Aș vrea să fiu un vechi fotoliu,

În colțul camerei retras,

Să te privesc pierdut în gânduri,

Când noaptea cade peste ceas.

Să-ți simt în taină răsuflarea,

Când umerii ți se-apleacă grei,

Să-ți liniștesc măcar visarea,

Să uiți de lume, de idei.

Într-un balans tăcut, ușor,

Să-ți cobor lumina lină,

Să-ți fiu tăcerea de fior,

Iar tu să uiți de rău, de vină.

Și dacă mâine vei pleca,

Mă voi păstra mereu la loc,

Ca să-ți ofer din liniștea

Unui fotoliu vechi, de foc.

Cu ochii tăi asemăn focul,

Ce-mi arde-n piept adânc și lin,

Și-mi face inimii ocolul

Prin vis etern și dor divin.

Când treci, se-oprește-n loc văzduhul,

Și luna cade-n gândul meu,

Căci pasul tău, făcut din duhuri,

Mă cheamă-n visul greu, mereu.

În glasul tău adoarme seara,

Și stele plâng pe-al meu destin;

Iubirea-mi e din veci povara,

Dar sfântă-mi este — și deplin.

Aș vrea să fiu o clipă-n vreme

Când ochii tăi s-au luminat,

Să-ți fiu blestem, să-ți fiu și temei,

Un nod de timp nedezlegat.

Și când s-or stinge lumii anii,

Sub ceruri reci, fără folos,

Cu ochii tăi asemăn focul —

În el am ars, și-n el am fost.

Sub o boltă răsucită, între flori și frunze dese,

Se arată-n strai de aur o copilă de mirese,

Ochi de noapte, față albă, glas domol și tremurat,

Ce s-arată-n umbra serii ca un înger întrupat.

„Cine-i cel ce-n ceasul nopții mă așteaptă-n vechiul turn,

Printre vise destrămate și sub stelele ce apun?

Cine-și pierde al său suflet într-un cântec de-al meu dor,

Cine cheamă vântul nopții să-i vorbească despr-amor?”

Pe terasă-n strălucire, rezemat de marmur- albă,

Un tânăr cu ochii negri stă visând sub luna-naltă,

Fruntea-i rece e de gânduri, mâna-i tremură pe liră,

Căci durerea lui adoarme într-o rază ce respiră.

„Tu, al nopților lumină, stea pierdută-n depărtări,

Vino-n visul meu de gheață, lumină blândă pe cărări!

Mi-e privirea o oglindă în adâncul cărei mor

Raze stinse de speranță și petale de amor.

Nu te-ndepărta, rămâne-mi… e atât de lungă noaptea,

Că și timpul doarme-n umbre, legănând pe cer cetatea.”

Dar copila râde dulce și coboară lin pe scară,

Vântul îi sărută haina, valul lunii o-nconjoară.

Și pășește către dânsul, îi întinde o cunună,

„Iată, stelele pe ape ne așteaptă să ne spună

Că iubirea nu-i un vis, ci un cântec nesfârșit,

Că-ntr-un suflet ars de doruri, înflorește infinit.

De mă crezi, te du cu mine pe cărări ce nu s-au scris,

Unde lacrimile lumii nu se sting în paradis.

Dacă vrei să știi ce-i viața, să cunoști ce-nseamnă visul,

Ia-mi doar mâna… și ascultă, cum îți tremură abisul.”

Cât de blând e dorul serii, cât de cald e-al nopții glas,

Însă zorii vin grăbiți, stând la margine de ceas.

Se ridică vântul zilei, norii-ncearcă să alunge

Luna albă și tăcută ce cu raze ea străpunge.

Iar copila, lin ca visul, într-o rază se destramă,

Flori de tei cad peste ape, vântu-ncepe să dispară,

Iar băiatul, dus pe gânduri, ridicându-se încet,

Vede-n luntre doar o floare ce se pierde în regret.

Toată noaptea a fost vrajă, doar un cântec, doar un vis…

Unde e frumoasa albă? Unde-i luntrea din abis?”

(la modul ironic)

Este vineri seara, e târziu, ne e lene să gătim. Ce altceva ar fi mai gustos decât o pizza Quattro Stagioni? Ne uităm pe tabletă, o selectăm făcând click pe ,, Adaugă în coș", alegem sosul și o porție de cartofi prăjiți. Acestea fiind spuse, apăsăm pe ,, Plasează comanda", introducem adresa, numărul de telefon, alegem modalitatea de plată. Așteptăm salivând, fiindu-ne din ce în ce mai foame, uitându-ne la pozele cu frumusețile pe care le afișează. Atât de entuziasmați suntem noi acasă, de partea cealaltă, la restaurant a venit de ceva timp o serie de bucătari ucenici. Aceștia nu știu să gătească, însă s-au dus să învețe de la bucătari cu zeci de ani de experiență. Greșelile de orice fel se iartă și pentru că sunt la început și pentru că doar greșind vor învăța. Nu contează absolut deloc de câte ori ar greși, că poate ar arde tigaia, preparatul culinar, toată bucătăria sau doar bucătăria și baia care comunică printr-un perete despărțitor. Primim așadar apeluri după apeluri în care bucătarul își cere scuze că s-a crăpat recipientul cu vin fiert, că pizza este prea coaptă, că nu a fost lăsată să se coacă destul, că brânza se întinde prea mult, că nu a pus și roșii și ciuperci, că nu a pus și ouă de prepeliță (este o pizza cam dietetică), că nu au adăugat sos tzatziki în meniu, că au uitat doza de Pepsi Twist cu aromă de lămâie, că nu s-au făcut prea bine gogoșile cu glazură de ciocolată și alte cele...

Plictisită de atâtea explicații (nici nu am vrut vreo explicație, voiam doar mâncare), i-am spus frumos bucătarului respectiv că mi-aș dori să am mâncarea comandată până la ora 12 noaptea, eu făcând comanda pe la 7 seara. Bucătarul a înțeles, i-a luat frumos de o aripă pe învățăcei și i-a trimis acasă că el are de pregătit o comandă.

În felul acesta, pe la 23:45, cam așa, un băiat a ajuns cu o bicicletă prin apropierea blocului, mă sună și mă întreabă dacă sunt acasă (unde puteam să mai fiu la acea oră târzie de noapte?, la piață?, la mare pe faleză?, adică serios, unde mai puteam fi așteptând doar o pizza, congelată sau arsă, cum o fi?), i-am spus că sunt acasă, însă l-am rugat să folosească liftul și să urce până la etaj. A ajuns, am plătit, am luat pizza cu tot ce mai cerusem și am deschis cutia.

Pizza era, de fapt, un Happy Meal Quattro Stagioni care avea și jucărie inclusă pe lângă ce am comandat. A făcut un meniu pentru copii, pentru că cursanții consumaseră tot aluatul ca să învețe să facă pizza și doar atât a mai rămas.

Pizza a fost bună, așteptarea a meritat după toți nervii și toate grijile, chiar dacă era porție pentru copii.

Le meilleur service de restauration

(ironiquement)

C'est vendredi soir, il est tard, on a la flemme de cuisiner. Quoi de plus savoureux qu'une pizza Quattro Stagioni ? On regarde la tablette, on la sélectionne en cliquant sur "Ajouter au panier", on choisit la sauce et une portion de pommes de terre sautées. Cela dit, on appuie sur "Passer la commande", on rentre l'adresse, le numéro de téléphone , nous choisissons le mode de paiement. Nous attendons en bavant, de plus en plus affamés, en regardant les photos des beautés qu'elles exposent. Nous sommes tellement excités à la maison, en revanche, une série d'apprentis chefs viennent au restaurant depuis un certain temps. Ils ne savent pas cuisiner, mais ils sont allés apprendre auprès de chefs ayant des décennies d'expérience. Les erreurs de toutes sortes sont pardonnées parce qu’elles sont au début et parce que ce n’est qu’en commettant des erreurs qu’ils apprendront. Peu importe combien de fois il ferait une erreur, peut-être qu'il brûlerait la poêle, la cuisine, toute la cuisine ou seulement la cuisine et la salle de bain qui communiquent à travers une cloison. Nous recevons donc des appels après appels où le chef s'excuse que le récipient de vin chaud est fissuré, que la pizza est trop cuite, qu'elle n'a pas assez cuit, que le fromage s'étale trop, qu'il n'a pas ajouté de tomates et de champignons. , qu'il n'a pas mis d'œufs de caille (c'est un peu une pizza diététique), qu'ils n'ont pas ajouté de sauce tzatziki au menu, qu'ils ont oublié la dose de Pepsi Twist au citron, que les beignets au glaçage au citron n'étaient pas ça n'a pas très bien fait le chocolat et autres...

Lassé de tant d'explications (je ne voulais même pas d'explication, je voulais juste de la nourriture), j'ai gentiment dit au chef concerné que j'aimerais que la nourriture soit commandée avant midi, je commanderais vers 19 heures. Le chef comprit, prit gentiment les apprentis par l'aile et les renvoya chez eux qu'il avait une commande à préparer.

Ainsi, vers 23h45, un garçon est arrivé à vélo près du pâté de maisons, m'appelle et me demande si je suis à la maison (où pourrais-je être à cette heure tardive ?, au marché ?, au bord de la mer sur la falaise ?, je veux dire sérieusement, où pourrais-je être juste en train d'attendre une pizza, congelée ou brûlée, peu importe ?), je lui ai dit que j'étais à la maison, mais je lui ai demandé d'utiliser l'ascenseur et de monter à l'étage. Il est arrivé, j'ai payé, j'ai pris la pizza avec tout ce que j'avais demandé et j'ai ouvert la boîte.

La pizza était en fait un Happy Meal Quattro Stagioni qui contenait un jouet inclus en plus de ce que j'avais commandé. Il a réalisé un menu pour enfants parce que les élèves avaient utilisé toute la pâte pour apprendre à faire de la pizza et c'était tout ce qui restait.

La pizza était bonne, l'attente en valait la peine après tous les nerfs et les soucis, même s'il s'agissait d'une portion pour enfants.

- Da, doar că-i gravidă. Femeile, precum știți, n-au muze, ci muzi. Si orcât ar părea de amuzant, și vă asigur că este, nici ele, nici ei, nu știu carte! N-au cum să se supună testului de dictare, așa că ( fără deci între propoziții ) va trebui să găsiți altă metodă de evaluare, și vă sugerez interogatoriu sau detectorul de aversiuni ( ca soluție de avarie, desigur! ).

Fusese informat că următoarea pe listă era o pacientă„ cu ștaif”, scriitoare, și că era în luna a treia. Nu avu nicio emoție, deoarece cunoștea fauna, ultima sa nevastă cochetase și ea cu asta! Si nu numai. Nu-l induse în eroare nici chipul ei angelic, bănuind ce-i umblă prin cap. Mai fusese informat că refuzase să se dezbrace, cum era procedura, deși nu venise la stomatolog, ci la ginecolog.

- Zău că mi-e rușine, domnule doctor! îi mărturisi ea, acoperindu-și fața cu palmele.

Ginecologul o privi înțelegător.

- Nu-i nimic! Pogramăm altă vizită, deși nu-i prea indicat! Apropo, continuă el cu blândețe, în fața soțului te dezbraci?

- Hi-hi-hi! se hlizi ea amuzată de întrebare. Cum credeți c-am rămas gravidă?

- Tocmai! Dacă te-ai dezbrăcat în fața lui, de ce n-ai face-o și în fața medicului, care nu-ți vrea decât binele?

- Cu el este altă poveste,domnule doctor! Îl iubesc!

Aproape că-i dăduseră lacrimile. Rememora, în față medicului acela scârbos, diminețile când el o lua în brațe și-i sorbea lacrimile, îi resfira părul și se acoperea cu dânsul ori își îngropa fața între sânii ei, minunându-se că era acolo, a lui și numai a lui...

- Până naști va trebui să mă iubești și pe mine, îl auzi pe doctor, parcă din altă lume, ori să-și găsești pe altcineva! Să nu crezi că nu va fi tot la fel!

- Bine! oftă ea. O fac și pe asta!

Asistenta o conduse după un paravan și o lăsase singură.

O cuprinse din nou amețeala, plutea desupra grădinii lângă o pasăre și era, la rându-i, pasăre. „ Fato”, îi spunea pasărea, un fel de sticletele ( fiindcă pasărea sticlea orbitor și semăna cu un sticlete! ) ce zi frumoasă, ce gâdilitură, păcat că ești așa de mică! Ba nu! Ba nu! se pomeni protestând. Tu ești mică, la o adică! Vezi cum cad frunzele? Cum să nu le văd, frumoasa mea păsărică? Le și aud, fleoșc, fleoșc, știi tu cum!

Fiecare piesă scoasă îi provoca palpitații, dar nu avea de gând să renunțe. Pornise pe un drum fără întoarcere. „Fericite cele sărace cu Duhul, se gândi în timp ce-și scotea sutienul, vai de cocoșițele lor, Doamne iartă-mă !Na, că mi-a sărit și-un nasture, băga-mi-aș! Când e să ai ghinion, găsești un cui și-n scorbură!

Uneori te trezești Într-o gară, ca asta, așteptând, să iei un gând, călătorii se-nghesuie, dau din coate, bagă de seamă, nepoate, o lume nebună-nebună, cu zei de arvună, cu vrăjitori strâmbi și îngeri hadâbi, toți te îmbie să cumperi tâmâie, nu că ai duce lipsă, dar să hie, de când cu prhohibiția asta, nu mai găsești un bob de-ambrozie, cum dracu` mai vrei, prințeso, să-nvie? E-o nebunie!

Ceasul din perete îi țăcănea în creier, țac-țac-țoc!. Nu-i mai rămăsese mult, dar de aici începea greul!

Urma piesa de rezistență. Marghiolița îi povestise cu lux de amănunte ce și cum. O năpădeau sudorile la gândul că îi va simți degetele înăuntru. Unele spuneau de toată mâna. Proastele dracului! Undesă-ncape ditmai brandul? De-abia... Tresare și-și alungă gândurile negre. Dacă ar fi așa nu s-ar mai duce nici una, ori eu văd că se întâmplă taman invers! Nu le mai poți opri! Cui naiba să i-o mai arăți... în lumina reflectoarelor, bărbații nici nu se uită! Vorba cântecului: Păsărică mută-ți cuibul și te du! Ușor de zis! O fac eu pe viteaza, pe deșteapta, însă blufez. Îi simt mâna în gât. Si-mi tremură fundul! Mă gudur. Ce motive aș avea să-i arunc tot rahatul ăsta, cu pretenții intelectuale, în față, pleosc-pleosc, dacă n-ar fi ceva? Trec zilnic pe lângă mii de oameni și nu simt nimic!

Cu chiu cu vai reușise. Nu-i mai rămasese decât să-și ia inima în dinți.

- Sunt gata, domnule doctor!

Urmă o pauză scurtă, dar care ei i se păruse o veșnicie.

- No, hai atunci!

  Pe dealuri și câmpii, de la Nistru până la Tisa, străbate inima țării noastre, iubirea care nu se frânge. În fiecare sat, în fiecare casă veche, răsună ecoul martirilor noștri, șoptind despre dor, despre neam, despre sufletul românesc. Fiecare cetate, fiecare monument, fiecare colț de țară este o comoară de patrimoniu, mărturie a străbunilor și a dragostei lor de neam.

  Să iubim limba care ne leagă și cântecul care ne alină, să prețuim părinții ce ne-au dăruit rădăcini și casă, să iubim aproapele, căci în fiecare chip se oglindește chipul națiunii întregi. Sub cerul României, suntem o inimă unită, iar fiecare teritoriu - de la mare până la munte, fiecare sat, fiecare oraș, fiecare deal - este o filă din poezia vie a neamului nostru.

  Să iubim țara ca pe părinții noștri, să păstrăm casa părintească ca pe un altar, să cinstim trecutul și să visăm viitorul. Și-n glasul nostru să răsune mereu: România este a noastră, întreagă și eternă.

Cu prețuire,

Andrei GUȚU

2. Trecut și prezent

    Căldura din sobă stăpânea micul studio amplasat la capătul clădirii care adăpostea bucătăria și câteva cabinete medicale. Gabriel nici nu-și putea dori un confort mai mare aici, într-un colț uitat de lume. A ales izolarea după vacarmul care îl obosise atât de mult în cei șase ani petrecuți într-o capitală din care nu reușise să-și însușească decât neajunsurile care te agasau la tot pasul. Se întinse pe pat și ochii fixară cu intensitate formele geometrice imprimate pe fața de pernă. Era un verde închis întretăiat de linii albe ce formau triunghiuri regulate. Prea regulate pentru ca mintea să poată să le distingă între ele. Se concentră și privirea se lipi de spațiul închis într-un triunghi. Un verde crud îi invadă ochii în timp ce mintea lui percepea o adiere ușoară de vânt printre firicelele de iarbă cuprinse de un dans languros. Corpul se supuse în totalitate simțurilor și comandă picioarelor un drum spre acea insulă verde, triunghiulară, ce arunca în cenușiul înconjurător o stare îmbietoare de paradis. Un copil alerga dinspre marginea satului spre primele case. Vorbele sale zburau strecurate printre hohotele de plâns.

— Loiza! Loiza!

Loiza zăcea în mijlocul izlazului întinsă pe o parte. Ochii negri erau larg deschiși în capul ce încerca spasmodic să prindă înălțime. Picioarele băteau aerul în timp ce întregul corp tremura sub starea generată de fulgerul care o străpunsese cu toată puterea. Alerga fără încetare zguduit de bătăile inimii ce nu-l mai ascultau. Oamenii, ieșiți în stradă cu sape și furci, în izmene albe ce atârnau larg până la genunchi, încercau să înlăture din șanțurile pline de apă crengile aduse din deal de vijelie. O ploaie de vară se prăvălise din dealurile care mărgineau satul spre est, coborând cu surle și scântei spre cealaltă margine până în izlazul unde Gabriel scosese iapa lui favorită la păscut. În ritmul pașilor, mintea lui zvâcnea ca un arc scăpat din strânsoare, blestemând cu sufletul de copil inocența clipelor care îi umpluseră inima de bucurie în acea dimineață când, pentru prima dată, tatăl lui îl așezase călare pe cal și i-o încredințase pe Loiza. Savurase cu toată ființa fiecare pas al animalului spre moarte.

— Nebunule, unde ți-e capul?

— Dobitocule, te crezi pe câmp?

Două tramvaie închiseră unghiul de verdeață în vacarmul stăruitor al frânelor și înjurăturilor vatmanilor.

Tânărul pătrunse pe covorul verde și se așeză pe iarbă. În fața lui era o altă lume, o lume a gândurilor fără stăpân. Tramvaiele se petrecură și lăsară în urmă clipele de rătăcire statornicite în minte. Aerul, împrospătat de umezeala căzută din cer, pătrundea încet-încet în plămânii lui alungând din minte colosul negru despuiat de viață. Se strecură cu abilitate printre mașinile ce înaintau greu prin intersecția aglomerată și luă tramvaiul spre centru. Mai putea ajunge la timp la cursurile de după amiază.

Căldura răspândită de soba de teracotă garnisită din belșug cu lemne îl doborî adâncindu-l într-un somn adânc, odihnitor, fără vise. În curtea spitalului se lăsase ușor întunericul peste vacarmul ce încă se strecura prin găurile de lângă tocurile de ferestre umplute cu cârpe. Un cor de voci își etala prezența ducând la infinit laitmotive personale din cele mai diverse. Majoritatea invocau divinitatea. Peste unduirea disonantă de sunete se așezau sporadic comenzi scurte.

— Tratamentul la salonul 2!

— Aduceți cina la salonul 1!

— Mizerie la salonul 1!

— Căutați nebuna cu bastonul la turnul roșu!

Nebuna cu bastonul, sau tanti Crina, cum era apelată de toată lumea atunci când stăteau față în față cu ea, își făcea rondul de seară în jurul turnului roșu. De când a intrat în această curte a fost atrasă de farmecul acestui turn care părea să fie acolo dintotdeauna. Îl îmbrățișase cu toată dragostea ei adunată în zeci de ani de tăcere voluntară. Oricine se apropia de zidul roșu era apostrofat fără milă arătându-i-se amenințător și bastonul de care nu se despărțea niciodată.

— Nu pune mâna! Nu pune mâna!

Tanti Crina avea doar două tipuri de manifestări. O deplasare greoaie de om invalid în spațiile închise dublate de un limbaj coerent pe care îl redobândise de când își împărțea traiul cu alte nebune, dar pe care refuza cu desăvârșire să-l aplice și cu lumea normală, și un umblet absolut normal prin curtea spitalului unde bastonul nu-i mai era de trebuință decât pentru a profera amenințări însoțite de veșnica apostrofare „Nu pune mâna!”. Erau singurele vorbe pe care le adresa oricui în afara salonului.

Un vânt ușor se strecură dinspre malul Oltului spre ferestrele clădirilor. Prin micile crăpături trecerea aerului aduse în cameră o undă de prospețime dublată de un șuierat mai convingător decât zgomotele în continuă scădere, care mai răzbăteau dinspre saloane. Întunericul înghițea ca într-o joacă săgețile de lumină care mai răzbăteau din ultimele convulsii ale resturilor de jăratic ce-și plângeau neputința în marea de cenușă. Scârțâitul patului vechi alungă somnul din mintea lui Gabriel iar întunericul îi pătrunse cu dușmănie în ochi. Se ridică brusc încercând să-și adune gândurile. Un proces lung și anevoios după un somn atât de pătrunzător. Înainte chiar de a-și fi putut stăpâni mintea, văzu umbra propriului corp alungită peste zidul turnului roșu. Din spate, o lună generoasă spinteca văzduhul cu săgeți de lumină ce încercau să treacă prin zid până în inima timpului ținut prizonier de pietrele roșii.

O ușă masivă din fier, care părea țintuită în tocul gros de lemn de multe veacuri, nu lăsa loc de dubiu oricărui cutezător prea curios. Pe aici nu intră nimeni. Dincolo de ea, puteai iscodi doar cu închipuirea. În varianta oficială, turnul, destul de bine păstrat, cu ziduri intacte și acoperișul doar pe ici-colo străpuns de vegetație, adăpostea o singură încăpere pe pereții căreia atârna o scară de piatră ce permisese cândva, când încă era intactă, vizitarea crenelurilor lăsate în scop de apărare. Ploile și vânturile strecuraseră în interior atâta praf încât mijlocul camerei era acum ca o movilă înaltă acoperită cu tot felul de tufișuri ce-și urmau ciclul de viață în funcție de anotimpuri. Vântul venea dinspre Olt încărcat cu răcoarea nopții de iarnă. Fulgii curgeau din înalturi, nu atât din ninsoarea ce se oprise cu câteva zile înainte, cât din copacii crăcănați spre cerul cenușiu care atârna ca o cupolă încremenită peste albul muntelui de dincolo de râu. Doar câteva stele reușiseră, în acea noapte, să străpungă întunericul de culoare cenușie așternut deasupra celor câtorva lămpi ce trimiteau spre curte fiori de lumină. Dincolo de conurile firave de lumină agățate pe stâlpii de lemn, doar animalele mai puteau distinge puținele forme de copaci care se aciuaseră în vreme prin curtea spitalului. Un zid gros de piatră, peticit pe alocuri de un gard de scânduri, așternea și el patina istoriei peste acest loc lipit de malul Oltului, închizând cărări ce încercau să te conducă spre cotul larg al râului, cot ce cuprindea ca într-o potcoavă spitalul. Clădirile erau răzlețite pe latura ce închidea potcoava, de-a lungul drumului, cu excepția clădirii administrative care trona ca un comandant de pluton inspectându-și trupa aliniată. Din coșurile știrbe, rotocoale de fum alunecau leneșe, înșurubându-se fără vlagă în întuneric. Umbra doctorului Gabriel se micșora pe zid. În mintea lui încă mai răsunau cuvintele repetate neîncetat de tanti Crina.

— Nu pune mâna!

Dar căldura ce i-a străpuns corpul în prima zi când se contopise cu zidul îl atrăgea ca un magnet care îi comanda mișcările. Printre zvârcolirile de trupuri ce îi răsăriseră în ochii minții fără urmă de tăgadă, se strecurau fețe luminoase care îl priveau de undeva din trecutul pierdut al timpului care se revărsa peste timpul său înghițindu-i existența. În venele sale un alt sânge alimenta creierul săpând milioane de striațiuni umplute cu trăiri din care prezentul lipsea cu desăvârșire. Sau poate acesta era adevăratul prezent, iar el gusta uneori și din timpul viitorului. Mâna se sprijini pe tabla rece, trupul se îndoi spre turn. Umbra se pierdu sub picioarele sale afundate în albul nevinovat al zăpezii. Simțea că alături de acest turn poți trăi clipa revelației. El, Gabriel, făcea primii pași spre o altă viață cu care poate mai fusese oropsit cândva.

În curtea școlii copii se hârjoneau fără prea mare tragere de inimă într-un joc stupid în care doar fetele puneau mult suflet. Gabriel se desprinsese din cerc și se năpustise spre grădina ce se întindea dincolo de ultima clădire. Nu cu mult timp în urmă, în locul lecției de ştiințe ale naturii, într-o bucurie nedisimulată, toată clasa ajutase la scosul morcovilor. Așezat departe de ceilalți copii, Gabriel scormonise pământul cu mâinile goale. Unghiile i se negriseră mult dincolo de uniunea cu carnea lăsând șuvițe de sânge să înmoaie pământul. La un moment dat, în conul deschis cu atâta trudă, degetele se clătinară fără a mai întâlni vreun obstacol. Își adunase toate puterile și încercase să-și strecoare mâna prin deschizătura îngustă. Rezistența, pe care credea că o va întâmpina, se topise, conul săpat mulându-se fără niciun efort pe brațul său. Încă puțin și, odată cu umărul, pieptul lui ar fi dispărut în hău.

— Hei, Gabriel! Ce faci acolo?

Speriat, își retrase mâna și, ridicându-se, încercă să astupe cu piciorul groapa făcută. Dar sub piciorul lui, pământul își etala negrul sănătos din care, speriate, se clătinau câteva fire de iarbă. Atunci a înțeles că el este o fărâmă din lumea de deasupra, iar dedesubt, o altă lume îl va primi cândva. Doar că acest dedesubt, pe care atunci îl simțise ca fiind ceva aflat sub tălpile sale, simțea acum că este peste tot. Era suficient să lase timpul să-i străbată trupul, nu să-l conducă. Turnul roșu devenise izvorul său de timp.

Fulguiala născută de vânt se transformase treptat într-o viforniță stăruitoare ce acoperea vuietele venite dinspre Olt cu șuieratul inconfundabil al vijeliei care se prăvălea din înaltul munților, rupând fără remușcări crengile înghețate ale copacilor. Gabriel rămase împietrit în fața porții, sprijinindu-și trupul pe palmele întoarse ce păreau lipite de metalul înghețat. Rotocoale de zăpadă se strecurau pe sub paltonul desfăcut, lăsând pete albe pe pieptul gol sau sub mâneca largă. Dinspre gât, cărări reci de apă își făceau loc spre șira spinării. De dincolo de poarta turnului, răzbătea un glas feciorelnic care îi cuceri dintr-odată mintea. Râsete și suspine se înverșunau să guverneze peste vuietul iernii. Un pas, doar un pas, și ochii lui, ascunși adânc în orbitele trecutului stăpânit de chemarea timpului, ar fi putut pătrunde în altă lume, lumea pe care o căuta ca pe o povară trebuincioasă. Din acea lume își va hrăni Eul care să poată să-i întregească toate trăirile, prezente dar, mai ales, trecute. Era un moment de răscruce și calea lui se tulbura în vadul fluviului temporal tocmai pentru că nu găsise încă izvorul sufletului său. Știa că oricâte trăiri ar avea, nu există decât un singur suflet, sufletul primordial oferit de divinitate unui purtător creat din lutul dumnezeiesc. În el se vor perinda, în timp, trupuri care vor acumula toate păcatele lumii, până când, bolnav de propria osândă, acesta va muri lăsând pe lume o nouă monstruozitate, omul fără suflet, omul închinat diavolului fără cale de întoarcere. Dar el trebuia să șteargă toate păcatele adunate de antepurtători, în încercarea de a salva o singură sămânță care să dăinuie asemeni lui Dumnezeu, ca om cu suflet neprihănit. Iată de ce trebuia să caute filonul de țărână peste care El a suflat puritate pentru prima dată. Cărarea lui trecea prin acea poartă, iar cheia era sufletul uneia dintre nebunele ospiciului. Poate că doar el și tanti Crina cunoșteau secretul turnului. Tot ce putea face acum era să-și încarce trupul cu credința pe care fiecare atingere a turnului o revărsa asupra minții sale. Depărtă brațele și lăsă trupul să îmbrățișeze poarta. Închise ochii și-și desprinse privirea de propriul trup, lăsând-o purtată de minte în spațiul  care o înghiți aruncând-o într-o spirală purtătoare de imagini. Acum putea să vadă. Jetul de lumină se despica în milioane de făclii ce-i pătrundeau prin vene înegrindu-i sângele. Doar așa putea să știe cât de posedat îi era sufletul de balamucul crescând al omenirii. Ici, colo, frânturi roșii se furișau spre inimă, regenerând speranțele spre mântuirea veșnică. Fiecare vizită în sufletul său, aducea minții o lespede de granit asamblată de El în piramida purtătoare de voință.

— Gabriel! Deschide ușa!

Se piti în spatele porții fără să schițeze niciun semn că ar fi auzit chemarea.

— Gabriel! Deschide odată!

Lângă el, pe podea, zăceau lucruri înșirate din toată camera. Oamenii, ei, oamenii, nu știu că în case lucrurile aduc păcatul mai iute decât vorba. Apăru ca din senin lângă mama lui, lângă ușa încuiată.

— Nu ești înăuntru? De ce este ușa încuiată?

— Nu este încuiată, mamă!

Apăsă clanța și ușa se deschise oferind privirii o cameră aflată în perfectă ordine.

— Of, ce m-am speriat, adăugă maică-sa și se îndreptă spre treburile ei.

Gabriel rămase în mijlocul camerei și, surâzător, adăugă pentru mintea lui rămasă tributară propriilor idei:

— Lucrurile au propriul lor ciclu. Noi le înlocuim cu altele care au același rost. Trupurile sunt și ele lucruri. Rostul lor este să poarte sufletul. Când se strică le înlocuim cu alt trup. Sufletul este rostul.

Luă o carte de pe masă și se urcă în dudul din mijlocul curții. Foamea din sufletul lui rodea rândurile din cărțile deschise de-a valma, fără alegere.

Într-un târziu, se desprinse din îmbrățișarea porții și, mai mult târându-se prin zăpadă, se îndreptă spre pavilionul unde tanti Crina sigilase poate, în propria nebunie, cheia spre izbăvire.

Acoperit de zăpadă, ajunse la camera de gardă. Două asistente moțăiau pe fotolii încercând să facă abstracție de lumina pe care nu aveau voie să o stingă. La intrarea doctorului se scuturară repede de starea de amorțeală și începură să rânduiască, din nou, pungile de medicamente. Gabriel se apropie de masă și începu să studieze dosarele pe care în cursul dimineții refuzase să le vadă. Fără să scoată un cuvânt, pe măsură ce le parcurgea, punea din teancul de dosare câte unul deoparte. Pe fiecare dosar era trecut salonul. Zece saloane, în total 60 de bolnavi împărțiți în funcție de diagnosticele primare. Tulburare bipolară cu episoade maniacale în primele două saloane aflate în clădirea dinspre poartă, schizofrenie într-o clădire mai mare care cuprindea patru saloane și tulburări distimice în alte patru saloane aflate în clădirea în care era și camera de gardă. Părea complet absorbit de studiul dosarelor și nu observă privirea insistentă a uneia dintre asistente. Iulia, o fată roșcată, era de mai puțin de un an la spital și gândea că este oarecum în aceeași situație cu tânărul doctor. Un început de carieră într-o locație destul de depărtată de casă. La început, până ploile au început să fie supărătoare și frigul să muște, făcea naveta cu un autobuz dărăpănat care mai avea și obiceiul să se strice pe drum. Apoi a hotărât să părăsească garsoniera din oraș în favoarea unei locuințe luate cu chirie în sat. Era mulțumită că după o tură de 24 de ore putea să-și oblojească sufletul ascultând vuietul pădurii ce aproape invada curtea casei. De când se mutase aici, totul părea mai ușor, viața prinsese culoare în obrajii ei atât de șterși până nu de mult. În toată singurătatea, era fericită să-și lase auzul încântat de muzica stranie ce înconjura casa așezată pe o prelungire de pământ care se opintea să pătrundă în valea Lotrioarei, de căderile zgomotoase ale valurilor de zăpadă venite din cer și din arbori, de murmurul cuvintelor absorbite cu nesaț de ochii mari din cărțile pe care le iubea atât de mult. Așezată în fotoliul vechi, în fața geamului, ar fi dorit de multe ori să-și poată împărți privirea între filele cărții și dinamica tabloului ce-i copleșea ființa. Iar acum, iată că un tânăr își aruncase zilele tot într-o odaie împrejmuită de atâtea minuni. Ar fi vrut să-i vorbească, să-i spună ce frumos cântă vântul, cât de grațioase sunt vârtejurile de zăpadă și câtă liniște sufletească poate respira o ființă rătăcită într-un colț de rai. Dar nimic din ce gândea nu se cuvenea a fi spus în această lume a suferinței, printre oameni care nu aveau ca sprijin în viață decât o minte rătăcită. Închise ochii și respiră adânc, moment în care Gabriel ridică privirea și părea că, pentru prima dată, o zărește. Simți căutarea lui și se întoarse ușor cu spatele să-și ascundă tremurul mâinii bandajate. Cealaltă asistentă părea să trăiască departe de aceste secvențe de timp ce-și căutau sincronizarea. Se spune că fiecare om poate trăi în propriul timp, interacțiunile umane nu sunt decât anomalii în parcursul sinusoidal al actului de voință generat de minte. Când apare un impuls se produce anomalia și curg cuvintele. Dar dacă mintea părăsește propriul timp, sincronizările devin imposibile. O oră de liniște poate fi o barieră serioasă în calea oricărei comunicări, dar acolo unde cuvintele refuză să zboare, filonul întâmplării produce scânteia așteptată de gândurile ascunse.

Astăzi vom discuta despre un obiect special, un obiect drag nouă, celor ce încă mai ținem lucruri depozitate prin podul casei, mai exact o pălărie de fetru. Pălărie bavareză, pălărie cu o importanță istorică de necontestat, a prins cinci botezuri, două absolviri, mai multe nunți și cam atât. Pălărie pe care mai multe generații doar au avut-o, dar de purtat, nu cred că au purtat-o, nu mai este purtabilă demult. După cum am menționat adineaori, este din fetru, este albastră (un albastru electric sau albastru regal) și are o pană atașată în partea laterală.

Străbunica Ceciliei a insistat să fie păstrată în cele mai bune condiții cu putință. Lucru care s-a și întâmplat, doar că trecerea timpului și-a spus cuvântul, nu mai este ce obișnuia să fie, nu se mai așează cum se așeza cândva. Nici nuanța de albastru nu mai este cine știe ce vibrantă, a rămas mai mult ceva ponosit, vechi, prăfuit. Ar fi foarte bună pentru ideile de îmbrăcăminte vintage, dar în rest, o ține de frumoasă, doar pentru colecție.

Nu mică i-a fost mirarea Ceciliei să constate că pălăria, descrisă atât de poetic până acum, ascunde un mare defect, mai precis, adăpostește o familie de molii. Deci ca să ne înțelegem, când cineva moștenește o pălărie, nu o ia doar pe ea, ci și moliile aferente.

În pălărie ar locui o familie. Familie?, atât de numeroasă?, dinastie poate, are și rege și monarh și cam tot ce îi trebuie să fie o monarhie în toată regula. Dar cum se poate una ca asta? De cât timp nu a stat la naftalină?,de când nu s-a mai folosit Pronto pentru alungarea dăunătorilor? Cecilia înfuriată și îngândurată își pune aceste întrebări în mod constant. Oare cum cu toată aparenta grijă pe care fiecare a avut-o, pălăria ajunge să se dezintegreze în ritmul acesta. Dacă străbunica respectivă ar ști și ar trăi, s-ar enerva extrem de tare. Cecilia stă și stă, se gândește la o soluție pentru a-i reda gloria de altă dată. 

A găsit, știe ce să facă, va da cu o soluție care le va ucide, după ce vor muri, va lua și va decupa partea de material care se vrea a fi înlăturată.

Procedează după cum am descris. Doar că jucându-se și adâncind tot mai mult partea decupată, ajunge cu foarfecele de partea cealaltă a materialului. Oameni buni, patru generații câte ați avut-o, așa știți să aveți grijă de un bun pe care cineva vi l-a lăsat? Nu vi l-a dat să plaseze o responsabilitate pe umerii voștri, vi l-a dat pentru că a considerat că ar fi frumos să aveți și voi ceva ce ei i-a plăcut destul de mult. Chiar ați depășit orice limită a neseriozității! Înțelegem că nu prea vă pasă de pălăria în sine, dar nu vă pasă nici de străbunica care v-a încredințat-o?

Cecilia se apucă să coase folosind ață de o culoare similară celei pe care pălăria ar fi avut-o inițial. Ce rost mai are? Sinonimie perfectă nu există, nici în culori, nici în cuvinte, din păcate culoarea era unică, era de neînlocuit. Cecilia, la dioptria ei de +1,75 crede că era aceeași culoare. Nu știm ce să mai spunem... intenția a fost bună...de ,,a-i reda gloria de altă dată", însă din prea mult exces de zel, rezultatul a fost un pic pe lângă. Cecilia apreciem grija pe care i-ai purtat-o, ai dezinfectat-o, curățat-o, îngrijit-o, ceea ce este mereu de apreciat, însă de nu te-ai fi distrat atât, decupând, foarte bine mai era. Este întotdeauna recomandabil să existe echilibru în toate. De ce este bine să ne dozăm acțiunile, deciziile? Pentru că, să spunem că mergem cu mașina și trebuie să virăm, avem curbă în față, trebuie să dozăm viteza (pentru că prea multă ar putea să ne scoată de pe carosabil, să ne abată de la drumul nostru), dorința cu care ne dorim să trecem de acea curbă, nu contează în cât timp s-ar întâmpla, cât de rapid, ce expert, ce nu știu ce.. contează cât de armonios și cât de sigur știm să trecem prin toate. Nu ne aplaudă nimeni, suntem doar noi cu noi înșine, și nici nu ne trebuie aplauze. 

Tot așa și în cazul de față, pălăria moștenită putea rămâne intactă, nu ar mai fi necesitat intervenții, reparații, redecorări, retușări, dacă draga noastră Cecilia nu își dorea cu atât ardoare să o îmbunătățească în întregime. Demn de luat în considerare este și faptul că lucrurile de multe ori nu necesită o schimbare radicală ca să funcționeze, doar parțială sau doar un sfert ar ajuta la fel de mult.

Cecilia...Cecilia ...ori nu ai avut mână sigură, ori ți-a păsat prea mult de pălărie.

Erfenis

Vandaag zullen we een speciaal object bespreken, een object dat ons dierbaar is, degenen onder ons die nog steeds dingen op de zolder van het huis bewaren, meer bepaald een vilten hoed. De Beierse hoed, een hoed van onmiskenbaar historisch belang, heeft vijf doopfeesten, twee diploma-uitreikingen, verschillende bruiloften gekend en dat is het dan ook. Hoed die meerdere generaties alleen maar hadden, maar om te dragen, ik denk niet dat ze hem droegen, hij is al lang geleden niet meer draagbaar. Zoals ik al eerder zei, het is van vilt, het is blauw (elektrisch blauw of koningsblauw) en er zit een veer aan de zijkant.

Cecilia's overgrootmoeder stond erop dat ze in de best mogelijke omstandigheden zou worden gehouden. Er is iets gebeurd, alleen het verstrijken van de tijd heeft zijn zegje gedaan, het is niet meer wat het was, het zit niet meer zoals het was. Zelfs de tint blauw is niet meer levendig, maar meer armoedig, oud en stoffig. Het zou geweldig zijn voor vintage outfitideeën, maar houd het verder mooi, alleen voor de collectie.

Het was voor Cecilia geen kleine verrassing toen ze ontdekte dat de hoed, die tot nu toe zo poëtisch is beschreven, een groot gebrek verbergt, meer precies: er zit een familie motten in. Dus laten we eerlijk zijn: als iemand een hoed erft, krijgt hij niet alleen de hoed, maar ook de motten.

In de hoed zou een gezin wonen. Familie?, zo talrijk?, dynastie misschien, het heeft ook een koning en een monarch en vrijwel alles wat nodig is om een volwaardige monarchie te zijn. Maar hoe kan iemand zoiets doen? Hoe lang heeft hij geen mottenballen meer? Sinds wanneer wordt Pronto gebruikt voor ongediertebestrijding? Een boze en sombere Cecilia stelt zichzelf voortdurend deze vragen. Hoe met alle schijnbare zorg die iedereen heeft besteed, de hoed uiteindelijk in dit tempo uiteenvalt. Als die overgrootmoeder het wist en nog leefde, zou ze heel boos zijn. Cecilia zit en zit en bedenkt een oplossing om haar glorie een andere keer te herstellen.

Hij heeft het gevonden, hij weet wat hij moet doen, hij zal een oplossing bedenken die ze zal doden, nadat ze dood zijn, zal hij het deel van het materiaal dat verwijderd wil worden, pakken en eruit knippen.

Ga verder zoals ik heb beschreven. Alleen door het uitgesneden deel steeds meer te spelen en te verdiepen, bereikt hij met de schaar de andere kant van het materiaal. Beste mensen, jullie hebben het al vier generaties, hoe weet je hoe je moet zorgen voor een bezit dat iemand je heeft nagelaten? Ze heeft het je niet gegeven om een verantwoordelijkheid op je schouders te leggen, ze heeft het je gegeven omdat ze dacht dat het fijn voor je zou zijn om iets te hebben wat ze heel leuk vond. Je hebt echt de grens van frivoliteit overschreden! We begrijpen dat je niet echt om de hoed zelf geeft, maar geef je ook niet om de overgrootmoeder die hem aan je heeft toevertrouwd?

Cecilia begon te naaien met draad van een soortgelijke kleur als de hoed oorspronkelijk zou zijn geweest. Wat is het nut? Perfecte synoniemen bestaan niet, noch in kleuren, noch in woorden, helaas was de kleur uniek, onvervangbaar. Cecilia denkt bij haar +1,75 dioptrie dat het dezelfde kleur was. We weten niet wat we verder moeten zeggen... de bedoeling was goed... om "een andere keer zijn glorie terug te geven", maar door te veel overdaad aan ijver viel het resultaat een beetje tegen. Cecilia, we waarderen de je hebt hem gedragen, ontsmet, schoongemaakt, verzorgd, dat wordt altijd gewaardeerd, maar als je niet zoveel plezier had gehad met knippen, was het nog steeds erg goed. Het is altijd raadzaam om in alles evenwicht te hebben. Waarom is het goed om onze acties en beslissingen te meten? Want laten we zeggen dat we aan het rijden zijn en we moeten afslaan, we hebben een bocht voor ons, we moeten onze snelheid meten (omdat te veel ons van de weg kan halen, afwijkt van ons pad), het verlangen waarmee we die bocht willen passeren, het maakt niet uit hoe lang het zou duren, hoe snel, hoe deskundig, wat ik weet niet wat.. waar het om gaat is hoe harmonieus en hoe veilig we zijn We weten hoe we overal doorheen moeten komen. Niemand applaudisseert voor ons, we zijn gewoon onszelf en we hebben geen applaus nodig.

Op dezelfde manier had in het onderhavige geval de geërfde hoed intact kunnen blijven; er zouden geen interventies, reparaties, herversieringen of retouches nodig zijn geweest als onze lieve Cecilia hem niet zo vurig volledig had willen verbeteren. Het is ook de moeite waard om te overwegen dat dingen vaak geen radicale verandering vereisen om te kunnen werken; een deel ervan of slechts een kwart zou net zo veel helpen.

Cecilia... Cecilia... je had geen vaste hand, of je gafte veel om de hoed.

Astăzi a fost cald. Foarte cald. Ne aflăm în miezul verii. Aveam de gând să stau în casă, dar a trebuit să ies pentru a rezolva niște treburi care nu mai suportau amânare... Am mers prin soarele tare, căutând petice de umbră, oprindu-mă din când în când pentru a-mi trage răsuflarea. Și... mă gândeam...

... la ce înseamnă evoluția vremurilor... Pe când eram adolescent, la școală, ni s-a cerut o compunere scurtă despre cum ne imaginăm noi viitorul, despre cum credem noi că va fi omenirea în plin secol 21. Și-mi amintesc, că eu am scris, - o, sfântă naivitate! -, că omenirea va terraforma luna și o va coloniza, că voi face naveta pământ-lună în interes de serviciu și că vom mânca portocale cultivate pe lună!

Astăzi, mă îndrept către bancomat. E-hei!, totuși ce cale lungă este de la economiile bunicii strâns legate cu trei noduri într-o batistă și până la, banalul de acum, card de plastic! Mi-aduc și acum aminte de carnetul CEC, - ce frumos se numea "Casa de Economii și Consemnațiuni - Libret de Economii" -, pe care îl aveam în vremea adolescenței și prin intermediul căruia puneam deoparte fiecare bănuț pe care-l primeam, cum scriam la depunere suma în căsuța ei, iar alături, scriam și suma în litere, soldul total fiind trecut de către casierița băncii cu cerneală roșie! Fiindcă, da, pe atunci scriam cu toc și cerneală, orice bancă sau oficiu poștal, era dotată cu o masă pe care se aflau călimări mari, grele, din sticlă verzuie, transparentă, alături de care se puteau găsi tocuri dotate cu penițe pentru scris!

Pe-atunci, aveam obiceiul să scriem și scrisori sau vederi rudelor și prietenilor, obicei care în era e-mail-ului sau a wattsup-ului, din păcate, s-a pierdut... Dar, Doamne!, ce bucurie încercam atunci când în căsuța poștală, alături de ziare și reviste, găseam și câte-o scrisoare! 

Scriam și primeam scrisori, mai ales în sezonul rece, când afară se întuneca mai repede, iar gerul începea să ne muște prin mănuși alungându-ne de pe derdelușuri în case, unde, lângă telefonul cu disc mai găseam câte-o scrisoare de la vreun bunic sau vreo mătușă, scrisă frumos, citeț și îngrijit, destinatar cutare, expeditor X.

Citindu-le, în fața ochilor mi se derulau crâmpeie din viața rudelor sau cunoscuților, întâmplări vesele sau triste, fapte obișnuite sau ieșite din comun, cum curge viața odată cu timpul care trece prin noi. Însă, eu eram de fiecare dată fascinat de scrisul celor mai în vârstă: cuvintele erau scrise de mână, cursiv, întărit, apăsat... mie-mi păreau a fi vii, ca niște fluturi gata-gata să se desprindă de pe hârtie și să-și ia zborul, cuvintele pluteau luminoase în aer, iar buclele lor întortocheate îmi făceau semne, îmi zâmbeau făcându-mi cu ochiul: sperăm că sunteți cu toții bine sănătoși, noi vă așteptăm să veniți la noi de Crăciun, vor mai veni și... porcu' de anu' aista îi mare, nu mai mănâncă, doar își tânjește ignatul... noi vă ducem dorul, suntem sănătoși ceea ce vă dorim și vouă... cu drag, ai voștri bunici... Cuvintele au rămas suspendate în aer, cerneala lor fiind, din loc în loc, pătată de rouă...

Ciudat, să mă gândesc la Crăciun în mijlocul verii. Bancnota a fost scuipată cu indiferență de bancomat, o culeg cu vârful degetelor, îmi recuperez cardul și ies din bancă fără să schimb nicio vorbă cu nimeni; nu mai este personal de front office, totul este automatizat acum, supravegheat de ochiul inert al camerei de luat vederi. Nu mai există nicio masă, nu găsești nicio călimară cu cerneală, niciun toc cu peniță, doar un gust amar și regrete... Este cald. Foarte cald.