Reproșuri

nu cred că există diferențe ireductibile

între oameni  și lucruri

florile

ne spunea Nietzsche

au suflete ca și oamenii

în fapt

diferențele

apar din jocul de gleznă al minții

de care nu ne putem lipsi nici unii

nici alții

indiferent cum îi spunem

facem temple mai mari sau mai mici

după cât de mulți sau puțini sunt zeii

pe altarele cărora ne așezăm inimile

diminețile nu sunt mai frumoase decât nopțile

dacă excludem nuanțele

cuvintele cântăresc tot atât de mult sau puțin

cât trag la cântar vorbele

acum e aproape imposibil de spus

cine a precedat pe cine

nici nu mai interesează pe nimeni…

Lasă-ți ființa să zburde-n real,

Părăsind câmpul cu florile visuri.

Culege din pomul vieții un ideal

Și adună-ți gândurile din abisuri.

Jocul luminii cu spectru-i bogat

Aurie ți-arată tipsia cu ofrande,

Dar idealul cules, strâns este legat

De principiile tale profunde.

De ce m-ai născut,o,maica mea draga,

Sa port suferința că pe-o mantie neagra?

Că o ghilotina,al morții gând peste mine sa cada?

O rană adâncă să-mi fie durerea întreaga?

De timpul intoarce-as putea,

Mă lasă-mă neființă,aprins,destnu-as ruga..

La ce a mă naște?

Teribilă moarte-a cunoaște?

Sau,fa-ma de vrei fulg de nea,

Ori floare,ori mare,ori stea.

Dar nu om,cu zbucium,și teama,

Cu lacrima-adanca,cu gânduri ce dor..

Am cearcăne negre,privirea pierdută,

Și zbaterea-aceasta s-o stinge când mor..

Hrănesc cu nepăsare
scurgeri de vreme
din jugulara timpului,
mă rog
Omului de Neanderthal,
valsuri nocturne
ameţesc viitorul
cu nemurirea,
ascult tic-tacul
ce pompează viaţă
în venele de fibră,
departe de mine,
mintea nechează
limbi neînţelese.

Doar poemele
cuvintelor ritmate,
pătrunse de friguri,
bântuite de himere,
văduvite citirii
aspiră la nemurire
în cartea de ceară
a doamnei Tussauds.
Ele, poemele,
mucegai al cuvintelor,
ascultă zbaterea
versurilor nenăscute.

nu cred că mi-ar mai trebui altceva în viața aceasta

îmi este îndeajuns cât am        

nici nu mai contează că mi-am pierdut toate visele

într-o vreme când nu aveam destui bani să le cumpăr

negustorii zgârciți au rămas cu visele mele de atunci pe tarabă

( niște antichități fabuloase

ca toate antichitățile de altfel

pe care însă nu le mai vrea nimeni!)

acum mi le oferă tot ei la preț redus

sau pe gratis

urăsc aceste zile negre de vineri

pe acești necrofagi siniștrii

care-mi dezgroapă în fiecare an

în noiembrie

toate scheletele ascunse-n dulapurile prăfuite ale minții…

nu cred că mi-ar mai trebui altceva în viața aceasta

mașina de înfiletat șuruburi zace în același sertar

nici nu mai știu de când

nu mai am șuruburi sau piulițe slăbite

cum s-ar putea crede

în viața mea toate șuruburile sunt strânse la maxim

paharele de șampanie nu s-au spart la cutremur

dar  nici nu-mi folosesc la nimic

așa cum nu-mi mai folosesc porțelanurile de Bohemia

mobilierul de epocă Ludovic al XV-lea

sau covoarele arăbești lucrate de mână

relicve care mi-au precedat visele neîmplinite

iubitele nenăscute

speranțele fără acoperire…

nu

nu cred că mi-ar mai trebui altceva în viața aceasta

mi-am pierdut demult obișnuința de a rătăci

printre nisipurile mișcătoare ale minții

mi-am pierdut încrederea în oameni și lucruri

 în biblii

cum să-mi mai asum răspunderea pentru viitorul luminos al lumii

când mă înspăimântă ideia de a trece strada

de a spune bună dimineața unei femei singure

sau părinților

care mi-au dat viața

și care poartă răspunderea pentru copilăria mea lipsită de griji

cum spun ei

în necunoștință de cauză….    

nu cred că mi-ar mai trebui altceva în viața aceasta

în care nu se  întâlnește niciodată cererea cu oferta

mi-am făcut iluzii cât pentru două vieți

crezând că nu mi-ar ajunge una

am lăsat Soarele să răsară în fiecare dimineață

din cenușa durerii

degustând veninul  letal al viperei negre

am hălăduit prin codrii pustii și umbroși ai speranței

la un loc cu lupii și urșii

nu-i drept ca un om să nu știe ce-i rezervă soarta

să nu poată smulge din hoitul acesta căzut pe marginea drumului

halca lui de carne în sânge...

Tu, vrăbiuță, de ce mai stai,  

Acum că anotimpul se răcește?  

Nu-ți e frică să te pierzi,  

Și sufletul tău să-ți înghețe?

Ba mi-e frică, simt că mor,  

Nu-mi mai pot vedea un viitor,  

Simt cum inima încet îmi moare,  

Iar frigul vrea să mă doboare.

Și atunci de ce mai stai?  

Pleacă spre continente calde,  

Unde inima îți poate bate,  

Fără aceste sentimente reci.

Nu vreau, chiar de-ar trebui,  

Inima mea ruptă mi-o poți învinui,  

Ea nu-mi permite să-mi las casa baltă,  

Ar fi prea sfâșiată de-ar trebui să se despartă.

Și preferi să mori acum înfrigurată,  

În a iernii răceală cruntă?  

De ce vrei să te pierzi pe tine?  

Nu te gândești că poate nu-i bine?

Chiar de-i bine, chiar de nu-i,  

Eu nu voi spune asta nimănui,  

Chiar de-mi va fi voința smulsă,  

Gheare de gheață inima să-mi străpungă.

Acum te rog, lasă-mă în pace,  

Pleacă și găsește-ți o altă cale, 

Eu rămân aici, în agonia mea perfidă,  

Și nimeni nu va putea să mă oprească.

Bine, voi pleca, micuță pasăre,  

Lăsându-te în această nepăsare,  

Te vei pierde singură pentr-o prostie,  

Și nimeni nu va putea să te salveze.

În frig, înghețată și slăbită,  

Vrăbiuța cade-n zăpadă rănită,  

Cu ochii închiși și-o inimă frântă,  

Singurătatea-i cruntă i-a luat sfârșit.

Nimeni nu-i aude strigătul îndurerat,

Durerea ei se pierde-n neant,  

O vrăbiuță, acum uitată de toți,  

Moare sub cerul rece și înfrânt.

Doar natura-i plânge moartea,  

Aruncând fulgi grei peste ea,  

Acoperind-o cu un strat de nea,  

Să-i ascundă toată durerea.

Suflet al meu, vrăbiuță înghețată,  

Simți cum frigul și durerea te omoară,  

Sacrificiul tău e o iubire neuitată,  

Împărtășind cu toți această năpastă.

nu poți spune tu

muritorul de rând

cu mâna pe inimă

că ai așezat ultima piatră la temielia acestui edificiu

de rugăciune al omului singur

denumit Gând

doar preoții mincinoși mai susțin că există repere de necontestat

ca niște borne kilometrice

de unde-ar începe și s-ar sfârși infinitul

din păcate

dumnezeii lor

fără niciun reper verosimil

sunt tot atât de infiniți

precum infinitul

(nemărginit la capete!)

un fluviu spumos de întuneric și lumină

revărsându-se dintr-o cascada Niagara fără egal

a cerului

peste toate sfâșierile noastre metafizice…

sigur îmi umbli prin creier
ca printr-un amvon
știai dinainte că la ora aceasta îmi beau cafeaua
acolo sus, în balcon,
la fereastră,
din aceeași ceașca albastră
pe care mi-ai dăruit-o cândva
nu mai știu când
și cu ce prilej,
îmi amintesc însă că purtai o rochie bej,
mai știai că-mi fumez țigara de foi dimineața devreme
sub bec
și că număr toate trenurile personale
care trec,
nu ți-a fost greu să refaci drumul Golgotei,
să vii înapoi,
să-mi rătăcești printre gânduri o vreme
și să-mi înfigi cuțitul în spate apoi…

sigur, îmi umbli prin minte, în întuneric,
m-ai disecat pe-ndelete, c-o răceală de medic,
mi-ai umblat cu bisturiul prin carne
în modul cel mai abject
cu putință,
de unde mai vrei dragoste acum
când sunt un cadavru
și n-ai vrut când încă mai eram o ființă?

nu-i clar dacă ai existat vreodată cu adevărat

vopseaua de pe șevaletul meu sub formă de inimă

s-a uscat  peste noapte

lângă tabloul neterminat

mă îndrăgostisem de propria-mi închipuire

în dreptul gâtului tău

unde m-am oprit  o clipă să-mi trag respirația

a fost însă destul ca tu să te smulgi din vraja gândului

și să dispari

am rămas cu gustul amar al poetului părăsit de cuvinte

la mijlocul drumului

cu imaginea ta nebuloasă

zăvorâtă în turnul de fildeș al amintirii

cu pen***cenzure*** încremenită în fața oglinzii amăgitoare

Doamne

strig abia auzit dintr-o lacrimă

dă pagina aceasta nescrisă cu Galateea înapoi

ai răsfoit-o prea repede

și lasă-mă să termin acest tablou al iubirii divine

trecut prin ascuțișul dălții lui Pygmalion

cât încă îmi mai pot număra bătăile inimii…

pare destul de complicat s-o iei de la capăt

fără să știi dacă nu va fi tot cum a fost

nimeni nu poate să-ți răspundă

la această întrebare esențială

ca să fii pe deplin sigur

pentru că altfel

ar fi tragic

și nu văd cum ai mai putea începe încă o dată

fără să pui o virgulă

pare destul de complicat să-ți cauți înc-o dată

iubirea

să te întorci la aceeași femeie eșuată ca un Boeing 747

pe Calea Moșilor

(un fel de seherezada din O mie și una de nopți

în reprezentarea lui Picasso!)

perorând despre cum te-ai arunca tu de pe cel mai înalt vârf

al planetei Pământ

din dragoste

iar ea

ca toate femeile

să te creadă

ba chiar să și verse o lacrimă

pare la fel de complicat să pui între paranteze

această ecuație

în care moartea e singura necunoscută

altcineva trage dedesubt linia

noi fiind întotdeauna sub linie

un șir de numere iraționale

de adunat sau scăzut

după anumite reguli strict matematice

cum ar fi implicația logică⇒ sau operatorul pentru negație ¬

o rază de lumină ricoșează dintr-un ciob de oglindă
nimeni nu știe să-și explice lumina altfel decât ca pe-o iluzie
o iluzie este și timpul

Unii oameni fac tot felul de pacte între ei, unele mai ciudate decât altele, seduși de tentația voluptoasă a ieșirii din rând, a repoziționări lor în raport cu ordinea universală, de exemplu, dintr-o perspectivă îngustă, de cele mai multe ori malefică. Doctorul Valeriu Mănăilă pactizase în forul său interior cu Diavolul, înlăturând posibilitatea unor complicații de natură umană, care, epistemologic vorbind, nu puteau fi sesizate aprioric și, prin urmare, nici înlăturate. Hotărâse ca până la cincizeci de ani să pună deoparte două-trei milioane de dolari, apoi să iasă la pensie. Duhul rău îl înghiontise să-și încropească, mai întâi, in cabinet particular, propietate personală, unde să-și trimită pacienții operați sau în curs de operare în cu totul alt loc, la spitalul de stat. Orice operație presupunea o perioadă de urmărire, prescriere de medicamente și de tratamente, iar serviciile acestea îi aduceau o grămadă de bani, pe lângă tariful standard de supraviețuire. Planul său era bun, dar mai avea nevoie de-o componentă strategică, constând în cultivarea unor relații de influență, care să-l apere de răutatea și de invidia semenilor. Fiind un chirurg renumit, deținea un portofoliu de pacienți, în așteptare, impresionant, printre care se numărau judecători, procurori, polițiști, avocați, oameni de presă, bancheri, miniștri, colegi medici sau asistenți. Ordonase lista după planul său în așa fel încât în mai puțin de un an rezolvase o mare parte dintre ei, pe gratis, tariful de supraviețuire rămânând valabil doar pentru „amărășteni”. Sintagma „ îți rămân dator”, venită din partea unor asemenea personaje, indica atingerea unui nivel de protecție și de control fără precedent. Practic, la nivel local, toate instituțiile erau la picioarele sale, iar la nivel central, dispunea de conexiuni extrem de puternice, capabile să înăbușe din start orice fel de amenințare. Aflase în timp real despre ancheta Parchetului, care-l viza direct, dar și despre autorii denunțurilor, și acționase în consecință. Timp de zece ani își văzuse liniștit de afacerile sale necurate, patronate de protectorul său întunecat, până în ziua aceea fatidică, de marți, când respectabilul Costică Rogoz intrase în operație și nu mai ieșise de acolo.

Costică Rogoz era un cunoscut producător de mezeluri, septuagenar, căstorit cu o femeie  mult mai tânără de cât dânsul, pe nume Cristina, care de multe ori era confundată cu fiica acestuia. Dacă viața fusese extrem de generoasă cu el în privința banilor și afacerilor, cu sănătatea se arătase mai puțin darnică, procopsindu-l cu toate bolile posibile, încât era de mirare că trăise atât.

Mănăilă o primise în cabinetul său din spital fără să pară prea încântat, rezumându-se la o scurtă strângere de mână.

- Să știi că-mi pare foarte rău, îi spuse el, nu intervenția mea l-a doborât, ci complicațiile survenite postoperatoriu!

- Dar ne-ați asigurat că nu că nu vor apărea complicații! îi reaminti femeia iritată.

Când ne-ați spus, de fapt, adevărul, domnule doctor!

Mănăilă o privise strâmb, pe deasupra ochelarilor.

- Analizele se încadrau în parametrii optimi, doamnă, iar operațiile se fac în baza acestor analize. Nu sunt, totuși, Dumnezeu!

- Dar banii i-ați luat ca și când ați fi fost!

- Nu cred că ești d-ta cea mai în măsură să apreciezi munca mea!

- Nu, dar rezultatele vorbesc de la sine! Eu v-am plătit ca să-l salvați, nu ca să-l omorâți! Ar trebui să-mi dați banii înapoi!

- Despre ce bani vorbești? se miră el, ridicându-se în picioare. E a doua sau a treia oară când te văd!

- Vorbesc despre cei o sută de mii de dolari pe care vi i-am dat cu mâna mea!

- Aiurezi, femeie!

- În bacnote de o sută! adăugase ea hotărât. Să știți că mi-am notat toate seriile! Vă previn că mă duc la Parchet!

- N-ai fi prima! Nici nu-ți închipui cât de mare este grădina lui Dumnezeu!

Procurorul, un fost pacient al doctorului Mănăilă, o invită să ia loc. Răsfoi încă o dată dosarul depus de femeie și clătină din cap.

- Îmi pare rău, doamnă, începu el, „probele”depuse de dvs. nu se susțin! Ziceți că i-ați dat o sută de mii de dolari, indicați și seriile bancnotelor, însă nu aveți pe nimeni care să confirme! Este cuvântul dvs. împotriva cuvântului lui! Mai mult, recunoașterea de dare de mită nu vă profită deloc, fiindcă aș putea să vă arestez imediat. Darea de mită este la fel de gravă ca și primirea de mită! În altă ordine de idei, n-aveți probe credibile din care să reiasă că a existat o condiționare, pe de o parte, sau că doctorul v-a obligat să mergeți la clinica sa particulară, nefiid niciun act de internare a soțului dvs. în spital anterior datei internării în clinică! Dacă vă ajută cu ceva, vă mărturisesc că mie nu mi-a cerut bani sau alte foloase necuvenite, lucru întărit și de alți pacienți ai săi. El înțelege drama prin care treceți, dar nu mai este dispus să accepte asemenea acuzații, motiv pentru care a depus o plângere împotriva dvs., acuzându-vă de mărturie mincinoasă.

Femeia rămase cu gura căscată.

- A făcut el asta?

- Da, și îl înțeleg. Indiferent de ce parte este adevărul,, hotărârea a fost a dvs.!

- În fața morții, domnule procuror, nu prea ai de ales!

- Probabil, ca om pot să înțeleg, dar ca magistrat, nu!

- Si ce-o să-mi faceți?

Procurorul își lăsă privirea în jos încurcat.

- Stiu și eu, zise, cred că am să vă arestez pentru treizeci de zile, apoi am să trimit dosarul la instanță!

Cristina Rogoz simți un fior prin șira spinării când auzi ușa deschizându-se.