Reproșuri

Cerșesc pământ și țărână,

Peste vreme ce va trece.

Din nou cerșesc,

Ca vagabonul

Ce peste vreme moare.

Cerșesc o viață bună,

Pe care nu o pot avea.

Cerșesc o mică floare.

Cerșesc de la Dumnezeu,

o rază de la soare.

Cerșesc ca mândra

O scrisoare.

Și vremelnica splendoare.

Autor:Zamurca Alina, clasa 9, Instituția Publică Liceul Teoretic Varnița

deschizi larg geamul dinspre strada pustie

privești în gol

sigur te-ntrebi ce rost mai are acest drum

neumblat de nimeni

îți ștergi urmele mâinii de pe fereastră

ca să-ți ascunzi nerăbdarea

adesea aprinzi o lumânare în geam

încercând să îndepărtezi noaptea parșivă

cuibărită-ntre noi

nu știi că drumul acesta e ca Fata Morgană

o iluzie

mai bine ai stinge lumânarea

nu cred că voi ajunge în timpul vieților noastre

de unde-am plecat

păstrează-mi totuși o cupă de dulceață

din cireșe amare

să-mi dreg sufletul de arșița voluptoasă a infinitului…

Gandurile celor cu minte,
Ar trebui sa-i alinte.
Sa se gandeasca numai la flori,
Micsunele, lalele si bujori.

Gandurile sa le trimita,
Sa le cearna printr-o sita
Mintea cu a ei gandire
Sa fie numai inflorire.

Gandurile care se adun,
Sa fie precum ramurile unui alun,
Sa se ridice  spre cer
Numai cu un gand sincer.

Gandurile sa le pazim,
Din cele rele sa nu urzim.
Domnului sa ne rugam,
Lauda sa-i strigam.

Cine sunt?

Iubirii răspund c-un ocean de iubire,

Privirilor ce ascund negre gânduri,c-o inimă de otel.

Suflet cameleonic,colorat de inimile oamenilor.

Mă agat de ființele frumoase pentru a putea străluci.

Precum zorii de zi ce-mi luminează privirea sunt oamenii ce dăruiesc iubirea,.

Înțelegi,am lumini și umbre..

Întotdeauna fac primul pas,deschizând poarte inimii mele.

Dar porțile se închid de tot pentru cei ce le stropesc cu noroi,pentru suflete sumbre.

Sunt și înger,sunt și demon..

Demon cu aripi albe ce judeca raul.

Cine sunt?

O ființă pictata in alb și negru de sufletul oamenilor..

Această minunată viață,

Nu-i că o mustață,

O razi și crește alta,

Când o razi nu mai crește,

Căci ea nu se mărește,

Deci profită de ea,

Că alta nu va exista.

autor Panait Mirela

faptul de a exista

de a fi real

( de a crede că ești real! )

Om

nu înseamnă nimic

omul n-are decât o viață

prea puțin

pentru câte căutări și eșecuri îl așteaptă

rațiunea

această povară a minții

este ruptă de viață

lumea rămâne o simplă aglomerare de lucruri

despărțită de drumuri

punctul din care privim spre infinit

fără să-l cuprindem

suntem prea mici pentru asta

prea scunzi

în raport  cu Calea Lactee

cu alte căi

cu Cosmosul

cu Dumnezeu

ne-am născut dintr-o regretabilă eroare de calcul

dintr-o aberație accidentală a materiei

și nu contenim să ne mirăm că suntem

(așa cum ne place să credem!)

fără să fim…

„neliniștite păsări luând cu asalt norii”

semnează artistul într-un colț al pânzei

și-aruncă plictisit pen***cenzure***

desenase imaginea unei păsări necunoscute

din memorie

o văzuse cândva suprapunându-se peste imaginea norilor

și-o asociase cu sandwich-ul pe care tocmai îl mâncase

la micul dejun

fără prea multă tragere de inimă

fiindcă se alese cu o senzație supărătoare de insațietate

cum naiba să asociezi o pasăre cu o bucată de carne

între două felii de pâine

și să pretinzi că aceasta este o operă de creație plastică

cineva

desigur

va descifra imaginea într-o cheie proprie

neînțeleasă de nimeni

altcineva te va propune la Premiul Nobel pentru pictură naivă

iar tu

artistul flămând

care știi adevărul

vei ridica contrariat din umeri

până la urmă aceasta e arta…

nu cred că există diferențe ireductibile

între oameni  și lucruri

florile

ne spunea Nietzsche

au suflete ca și oamenii

în fapt

diferențele

apar din jocul de gleznă al minții

de care nu ne putem lipsi nici unii

nici alții

indiferent cum îi spunem

facem temple mai mari sau mai mici

după cât de mulți sau puțini sunt zeii

pe altarele cărora ne așezăm inimile

diminețile nu sunt mai frumoase decât nopțile

dacă excludem nuanțele

cuvintele cântăresc tot atât de mult sau puțin

cât trag la cântar vorbele

acum e aproape imposibil de spus

cine a precedat pe cine

nici nu mai interesează pe nimeni…

de obicei, trăiesc fără ochii pe ceas

mă mulțumesc să privesc din când în când Soarele

am împărțit cerul în două

încercând să despart diminețile de amezi și de nopți

de constelații

să-mi fac o idee despre timp

în rest n-am nicio legătură cu acesta

el își vede de drumul său fără întoarcere

eu de al meu

cu suișuri și coborâșuri

sunt prea ocupat să-mi aliniez inima după Steaua Polară

sau după ceasul astronomic de la Strasbourg

mi-e greu să mă alinniez și cu mine însumi uneori

cu piramida lui Keops și Eversetul

care-și bat joc în neclintirea lor milenară

de timp

de ce mi-ar păsa mie

oglinda așezată între mine și lume

e spartă demult

atunci am abolit pentru totdeauna dictatura odioasă a ochiului

îmbrățișând democrația inimii

care mă ajută să-mi simt viața

nu s-o măsor

să-mi păstrez nealterat curajul de a trăi

până la capăt

ca un fluture care își trăiește fericit viața

într-o singură zi…

Bătrânul pictor nu-și luase cu el toate culorile,

alesese din cutie doar galbenul, verdele, albastru, maroul și negru,

nici nu-i trebuiau mai multe,

ce să faci cu albul, cu roșul, cu alte nuanțe calde, descălecate din primele,

într-un tablou posomorât al toamnei,

chiar că nu avea ce face cu ele,

numai că acel neobișnuit septembrie îl surprinsese descoperit,

luaseră foc trandafirii și căzuse a doua ninsoare peste salcâmi,

frunza nu se mai uscase în vii, iar oamenii nu-și mai culeseseră strugurii, așteptând bruma,

se scurtaseră zilele, ce-i drept,

dar natura nu-și închisese de tot fereastrele vieții,

cum să reprezinți toate acestea lucruri fără roșu?

Cu albul, care nici nu este culoare, era mai ușor,

se putea substitui cu albul pânzei,

pentru roșu însă nu exista nicio soluție,

iar ca să se întoarcă acasa  după ce bătuse atâta drum

cu șevaletul în spate, nici vorbă,

și-ar fi pierdut tot fiorul inspirației,

nu,

mai bine își cresta brațul stâng până țâșnea sângele

(citise undeva că șamanii își scriau letopisețele în acest fel sumbru!)

și-și crestă brațul stâng,

apoi își înmuie pen***cenzure*** în propriu-i sânge,

adăugând  nuanțele de roșu aprins trandafirilor înfloriți,

strugurilor roșii,

merelor uitate pe ramuri

gaițelor și pițigoilor cu accente de roz

milioanelor de floricele de câmp,

Soarelui,

spre seară tabloul începuse să semene a toamnă

doar că bătrânul pictor pălise la față și i se înmuiaseă picioarele,

ultima imagine care-i rămăsese întipărită pe retină

era cea a unui fluture în care se adunaseră toate culorile din lume

așezându-se grațios pe o frezie....

ziua

râul acesta cu izvoarele-n noapte

e  ca un Gange copleșit de fecale și urină

adună  în el toate mizeriile vieții noastre

de la deșeuri  toxice

la mormanele de gunoi din plastic și aluminiu 

pet-uri

doze de bere și Coca Cola

dopuri 

chiștoace

seringi și tacâmuri de unică folosință

plutind în derivă

insule din cutii de carton cu mirosuri de pește și lapte stricat

o scursură dizgrațioasă e curgerea zilei

prin vieților noastre

măsurabile în dejecții

și alogaritmi de consum

derivați din alimentele modificate genetic

suntem necrofagi

bacterii dependente de transpirație

care produc reziduuri fetide

cu iz de putregai

și cadavru

trăim pe o bombă de foc și orduri terțiare

într-o groapă de gunoi a Căii Lacteee….

mai nou sunt prieten cu urșii

strâng toate „suvenirurile”de pe Masa Tăcerrii

( la care s-au ospătat oamenii cavernelor

mileniului trei!)

pentru toți moșii-martinii cu principii și gusturi estetice

nonconformiști însă din naștere

prietenii mei         

afectuoși până la ruperea oaselor

pe care te poți sprijini la nevoie

fără să investești alceva decât dragoste

la naiba

de ce-mi vorbiți urșii de rău

când dau buzna în casele oamenilor

știți și voi că foamea e crâncenă

le-a luat mințile

iar uneori e foarte greu să deosebești un om

de celelalte viețuitoare ale Pământului

ca să fiu sincer până la capăt, în afara urșilor, iubesc florile, toate florile, singurele făpturi ingenuue, care-mi fac sufletul pasăre, cântec, într-o lume însângerată până la gât a lupilor, homo homini lupus est, și pe artistul din spatele acestei Capele Sixtine, pictată cu vii și cu morți, la propriu, frumusețea adevărată a  lumii se ascunde dincolo de lungimea de undă a ochiului, întrece în emoții viteza lumini, cuanta egoistă și fragilă de timp, uneori chiar și spiritul

.

însă iubirea le-ntrece pe toate…