Speranțe năruite

Unde ești?

Să îmi strecori 

Un strop de tine în pahar?...

Să-mi inchei ziua 

Cu aroma ta?

Unde ești?

Somn ușor...să îmi spui

O-mbrățisare sa-mi trimiți,

Să cobor visele din cui

Cu un vin să m-alinți?

Unde ești?

De ce te ții departe

În fiecare noapte,

De ce îmi lași doar gândul 

Să îți mai simtă vinul...?

Unde ești?

De ce nu vii...

Finalul să-l rescrii

Cu o îmbrățișare 

La un spus de soare...

Ce i-aş spune omului pe care l-am iubit? 

l-aş spune că şi azi regret... 

Că povestea a luat sfârșit 

Fără o-mbrățisare... un moment.

l-aș spune cât de mult am încercat, 

Să mai rămână doar puțin. 

Că din ziua-n care a plecat, 

M-am ofilit de-atâta dor... de el, de vin.

I-aș spune că încă mă zbat în trecut...

Și în tot ce puteam rămâne noi. 

Că am vrut, dar nu am putut, 

Să nu-mi doresc un ultim vin in doi.

Ce i-as spune omului pe care l-am iubit? 

l-aș spune cât îmi e de greu, 

Să uit cât de mult am greșit... 

Să sper... că mă va-mbratisa din nou...

Mă simt ciudat... nu vreau decât să dispar

Din viața asta... să uit tot ce-i legat de tine

Tot ce mi-ai spus, m-a epuizat moral

M-a lăsat fără chef de nimic și de nimeni.

Tot încercând să mă complac, să tac

Tot așteptând orice cu nerăbdare 

Mă tot distrug mai mult și cad

Și mă îndepărtez mai mult de soare.

Aș vrea doar... în uitare să cobor

Dar dorul încă mai caută umbra ta

... de câte încerc să uit mi-e dor,

De câte n-am putut uita...

Sa cad adânc aș vrea-n paharul plin

În parfumu-i dulce privirea tăioasă să-ți pierd

Atingerea să-ți simt in orice strop de vin

Sa uit c-o vreme am respirat c-un suflet defect.

Să cad să pot să spulber tăcerea grea 

Ca un Phoenix să renasc din cenușă și fum

Dar te întorci mereu ca un parfum

Din tot ce-am iubit si n-am putut uita...

Să cad, să mă ridic, să dispar din calea ta

Să nu-mi mai pun nicicând vreo întrebare 

Sunt rezultatul a tot ce m-a rănit cândva 

Creația unor tăceri apăsătoare....

De-ai mai fi... o toamnă să-mpărțim 

C-un vin la un apus de soare

Un pahar tu... un pahar eu...

Așteptând ca luna să răsară...

De-ai mai fi... o toamnă să-mpărțim 

Să ne-alintăm c-o-mbrățișare 

Pe-o frunză tu... pe alta eu

Visele să prindă contur... culoare.

O toamnă să-mpărțim... de ai mai fi

... Un pahar tu.. un pahar eu...

Îmbrățișați să stăm până in zori de zi

Pe-o frunză tu... pe alta eu...

Pặcat ca nu ne-nvata nimeni ce și cum sa simțim

Sa ne-arate pe cine şi cum sa iubim

De ce nu-i nimeni sa ne spună cất și cum sa plângem

Să ne-arate cum inima să nu ne-o frângem?

Oare exista vreo dreaptă măsură?

Plânsul oare are și el a lui formulă?

Aplicată la un gram de durere

Atunci când inima și-o cerne?

Păcat ca nu ne-nvata nimeni sa trăim

Când după un eșec rămânem singuri

Ai nimănui cu sufletul prins între scânduri

Păcat... ca nu există dex să uităm ce iubim..

O ceață groasă învelește grabnic orașul 

La plimbare fiind...caut să grăbesc și eu pasul,

Fiecare neuron parcă mi te caută cu privirea

Căci în fiecare celulă din mine, respiră amintirea.

Te plimbi și tu prin mintea mea... 

....e iarăși despre tine,

Și parcă toti neuronii mei ar vrea,

Să te-ntâlnească, să facă sinapse ingenue cu tine...

Te plimbi nestingherit prin corpul meu

Și te oprești în ochi de-o vreme mai mereu,

Cum stiu?....De câte ori te am în gând și plâng,

Îți văd chipul printre lacrimi oglindind...

De te-ai plimba și tu, prin al meu suflet!

Să vezi cât dor s-a strâns, de tine...

Să-i simți durerea din al tăcerii vuiet

Când amintirea-mi vorbește despre tine...

...Te plimbi și tu, mă plimb și eu...

Pe străzi ce nu se mai doresc intersectate 

Căci drumul meu de-un an, mă duce drept,

Către-un imens deșert...prin marea de pustietate...

Să nu mă pierd, eu te mai plimb cu dor prin poezie

Să nu-mi lipsești, măcar de-aici, în nici o zi,

Un vin lipsește de pe buze dar poate...cine știe!?

Dând versurile puțin câte puțin, deoparte..mă va găsi!

Peste orașul meu frumos,

Plânge luna, fără cineva s-o audă.

Noi, disperați, pierduți, fără umbrele,

Alergăm pe asfaltul umed.

Totuși, ne-am pierdut pe noi.

Plângem în continuu, fără motiv, sub luna albă și tristă.

Compusă pe 04.03.2026

Autor Zamurca Alina 

Descreierații încearcă ades, unii,

să surpe ceea ce au construit

bătrânii noștrii, ca și cum bunii

n-au prea știut cum au trăit.

Aproape tot din vechea lor povață

pe la ureche le-a trecut, în van s-a dus.

Au mai rămas meschinării spuse pe față

de noii noștrii învățați... suspuși.

Grăbiți s-au cocoțat mai nou conducătorii,

cu trâmbițe prin media se laudă de fiță.

Ne vor doar bine - pentru ei, pro-făcătorii.

Ba chiar au devenit din neam de vițâ.

Vai câtă lașitate pentru un os de ros

și câtă trudă să urzești, să scormonești

prin orice mijloace s-ajungi la scop, prin dos.

Să vrei și mama să ți-o vinzi, să te ferești

de vechile și sacrele porunci lumești.

28 februarie 2026

Durerea mea fara răspuns,

Mă tot oprești și-mi stai in drum,

Tu piedică îmi ești,

Captivă simt că-ți sunt.

Durerea mea de ani întregi,

Ți-am devenit pereche,

Refuzi sa pleci și tot îmi iei,

Din anii tinereții.

Durerea mea neînțeleasă,

Ți-am căutat motivul,

Am răscolit întreaga viață,

Să te-nteleg pe tine.

Durerea mea fără răspuns,

Eliberează-mi viața..

De nu te hotărăști să pleci,

Te pedepsesc cu foamea.

Sunt singur printre voi de-acum, 

De prea mult drag ce v-am purtat; 

Pământ zvârlit pe-un arid drum, 

Ce nicio floare nu v-a dat.

Sunt sentiment curat și viu, 

Printre acei ce doar gândesc; 

Corupt mi-e duhul în pustiu, 

Dar a fi voi nu reușesc.

Mă sting ca steaua dimineața, 

Ce n-are-n seară răsărit... 

Dar nu vă pasă-n somn de viață, 

Căci cerul orbi nu l-ați privit.

Așa vă las, o, humă stearpă, 

Să nu aflați ce-i împlinirea; 

Căci voi a mea ați fost, la soartă, 

Și mi-ați luat-o cu neștirea.

Rămâneți reci așa cum sunteți, 

Că n-am putut a vă fi rost; 

Rămâneți singuri împreună... 

Că eu cu toții, singur am fost.

Când sufletul ți-e greu

Și inima prea bate

Pierdut e visul tău

În conștiință poate.

Instinctul nu-ți dă pace

Și vrea să te domine

În noaptea minții tale

Nu prea e loc de tine.

Exiști cu disperarea

Si te confrunți cu ea

În negură cărarea

Își pierde calea sa.

  Tu cauți licărirea 

Prin negru cel ascuns

Ți-e frică de pieirea 

Egoului tău stins.

Tunelul nopții tale

Se duce sub pământ

Coșmarul nu dispare

Și vezi stafii mergând.

Mormântul minții tale

Ascuns e și de tine

Pe cer e căutarea

Dar luna nu mai vine.

O stea e totuși parcă 

Ce licăre abia

Speranța te încearcă

Începi cred a visa.

Să nu faci din mine poezie.

Nu merit rimă, metaforă, suspin.

Am fost un „prea mult” în inimi goale,

Și poate-am ruginit de-atât venin.

Nu-mi pune flori, n-am știut să le primesc,

N-am știut să stau, nici să cer, nici să cresc.

Am vorbit prea tare în lumi surde,

Am iubit prea mult ce n-a fost vrednic.

Când n-oi mai fi, n-aduce vină,

Nu te întreba „dacă…” – era prea târziu.

Eu știam că unii rămân doar până doare,

Așa cum umbrele pleacă la amiază, nu-n pustiu.

Să nu plângi. Plânsul nu repară.

Ți-aș cere să uiți, dar nici asta n-ar ajuta.

Poate să taci e mai curat decât o rugă,

Dar nici asta nu ajută

Am fost acolo. Am fost până m-am stins în șoapte.

Tu uită-mă, dar nu te uita pe tine.

Că într-o lume în care am dispărut tăcut,

Vreau doar să rămâi întreg, nu vinovat, nu rupt,

ci viu.