
pe valuri scrise de destin.
Se-ndeamnă clipele să toarcă
minute lungi de prea mult plâns,
pe drumul casei o să-ntoarcă
doar umbra vântului nestrâns.
E gândul stins de licărire
şi timpul ţel de neatins,
o zi flămândă de iubire
e mal de apă necuprins.
Aleargă-n noapte sângerânde
şirag de vorbe peste zări,
un biet valah în patimi blânde
respiră doruri prin cântări.
Un singur trup păzeşte viaţa,
mlădiţă plânsă de-un toiag,
ca frunza prinsă dimineaţa
de-un vis rămas mereu pribeag.
Sunt fir de aţă rătăcită,
bătaie vântului să-i fiu,
de norii vremii azvârlită,
pe străzi, o umbră în pustiu
Lacrimă amară
Din sete de viață
Lacrimă amară am băut
La cișmeaua despărțirilor
De pe un peron de gară.
Trenul n-a plecat
Sau nu a mai venit,
Doar șine încrucișate,
Bilete aruncate
Din gânduri ce n-au zămislit.
Îmi este sete!
De viață îmi este sete
Și lacrima este amară.
Other poems by the author
La liber
Nu am nicio explicaţie pentru penuria asta de viaţă
înainte o găseai şi la taraba din colț
ce vremuri!
( nu trebuia decât s-o băgi între două felii de pâine!)
cumpărai cât te ţineau baierele pungii
e drept, fără nicio garanţie
la jumătate de preţ e indecent să ceri şi acte,
o iei aşa cum este și-o înregistrezi
la Starea Civilă
să apari în statistici,
să fii acolo
Statul ăsta nu operează decât cu statistici,
câţi cumpără, câţi vând, câţi pierd
dacă nu eşti acolo,
nu eşti nicăieri
nu exiști
la bordel nu te-ntreabă nimeni de sănătate
vrei dragoste, cumperi o felie de dragoste,
te aşezi la rând unde se-nfiripă o coadă,
nu-i nicio ruşine
ruşinea se vinde şi ea la liber
nici nu-ţi poţi imagina câte se vând şi câte se cumpără
pe sub mână
niciodată însă n-a fost o asemenea evaziune
la taraba cu inimi
nimeni nu plăteşte tva şi impozite
pe inimi
decupezi anunţul din ziar şi formezi un număr:
alo!!!
Mai aveţi vreo inimă proaspătă?
Da, domnule!
Dar o tibie?
Avem şi tibie,
numai că este de femeie şi se dă la pachet cu un iepure...
indiferență
de obicei, trăiesc fără ochii pe ceas
mă mulțumesc să privesc din când în când Soarele
am împărțit cerul în două
încercând să despart diminețile de amezi și de nopți
de constelații
să-mi fac o idee despre timp
în rest n-am nicio legătură cu acesta
el își vede de drumul său fără întoarcere
eu de al meu
cu suișuri și coborâșuri
sunt prea ocupat să-mi aliniez inima după Steaua Polară
sau după ceasul astronomic de la Strasbourg
mi-e greu să mă alinniez și cu mine însumi uneori
cu piramida lui Keops și Eversetul
care-și bat joc în neclintirea lor milenară
de timp
de ce mi-ar păsa mie
oglinda așezată între mine și lume
e spartă demult
atunci am abolit pentru totdeauna dictatura odioasă a ochiului
îmbrățișând democrația inimii
care mă ajută să-mi simt viața
nu s-o măsor
să-mi păstrez nealterat curajul de a trăi
până la capăt
ca un fluture care își trăiește fericit viața
într-o singură zi…
Surâsul Giocondei
Scrisoarea pe care am găsit-o azi-dimineață în cutia poștală nu avea menționat numele expeditorului, ceea ce mi s-a părut destul de suspect, având în vedere dimensiunile, dar, mai ales, greutatea plicului. Scrisoarea îmi era adresată „personal” de cineva care, judecând după caligrafie, nu părea să aibă exercițiul scrisului. Trecând peste aceste aspecte de percepție preliminare, am deschis plicul, în care am găsit șapte pagini, fiecare conținând același text. În esență, autorul epistolei, mă informa că scrisoarea originală ( aceasta era o copie! ) fusese redactată de însuși Tatăl ceresc în ideea propagări credinței în lume și că fusese expediată unui număr de șapte „ aleși”, care erau chemați să facă același lucru, altfel spus, să copie textul și să-l trimită altor șapte necredincioși, menționând, în final, că orice încercare de sustragere de la această „ poruncă” se putea solda cu urmări grave. Urma o listă de nume ale persoanelor care nu luaseră scrisoarea în serios și care sfârșiseră tragic. Am aruncat, așa cum, probabil, vă închipuiți, scrisoare la coșul de gunoi, și mi-am văzut de treburile mele. La ieșire din scara blocului, m-am confruntat cu un prim incident. Pechinezul vecinei de la etajul trei m-a atacat violent, înfingându-se în manșeta stângă a pantalonilor mei și refuzând să-i mai dea drumul. Avea ochii injectați de furie, lucru foarte curios, pentru că, până atunci, relațiile dintre noi fuseseră cordiale. A fost nevoie de intervenția vecinei ca să mă eliberez și să-mi continui drumul. Nu mult după aceea, în timp ce traversam strada pe trecerea de pietoni, m-am trezit luat pe capota unei mașini. Puțin lipsise să nu ajung la spital, norocul meu fusese că mă apucasem de ștergătorul de parbriz și evitasem o proiectare spectaculoasă. La întoarcere, am avut parte de altă surpriză. Tocmai trecusem pe lângă o clădire istorică, aflată chiar în apropierea trotuarului când am auzit în urmă un zgomot puternic. Bucăți mari din fațada clădirii căzuseră pe trotuar, lucru care s-ar fi sfârșit prost pentru oricine ar fi trecut pe acolo. Din fericire, nu trecuse nimeni, iar eu trecusem deja cu vreo treizeci de secunde mai devreme. În clipa următoare, nu știu ce mecanism ascuns s-a declanșat în mintea mea, fiindcă mi-am adus aminte de scrisoare. Deși nu sunt un credincios în înțelesul adevărat al cuvântului, ci mai degrabă un agnostic, un liber cugetător, mi-a trecut un fior prin dreptul inimii și m-am gândit că ar trebui să recuperez măcar o pagină din epistola aceea, pe seama căreia eram tentat să pun cele întâmplate, cee ce am și făcut, până la urmă. Reproduc, in extenso, textul scrisorii:
„...Din voia și prin grija Domnului nostru Dumnezeu ai fost ales să propăvăduiești în lume numele și porunca Lui. Adaugă o rugăciune și trimite de șapte ori conținutul acestei scrisori altora, pe care îi cunoști sau despre care ai auzit. Scrisoarea poartă blestemul morții asupra celor care citesc și nu urmează îndemnul. Mai jos, găsești câteva exemple de morți violente, survenite la scurt timp după primirea scrisorii: George Smit, din SUA, călcat de mașină, Ane Caron, din Canada, strivită de tren, Ema Rodriguez, din Mexic, împușcată, Sofia Popov, din, Rusia, sfâșiată de lupi, Ella Johonsson, din Suedia, lovită de fulger, Akahito Tanaka, din Japonia, înjughiat în stradă, Aamir Kumar, din India, spânzurat, Kim Jeong, din Coreea, înecat și mulți alții. Să nu iei în deşert Numele Domnului Dumnezeului tău; căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deşert Numele Lui…”
În timp ce reciteam scrisoarea, m-am gândit că aș putea posta textul pe acest site, cu 700 de membrii, considerând misiunea îndeplinită. Primii o sută de cititori, care vor adăuga un comentariu de confirmare, la fel, următorii trebuind fie să se apuce de scris, fie să reposteze în altă parte. Zis și făcut!
Deși este târziu, simt nevoia de a ieși la o „ gură de aer”. În mod cu totul și cu totul neașteptat, pechinezul vecinei de la etajul trei îmi lasă manșetele pantalonilor în pace, șoferii opresc la trecerile de pietoni, iar tencuielile clădirilor rămân intacte, de unde deduc că demersul meu virtual, aparent neuzual în relațiile omului cu Dumnezeu, fusese primit…
Preaplin
de la o vreme nu mai simți nimic
emoția e ca o rană deschisă
vezi sângele țâșnind
ca dintr-o fântână arteziană
coagulându-se
prinzând coajă
cicatrizându-se
și tresari ca din mijlocul unui vis
la dracu`
ce-a fost asta
și de ce naiba ai tras storurile
de ce frigiderul e gol
unde îmi sunt berile alea nenorocite
n-ai observat că afară a venit iarna
trageți o pătură peste tine
iubito
astăzi n-am chef
degeaba buzele mele ți se lipesc de umeri
nu m-ai tresari
ai pe față expresia aceea
ca atunci când sărutai moaștele Sfintei Parascheva
caști
lucru care n-are nimic în comun cu dragostea
nu mai e ce-a fost
îmi amintesc când te rupeam în fouă
ca pe-o grisină
îți trosneau oasele
ți se încordau mușchii
nervii
acum dormi nemișcată pe-o parte
cu spatele
îmi faci poze
cu diafragma deschisă la + infinit
iar mie mi-e foame
atracția s-a deghizat într-o senzație copleșitoare
de foame
mă duc să-mi cumpăr o doză de bere
și-o pâine
dar nu-ți promit că mă-ntorc prea repede...
Icoană
locul de unde privesc lumea e cel mai înalt de pe pământ
de aici nu poți lăsa ochiul ambiguu să coboare asupra icoanei lui Crist
acesta e riscul sau șansa
nu știu
întrebarea e cine contemplă pe cine
din acest „lieu saint d'absence et de présent”
preexistent
care a însemnat la un moment dat
coagularea luminii într-un fulger încremenit
o schimbare sacrală la față
și atunci înțelegi că tu ești cel privit
nu cel care privește
un câine care își reprezintă prototipul celest după chip
contemplă alt câine după asemănare
de aici de unde privesc lumea
la o palmă de cer
ochiul ambiguu întâlnește gândul etern
într-un nod energetic al umbrei
.
obiectul sacral
desigur
o premerge…
Orașul pierdut
de când tot plec și mă întorc
gândurile mele au devenit o povară
le-am lăsat ocolo
în urmă
pe țărmurile însorite ale Atlantidei
printre păsări galbene care stau într-un picior
sprijinind cerul
aici toate păsările sunt galbene,
galbeni sunt și ochii de după perdelele galbene
mișcate discret
casele
frunzele copacilor
câinii din fața ușilor
părul copiilor care bat mingea,
chiar și lebedele de pe lac sunt galbene noaptea
undeva arde un foc tainic cu flăcări galbene
simt că și viața mea este galbenă
că mi se scurge printre degete
cine a spus că Atlantida este un vis
n-a simțit zbuciumul disperat al Gibraltarului
dogoarea Marakeshului
nu departe de locul acela
înveșmântat în galbenul inconfundabil al Saharei
unde îmi ancorez bărcile
am văzut doi tineri îmbrățișându-se apoteotic
mai încolo
câțiva cocori cu gâturile întinse peste Alantic
își disputau cerul
cândva am să revin pe țărmurile misterioase
ale Atlantidei
să-mi iau înapoi gândurile și viața risipită
în excesul acesta sumbru de gri
în care încă îmi mai devorez liniștea…