Reproșuri
Doamne
strig în pustiu
de ce mi-ai ascuns inima în spatele ochiului
să nu-mi văd propria durere zbătându-se
ca o cobră între colții mangustei
ce frumos ar fi fost să fi avut inimile la vedere
în culorile calde ale dragostei
sau în cele reci ale urii
să mergi pe stradă și să vezi inimile oamenilor
strălucind în toate culorile curcubeului
să-ți poți alege inima pereche după culoarea propriei inimi
și să îngropi îndoiala
Doamne
de ce-ai creat cuvântul înaintea minții
și l-ai legat pe dedesubt de arhipelagul inimii
unde ai îndesat și sufletul
de ce-ai făcut din om
cea mai neverosimilă formă de viață
într-o lume la fel de neverosimilă
și ne-ai mințit când ai spus că suntem făcuți
după chipul și asemănarea Ta
vai
cui prodest...
Poems in the same category
Cristal
te văd așezându-ți pașii ca un acrobat
care merge pe sârmă
mi-a plăcut dintotdeauna mersul tău
dar nu ți-am spus până acum
de teamă să nu destram vraja
sunt multe lucruri pe care nu ți le-am spus
din același motiv
n-am vrut să-ți trăiești viața prin ochii mei labili
și extatici
să dau frâu liber ispitei
inimii
acum înțeleg de ce Ulise a cerut să fie legat de catarg
în dreptul insulei Eea
unde locuia Circe…
La cumpăna vieții mele
Prin multe-n viată am trecut,
Multe cumpene am avut.
Prin toate cu greu am trecut
Chiar de trupul ma durut.
O sperantă mi-a rămas
Ce ma salvat de necaz
Și de multe ori în viață
M-am gândit tot la speranță,
Că-ci ea doamne de s-ar pierde
Voi trăi...
Suferințe și regrete.
Fiecare om în viață
Cumpene va întâlni,
Dar cu un strop de speranță
Sigur le va ocoli.
Of tu cumpănă să fugi,
Tot răul să îl alungi.
Ial tu cumpănă cu tine
Iar mie dorește-mi bine.
Autor : Pricope Marian 09.08.2022
Alcoolul
Din nou şi din nou alcoolul îmi fură mintea,
Mă ajută sa nu îmi aduc aminte ,
De lucrurile din trecut
Care care cu mine s-au petrecut,
dar totuşi nu mai pot să uit .
Daru-mi fură Dumnezeu,
Pe care le-am avut,
Dar şi tot am pierdut,
Azi e sau mâine nu mai are rost sa ţi-n în cap
Mai bine beau alcool ,vin sau bere să uit de tot .
Uit sau îmi aduc aminte
Nu mai conteaza
Aurul a ruginit
Rugina s-a pierdut
În apa căzătoare.
Zamurca Alina cl 9, Instituţia Publică Liceul Teotetic Varniţa .
Sarbatoare
În valea viselor albe, de iarnă împodobită,
Viața dansează în lumini, o poveste împletită.
Sarbatoarea s-a coborât, un zâmbet în zăpadă,
O melodie de bucurie, de colindă fermecată.
Stelele în noapte strălucesc, ca mici diamante reci,
Pământul sub covorul alb, în mister se ascunde veci.
Casele luminate, ca felinare în noapte adâncă,
Oamenii strâng în brațe dragostea, în timp ce natura cântă.
Copiii zglobii înjurături, pe aleea de cristal,
Cu fulgi de nea în plete, joacă un joc medieval.
Iar pomul de Crăciun în colț, cu arome de scortișoară,
Adună dorințe, ca o comoară strălucitoare.
În căldura căminului, cu focul suierand,
Familia se adună, cu sufletele vibrând.
Un strop de fericire, în fiecare colț de cameră,
Iarna e o sărbătoare, o poveste făurită cu mâinile iernii mame.
Apoi, în tihnă și liniște, se aștern visul blând,
Cu pătura de stele, peste noaptea ca un mănunchi galben.
Iar în fiecare floare de gheață ce atârnă în aer,
Se ascunde taina, a unei ierni care ține vesnic.
Așa că în noaptea asta, sub cerul de cristal,
Sărbătorește viața, cu inima și drag.
În iarna luminoasă, cu sufletul ușor,
Să fii fericit și iubit, mereu și din ce în ce mai mult, cu dor.
De ce ?
O fi de-ajuns Ca ne -ntelegem?
Ca suntem doi intr-un intreg ,
Cand inima-ntr-o lume-a ei traieste
Si ma intreb ce ii lipseste?
De ce mereu se-zvarcoleste
Si- n piept tresare
Si ravneste…
Suntem facuti pt o singură iubire?
Si daca da, de ce cadem in alte simturi?!
De ce - ascultam ce zic alti ochi?
De ce fiori in inima si-n ganduri?
Pt a suferi?
Si daca da, atunci de ce?
Pt a-iubi?
Si daca da,
De ce ne daruim cu-n Da doar unei singure fiinte
O fi de-ajuns?
Si daca da,
De ce ravnim?
Enigme
ne-am lăsat cuprinși de fiorul acesta primăvăratic
al renașterii
alunecâd pe nebăgate de seamă
într-o văgăună neumblată de timp
unde ne îngropasem nu de mult
cadavrele gândului
amintirile vii
ai zice că am nimerit din greșeală într-un cimitir fără cruci
în care morții își scot capetele din mormintele ninse
privește în jur
iubito
ultimile țopăieli ale iernii fac ravgii în flori
ne îngheață oasele
dar noi nu simțim frigul
ronțăim Croco Sticks
la pungă
ne prostim
și nu înțelegem de ce ne părăsesc sufletele
alergând fără nicio noimă înaintea timpului…
Cristal
te văd așezându-ți pașii ca un acrobat
care merge pe sârmă
mi-a plăcut dintotdeauna mersul tău
dar nu ți-am spus până acum
de teamă să nu destram vraja
sunt multe lucruri pe care nu ți le-am spus
din același motiv
n-am vrut să-ți trăiești viața prin ochii mei labili
și extatici
să dau frâu liber ispitei
inimii
acum înțeleg de ce Ulise a cerut să fie legat de catarg
în dreptul insulei Eea
unde locuia Circe…
La cumpăna vieții mele
Prin multe-n viată am trecut,
Multe cumpene am avut.
Prin toate cu greu am trecut
Chiar de trupul ma durut.
O sperantă mi-a rămas
Ce ma salvat de necaz
Și de multe ori în viață
M-am gândit tot la speranță,
Că-ci ea doamne de s-ar pierde
Voi trăi...
Suferințe și regrete.
Fiecare om în viață
Cumpene va întâlni,
Dar cu un strop de speranță
Sigur le va ocoli.
Of tu cumpănă să fugi,
Tot răul să îl alungi.
Ial tu cumpănă cu tine
Iar mie dorește-mi bine.
Autor : Pricope Marian 09.08.2022
Alcoolul
Din nou şi din nou alcoolul îmi fură mintea,
Mă ajută sa nu îmi aduc aminte ,
De lucrurile din trecut
Care care cu mine s-au petrecut,
dar totuşi nu mai pot să uit .
Daru-mi fură Dumnezeu,
Pe care le-am avut,
Dar şi tot am pierdut,
Azi e sau mâine nu mai are rost sa ţi-n în cap
Mai bine beau alcool ,vin sau bere să uit de tot .
Uit sau îmi aduc aminte
Nu mai conteaza
Aurul a ruginit
Rugina s-a pierdut
În apa căzătoare.
Zamurca Alina cl 9, Instituţia Publică Liceul Teotetic Varniţa .
Sarbatoare
În valea viselor albe, de iarnă împodobită,
Viața dansează în lumini, o poveste împletită.
Sarbatoarea s-a coborât, un zâmbet în zăpadă,
O melodie de bucurie, de colindă fermecată.
Stelele în noapte strălucesc, ca mici diamante reci,
Pământul sub covorul alb, în mister se ascunde veci.
Casele luminate, ca felinare în noapte adâncă,
Oamenii strâng în brațe dragostea, în timp ce natura cântă.
Copiii zglobii înjurături, pe aleea de cristal,
Cu fulgi de nea în plete, joacă un joc medieval.
Iar pomul de Crăciun în colț, cu arome de scortișoară,
Adună dorințe, ca o comoară strălucitoare.
În căldura căminului, cu focul suierand,
Familia se adună, cu sufletele vibrând.
Un strop de fericire, în fiecare colț de cameră,
Iarna e o sărbătoare, o poveste făurită cu mâinile iernii mame.
Apoi, în tihnă și liniște, se aștern visul blând,
Cu pătura de stele, peste noaptea ca un mănunchi galben.
Iar în fiecare floare de gheață ce atârnă în aer,
Se ascunde taina, a unei ierni care ține vesnic.
Așa că în noaptea asta, sub cerul de cristal,
Sărbătorește viața, cu inima și drag.
În iarna luminoasă, cu sufletul ușor,
Să fii fericit și iubit, mereu și din ce în ce mai mult, cu dor.
De ce ?
O fi de-ajuns Ca ne -ntelegem?
Ca suntem doi intr-un intreg ,
Cand inima-ntr-o lume-a ei traieste
Si ma intreb ce ii lipseste?
De ce mereu se-zvarcoleste
Si- n piept tresare
Si ravneste…
Suntem facuti pt o singură iubire?
Si daca da, de ce cadem in alte simturi?!
De ce - ascultam ce zic alti ochi?
De ce fiori in inima si-n ganduri?
Pt a suferi?
Si daca da, atunci de ce?
Pt a-iubi?
Si daca da,
De ce ne daruim cu-n Da doar unei singure fiinte
O fi de-ajuns?
Si daca da,
De ce ravnim?
Enigme
ne-am lăsat cuprinși de fiorul acesta primăvăratic
al renașterii
alunecâd pe nebăgate de seamă
într-o văgăună neumblată de timp
unde ne îngropasem nu de mult
cadavrele gândului
amintirile vii
ai zice că am nimerit din greșeală într-un cimitir fără cruci
în care morții își scot capetele din mormintele ninse
privește în jur
iubito
ultimile țopăieli ale iernii fac ravgii în flori
ne îngheață oasele
dar noi nu simțim frigul
ronțăim Croco Sticks
la pungă
ne prostim
și nu înțelegem de ce ne părăsesc sufletele
alergând fără nicio noimă înaintea timpului…
Other poems by the author
Geometrii
priveam aseară stelele lui David de pe cer,
așa cum Creatorul în Geneză le dispuse,
în câte șase colțuri de lumină și un hexagon,
în fapt, mii de triunghiuri echilaterale suprapuse
efemer,
când într-o prismă cu trei laturi, când într-un trunchi de con
priveam spre Universul acesta fără glas
care-mi părea încremenit într-o terifiantă apatie,
redus la niște forme, trasate din compas,
și am înțeles atunci că totu-i doar geometrie.
trapezu-n care stau și mă zgâiesc la stele
e tot o formă geometrică obscură, fără unghiuri drepte
cu două dintre laturi opuse, însă paralele,
și alte două ...excentrice, aș zice chiar inepte.
eu însumi sunt o sumă de pătrate și dreptunghiuri,
dacă mă descompui în forme rectilinii,
găsești alături o mulțime infinită de triunghiuri
plecate-n zbor din puncte congruente și terminate-n linii...
Pre - judecăți
îmbătrânim încet-încet
dar sigur
simțim pământul cum se insinuează în oase
în măduvă
cu fiecare pas înspre grădinile suspendate
ale cerului
mai adăgăm câte un pumn de țărână
la temelia năruită a speranței
lăsăm umbrele
aceste creaturi jalnice
tot mai mici
înaintea corpurilor
în Cartea lui Iov scrie că atunci când îți vezi umbra
cu ochii
încep să-ți bată clopotele
simți tămâia sfârâind în cădelniță
chemarea inconfundabilă a pământului
risipit în oameni
palmele bătucite ale lui Dumnezeu
modelând din lutul primordial omul cavernelor
Homo Australopithecus
ceva de genul acesta
murim încet-încet
dar sigur
precum melcii
în carapacele lor închise ermetic
hermafrodiți
titulari de drept pe liberul nostru arbitru:
ultimul drum…
Fără apropouri
Cum adică ce cred despre tine? Doar n-ai vrea să-ți spun ce cred cu adevărat? Acesta e secretul meu! De obicei cred ce spui. Stiu că te înfurie faptul că nu poți scrie drept, fără corecturi, dintr-o suflare, și mă amuz. Umbli prin ploaie ca să-ți ascunzi lacrimile, plânsul, fiindcă nu scrisul sau picurii de ploaie te preocupă, ci eu. Ești atât de previzibilă! Zici că mă ții aproape pentru că te fac să râzi, dar n-o crezi nici tu, nu-i, în niciun caz, vina sau meritul meu că te gâdili. Bravezi cu o nerușinare dezarmantă, ca acum, când o dai în hiperbolă. Amesteci într-un colaj stăveziu, cu tentă sexuală, nucul, vântul și ploaia, atribuindu-le însușiri omenești, disimulându-ți, de fapt, fantasmele care te bântuie. Am observat că te fascinează bătrânul de la parter, „ ghiujul”, mare amator de femei, cum mi-ai spus zilele trecute, în ciuda vârstei, și țeși tot felul scenarii cu dânsul. Chestia cu vuum-vum ți-am spus-o chiar eu într-o seară când făceam dragoste, numai că el, spre deosebire de mine, are sudoarea „iodată” și un piston hidraulic imens, care, chipurile, te sperie. După câte te cunosc, n-aș crede!
Jucase teatru de la început, din prima zi, când îi căzuse în brațe. Simulase că se împiedică, iar el atent o prinsese la timp, prefăcându-se surprins. Îi simțise respirația dulceagă, de prunc, corpul, dorința, și se lăsase dus de val. instinctul său făcuse restul. Chiar și atunci, dar și după, nu-și putuse reprima tendința de a deturna sensul corect al lucrurilor, chestionându-l asupra unui aspect evident: Nu știu ce ai găsit la o femeie nemachiată și neinteresantă ca mine? O curiozitate, un joc, o aroganță? El nu-i răspunse pe loc, realizase deja că ea exprima contrariu, așteptând o confirmare perversă. Ce nostimă e? se gândi în timp ce-i săruta degetele subțiri, ca niște viermișori. Si cum mai vociferează când îmi simte mâna pe unde unde nu trebuie! Ai zice că se rușinează! Ale tinereții valuri…
Unde naiba o fi dispărut cireșul acela cu cireșe negre, amare? se gândi el într-o zi. Trecuseră ani de atunci. Privind pe fereastră îl văzu tot acolo și se bucură. Timpul trecuse și peste el, dar nu reușise să-l clintească. Cireșul e la fel, își zise, eu sunt puțin prăfuit! Se cam luase cu viața și uitase de dânsul, de cei din jur și de multe altele.
Spre seară o simți cuibărindu-se lângă dânsul. N-ai loc! o repezise ursuz. Îi țâșnise cuvintele de pe gură involuntar. Ea nu-i răspunse nimic, în schimb îl amețise încă o dată cu mirosul acela dulceag de lapte matern și, tot involuntar, o cuprinse în brațe. Era mai mică decât în ziua în care o cunoscuse, nu-și mai aducea aminte exact, dar senzația, prima senzație pe care o încercase, era aceasta. Afară începuse să ploaie mărunt. Stropii loveau anemici în geam, iar ea începuse să plângă.
- Gata! Gata! încerca el s-o liniștească. E doar o ploaie de vară!
- Nu ploaia mă sperie! îi șopti ea. Îi aud pașii pe scări! Fă ceva! Ghiujul!!! Eu nu pot să-l înfrunt, e cât crucea! Tu poți, știu că poți! Dacă faci asta îți promit următorul dans. Si așa n-am dansat niciodată!
Nu se schimbase deloc…
Superstiții
există riscul ca într-o zi oglinda mea să se spargă
și să nu-mi mai regăsesc chipul dimineața
în zori
ar fi cumplit
mi-ar fi foarte greu să mă recompun din o mie de chipuri
deformate grotesc
într-unul singur
nu m-ar mai cunoaște nimeni
nici chiar eu
în fiecare zi mă privesc în oglindă
încercând să mă conving că n-am dispărut peste noapte
odată cu ultimul vis
.
e clipa mea matinală de regăsire cu mine însumi
care-mi dă curajul să-nfrunt încă o zi
.
mă strecor din casă printr-o mare învolburată de chipuri
niciunul nu seamănă cu celălalt
imaginea lor mă urmărește obsesiv
pe o tablă de șah cu piese de sticlă
ricoșind ca ca un glonț de retina pisicii
(traversată de un șoarece)
în creier
.
e atâta învălmășeală printre circumvoluțiuni
încât mi se strepezesc dinții
.
o parte din mine adună cu obsesie
chipuri de oameni
o altă parte le-ngroapă în memorie
sau le șterge
nu știu de ce se întâmplă toate aceste lucruri
nu există însă necaz mai mare decât să spargi o oglindă
și să-ți vezi sufletul făcut țăndări…
Cotidian
sunt lucruri pe care n-am vrut să le dezgrop din mine
muriseră demult
la scurt timp după naștere
nici nu avuseră timp să tragă o gură de aer în piept
să scoată un țipăt
și-n locul lor s-a așezat liniștea
confortul cotidian
amiba Naegleria fowleri
care devorează nevăzută de nimeni
ca pe o bucată de brânză
creierul
.
e zvârcolirea dramatică a gândului
.
lepădarea apostoliror de Christos
.
neîncrederea
.
lipsa de orizont al culegătorului de smaralde
oportunismul alergătorului de cursă cu obstacole
și egoismul femeilor sterpe
nu arunci cu piatra în eroul căzut
s-ar putea ca alții să vadă călăul din tine
întotdeauna gunoiul plutește deasupra apelor limpezi
mirosul cadavrelor vii e mai cumplit decât cel al cadavrelor moarte
(paradoxal!)
.
definiția cărnii
face trimitere la partea cea mai dezagreabilă a materiei
în care colcăie toate mizeriile lumii
omul
de departe
ilustrează perfect mizeria infinită a speciei
viața
boala incurabilă a umanității
purtând la vedere stigmatul tragic al morții
.
prezentul
un rânjet…
Alchimie
incizia ochiului tău
e asemeni diamantului din mâna
bătrânului tăietor de geamuri
necruțătoare
lasă în sticlă o dâră albă
ca un țipăt speriat de pasăre
dacă ai apăsa pe capete
m-aș desface în două
precum un sâmbure
în două jumătăți imperfecte
și inegale
cu sufletul înspăimântat într-o parte
cu mintea răvășită
fâlfâind din aripi
în partea cealaltă
și n-aș mai fi eu în niciuna
nu te-aș mai recunoaște
în retortele ochilor tăi
printre atâtea amestecuri de substanțe amorfe
clocotește aurul negru al irisilor
metalul topit
nu ți-a rămas decât să mă torni în matricele de argilă
ale gândului
sub formă de lacrimă
să mă atârni apoi de lobii urechilor
în locul cerceilor...
Geometrii
priveam aseară stelele lui David de pe cer,
așa cum Creatorul în Geneză le dispuse,
în câte șase colțuri de lumină și un hexagon,
în fapt, mii de triunghiuri echilaterale suprapuse
efemer,
când într-o prismă cu trei laturi, când într-un trunchi de con
priveam spre Universul acesta fără glas
care-mi părea încremenit într-o terifiantă apatie,
redus la niște forme, trasate din compas,
și am înțeles atunci că totu-i doar geometrie.
trapezu-n care stau și mă zgâiesc la stele
e tot o formă geometrică obscură, fără unghiuri drepte
cu două dintre laturi opuse, însă paralele,
și alte două ...excentrice, aș zice chiar inepte.
eu însumi sunt o sumă de pătrate și dreptunghiuri,
dacă mă descompui în forme rectilinii,
găsești alături o mulțime infinită de triunghiuri
plecate-n zbor din puncte congruente și terminate-n linii...
Pre - judecăți
îmbătrânim încet-încet
dar sigur
simțim pământul cum se insinuează în oase
în măduvă
cu fiecare pas înspre grădinile suspendate
ale cerului
mai adăgăm câte un pumn de țărână
la temelia năruită a speranței
lăsăm umbrele
aceste creaturi jalnice
tot mai mici
înaintea corpurilor
în Cartea lui Iov scrie că atunci când îți vezi umbra
cu ochii
încep să-ți bată clopotele
simți tămâia sfârâind în cădelniță
chemarea inconfundabilă a pământului
risipit în oameni
palmele bătucite ale lui Dumnezeu
modelând din lutul primordial omul cavernelor
Homo Australopithecus
ceva de genul acesta
murim încet-încet
dar sigur
precum melcii
în carapacele lor închise ermetic
hermafrodiți
titulari de drept pe liberul nostru arbitru:
ultimul drum…
Fără apropouri
Cum adică ce cred despre tine? Doar n-ai vrea să-ți spun ce cred cu adevărat? Acesta e secretul meu! De obicei cred ce spui. Stiu că te înfurie faptul că nu poți scrie drept, fără corecturi, dintr-o suflare, și mă amuz. Umbli prin ploaie ca să-ți ascunzi lacrimile, plânsul, fiindcă nu scrisul sau picurii de ploaie te preocupă, ci eu. Ești atât de previzibilă! Zici că mă ții aproape pentru că te fac să râzi, dar n-o crezi nici tu, nu-i, în niciun caz, vina sau meritul meu că te gâdili. Bravezi cu o nerușinare dezarmantă, ca acum, când o dai în hiperbolă. Amesteci într-un colaj stăveziu, cu tentă sexuală, nucul, vântul și ploaia, atribuindu-le însușiri omenești, disimulându-ți, de fapt, fantasmele care te bântuie. Am observat că te fascinează bătrânul de la parter, „ ghiujul”, mare amator de femei, cum mi-ai spus zilele trecute, în ciuda vârstei, și țeși tot felul scenarii cu dânsul. Chestia cu vuum-vum ți-am spus-o chiar eu într-o seară când făceam dragoste, numai că el, spre deosebire de mine, are sudoarea „iodată” și un piston hidraulic imens, care, chipurile, te sperie. După câte te cunosc, n-aș crede!
Jucase teatru de la început, din prima zi, când îi căzuse în brațe. Simulase că se împiedică, iar el atent o prinsese la timp, prefăcându-se surprins. Îi simțise respirația dulceagă, de prunc, corpul, dorința, și se lăsase dus de val. instinctul său făcuse restul. Chiar și atunci, dar și după, nu-și putuse reprima tendința de a deturna sensul corect al lucrurilor, chestionându-l asupra unui aspect evident: Nu știu ce ai găsit la o femeie nemachiată și neinteresantă ca mine? O curiozitate, un joc, o aroganță? El nu-i răspunse pe loc, realizase deja că ea exprima contrariu, așteptând o confirmare perversă. Ce nostimă e? se gândi în timp ce-i săruta degetele subțiri, ca niște viermișori. Si cum mai vociferează când îmi simte mâna pe unde unde nu trebuie! Ai zice că se rușinează! Ale tinereții valuri…
Unde naiba o fi dispărut cireșul acela cu cireșe negre, amare? se gândi el într-o zi. Trecuseră ani de atunci. Privind pe fereastră îl văzu tot acolo și se bucură. Timpul trecuse și peste el, dar nu reușise să-l clintească. Cireșul e la fel, își zise, eu sunt puțin prăfuit! Se cam luase cu viața și uitase de dânsul, de cei din jur și de multe altele.
Spre seară o simți cuibărindu-se lângă dânsul. N-ai loc! o repezise ursuz. Îi țâșnise cuvintele de pe gură involuntar. Ea nu-i răspunse nimic, în schimb îl amețise încă o dată cu mirosul acela dulceag de lapte matern și, tot involuntar, o cuprinse în brațe. Era mai mică decât în ziua în care o cunoscuse, nu-și mai aducea aminte exact, dar senzația, prima senzație pe care o încercase, era aceasta. Afară începuse să ploaie mărunt. Stropii loveau anemici în geam, iar ea începuse să plângă.
- Gata! Gata! încerca el s-o liniștească. E doar o ploaie de vară!
- Nu ploaia mă sperie! îi șopti ea. Îi aud pașii pe scări! Fă ceva! Ghiujul!!! Eu nu pot să-l înfrunt, e cât crucea! Tu poți, știu că poți! Dacă faci asta îți promit următorul dans. Si așa n-am dansat niciodată!
Nu se schimbase deloc…
Superstiții
există riscul ca într-o zi oglinda mea să se spargă
și să nu-mi mai regăsesc chipul dimineața
în zori
ar fi cumplit
mi-ar fi foarte greu să mă recompun din o mie de chipuri
deformate grotesc
într-unul singur
nu m-ar mai cunoaște nimeni
nici chiar eu
în fiecare zi mă privesc în oglindă
încercând să mă conving că n-am dispărut peste noapte
odată cu ultimul vis
.
e clipa mea matinală de regăsire cu mine însumi
care-mi dă curajul să-nfrunt încă o zi
.
mă strecor din casă printr-o mare învolburată de chipuri
niciunul nu seamănă cu celălalt
imaginea lor mă urmărește obsesiv
pe o tablă de șah cu piese de sticlă
ricoșind ca ca un glonț de retina pisicii
(traversată de un șoarece)
în creier
.
e atâta învălmășeală printre circumvoluțiuni
încât mi se strepezesc dinții
.
o parte din mine adună cu obsesie
chipuri de oameni
o altă parte le-ngroapă în memorie
sau le șterge
nu știu de ce se întâmplă toate aceste lucruri
nu există însă necaz mai mare decât să spargi o oglindă
și să-ți vezi sufletul făcut țăndări…
Cotidian
sunt lucruri pe care n-am vrut să le dezgrop din mine
muriseră demult
la scurt timp după naștere
nici nu avuseră timp să tragă o gură de aer în piept
să scoată un țipăt
și-n locul lor s-a așezat liniștea
confortul cotidian
amiba Naegleria fowleri
care devorează nevăzută de nimeni
ca pe o bucată de brânză
creierul
.
e zvârcolirea dramatică a gândului
.
lepădarea apostoliror de Christos
.
neîncrederea
.
lipsa de orizont al culegătorului de smaralde
oportunismul alergătorului de cursă cu obstacole
și egoismul femeilor sterpe
nu arunci cu piatra în eroul căzut
s-ar putea ca alții să vadă călăul din tine
întotdeauna gunoiul plutește deasupra apelor limpezi
mirosul cadavrelor vii e mai cumplit decât cel al cadavrelor moarte
(paradoxal!)
.
definiția cărnii
face trimitere la partea cea mai dezagreabilă a materiei
în care colcăie toate mizeriile lumii
omul
de departe
ilustrează perfect mizeria infinită a speciei
viața
boala incurabilă a umanității
purtând la vedere stigmatul tragic al morții
.
prezentul
un rânjet…
Alchimie
incizia ochiului tău
e asemeni diamantului din mâna
bătrânului tăietor de geamuri
necruțătoare
lasă în sticlă o dâră albă
ca un țipăt speriat de pasăre
dacă ai apăsa pe capete
m-aș desface în două
precum un sâmbure
în două jumătăți imperfecte
și inegale
cu sufletul înspăimântat într-o parte
cu mintea răvășită
fâlfâind din aripi
în partea cealaltă
și n-aș mai fi eu în niciuna
nu te-aș mai recunoaște
în retortele ochilor tăi
printre atâtea amestecuri de substanțe amorfe
clocotește aurul negru al irisilor
metalul topit
nu ți-a rămas decât să mă torni în matricele de argilă
ale gândului
sub formă de lacrimă
să mă atârni apoi de lobii urechilor
în locul cerceilor...