Evoluție

    Ce surâs, ce zâmbet frumos, are iubita mea... 
    Atunci când zâmbeşte, parcă sclipeşte o stea... 
    Zeci de îngeraşi, din aripi bat uşori, 
    Stârnind mii de raze şi curcubeul în nori... 
    
    Niciun secret, în zâmbetul Mona Lisei mele, 
    Nu stă ascuns, printre sclipirile-acelea de stele... 
    Ci numai eu, dintre toţi, deopotrivă-n decor, 
    Pot să ştiu dacă-i zâmbet, sau surâs trecător... 
    
    O, timp nevolnic, niciodată n-am să pot să înving 
    Acel surâs, pe care c-un sărut, vreau să-l sting, 
    Nu vezi că dorul de el, îi viu şi m-apasă, 
    Cum poţi să fii atât de crudă şi devreme acasă? 
    
    Cum poţi să zâmbeşti, ştiind chinul meu! 
    Cât de crudă să fii, când ştii că mi-e greu, 
    Să nu pot să văd şi să simt ce iubesc: 
    Surâsul divin, căzut pe pământ din raiul ceresc…

Ca niște gânduri obosite, frunzele se scutură încet,
Haotic, așezându-se pe pământul cel reavăn,
În miros de fum, de mere târzii, culese în bocet,
Timpul s-a strâns, în căușul palmelor, geamăn...

Pe cerul pustiu, descărnat și magnetic,
Amețitor, desenându-și nevăzutele drumuri,
Păsări întunecate dansează frenetic,
Peste apusul de soare și frunzele tulburi... 

Rănită de ceață, deșirată în falduri subțiri,
Pierdută în ropotul ploii, zdrențuită-n cuvinte,
E-o toamnă nebună decadentă-n priviri,
O toamnă tristă ce bântuie printre morminte...

Aleargă timpul…
Se trec năluci
și spaimă,
și vis,
și iubiri…
Uneori.

Aleargă timpul…
Fluturii mor,
și nor,
și soare,
și ploi…
Uneori.

Aleargă timpul…
Necum în zadar
și zâmbet,
și sărut,
și cuvânt…
Uneori.

Aleargă timpul…
Obosit, în decor,
și cad,
și respir,
și mai mor…
Uneori.

    Atunci, m-am prăvălit în genunchi, 
    şi sunet ascuţit, spre cer am lăsat,
    Copacii-n jur tremurau cu uimire,
    şi-şi dansau macabru, crengile-n spre mine...
    
    Norii grei s-au răsucit împotrivă-mi, 
    şi frunzele moarte, grăbindu-mi sfârşitul, 
    m-au îngropat în lumina slabă a lunii...
    
    Orice-am făcut şi de-am greşit, 
    tu mă iartă, 
    şi crede-mă prietene, 
    când îţi spun, ACUM, 
    iartă-mă prietene, 
    să nu mă plângi...

    Tu, draga mea, eşti chiar acum, 
    Un bun de tipar, un top de volum, 
    Slova cea grea, eu vreau să-ţi citesc,
    Încă mai caut să te desluşesc…
    
    Tu eşti cartea mea de pe noptieră, 
    Ce în liniştea odăii, fatal, mi se-oferă, 
    Tu eşti o carte albă cu pagina velină, 
    Răsfoită încet, cu mişcări de felină... 
    
    Scrisă, în prea puţine vorbe, 
    Umbre fugare pe-ale trupului tău curbe, 
    Scrisă într-un stil puţin cam ciudat, 
    De lector slăvit, de critic lăudat... 
    
    Şi chiar dacă notele tale, scrise-n subsol, 
    Sunt al iubirii şi al inimii, simbol, 
    Tot mi-este ciudă pe vântul ştrengar 
    Că mi te frunzăreşte-ntr-un mod atât de vulgar... 
    
    Şi-aş vrea măcar, un semn de carte să las, 
    Aşezat între coperţile acestui atlas, 
    Să despart, de pot, cuvintele-n fraze 
    Să fiu al iubirii poet, etern kamikaze…

    Am dansat, pierdut, în frunzişul de nori, 
    Călcând nestemate căzute din sori, 
    Ameţit de razele dulci şi răscoapte, 
    M-am pierdut în ecoul cicadei din noapte... 
    
    Am plâns şi dulce, şi-amar - inutil, 
    În braţele tale, ca un copil, 
    Ca o toamnă întinsă, încet, peste buze, 
    Culori aurite-n pelinul din frunze...
    
    Am râs fericit şi trist deopotrivă, 
     - Fără prea multe suspine-n derivă -
    Ştiind că în ploaia măruntă şi rece, 
    Această iubire de tine, nu-mi trece... 
    
    Am plecat privind peste umărul gol, 
    La îngeri, cum cântă, troparul, în cor. 
    Un ciob de lumină strălucea în altar, 
    Risipind în văzduh al tămâiei nectar... 
    
    M-am rugat în surdină la icoana cu sfinţi, 
    Ce se uită la mine, cu dojană, cuminţi, 
    Şi-am căzut în genunchi, iertare să-mi cer, 
    Pentru nopţile albe, la care încă mai sper... 
    
    Mi-am văzut mai apoi, clar şi firesc, 
    Infinitul meu drum pe care păşesc, 
    Visător, călător, spre niciunde, plecat, 
    Un ultim cuvânt, un poem terminat…

Sunt stăpâna lui Atos.Cât a fost la noi a fost fericit

A fost un membru al familiei noastre; însă sfârșitul lui

a fost o mare dramă.Plângea ore întregi ,se văita ,de

ne rupea sufletul.Doctorul veterinar a făcut și el ce a

putut.,dar suferințele nu au încetat.M-am sfătuit cu  el

și am ajuns la concluzia  că numai moartea îl va scăpa

de suferință .Urmează eutanasierea...mă pregătesc ...

sufletește...ca pentru o înmormântare...Doctorul vine

și-mi  spune:

          -Nu mă pot uita în ochii lui !...

          -Mă implic căt pot  -îi spun...

A venit ora...l-am  așezat pe balansoar ,i-am luat capul în poală

l-am mângâiat ,am vorbit cu el i-a administrat injecția care un

doare, și Atos s-a dus...a scăpat de dureri...dar vaetele  lui le-am

auzit multă vreme...De obicei poveștile au un sfârșit  frumos.

Am auzit și eu povestea, care m-a impresionat ,și o trimit și eu

mai departe să înțeleagă și copii cât de inteligenți sunt câinii

                            sfârșit

Primăvara, cu sufletul vibrând,

Fericirea o așteptăm visând,

Iar în toamnă, când speranțe mor,

Ne rămâne un nor,

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce nu mai vin,

Legănând doar un vis fugar

Noaptea pururi cer senin,

Ne avântăm cu un dor nebun spre paradis,

Dar în cor vedem că tot a fost un vis.

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce ne ocolesc

Și în suflet se cern amar

Gânduri ce ne amăgesc,

În zadar vom implora,

În zadar vom aștepta

Fericiri ce tot dorim,

Atât nu mai vin!

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce ne ocolesc

Și în suflet se cern amar

Gânduri ce ne amăgesc,

În zadar vom implora,

În zadar vom aștepta

Fericiri ce atât dorim

Atât nu mai vin!

Invano

In primavera, con l'anima vibrante,

Aspettiamo la felicità sognando,

E in autunno, quando muoiono le speranze,

Ci è rimasta una nuvola,

Aspettiamo tutti invano

La felicità che non tornerà mai più,

Cullando solo un sogno fugace

Di notte il cielo è sempre sereno,

Ci alziamo con una folle nostalgia del paradiso,

Ma nel ritornello vediamo che era ancora un sogno.

Aspettiamo tutti invano

Felicità che ci sfugge

E nell'anima setacciano amaramente

Pensieri che ci ingannano,

Invano imploreremo,

Aspetteremo invano

La felicità che desideriamo sempre,

Non vengo più!

Aspettiamo tutti invano

Felicità che ci sfugge

E nell'anima setacciano amaramente

Pensieri che ci ingannano,

Invano imploreremo,

Aspetteremo invano

La felicità che desideriamo così tanto

Non vengo più!

Greierele cântând printre brizele vântului care se gudură printre frunzele plopilor îmi făuresc atenție și privirea spre cerul care poartă craiul nou sfârșitului lui iulie.Cuprinzându-mă un fior care-mi stârnește dor iubirii care-mi umple viața de ștrășnicie

Dorindu-mi o țigare cu tutun mărunțit finuț, să-mi alin durerea pe care mi-o provoci din cauza lipsei tale care mă pune pe gânduri zi de zii Răcoarea serii îmi surâde urechii să mă vâr în casă, văd patul unde ne-am iubit nebunește, m-apucă plânsul de dor, mă așez în pat și-ți simt mirosul care-mi umple pieptul de fluturii care aparțin unui curcubeu plin de splendoare

 Iar fluturii îmi suspină să închid ochii și să-mi imaginez mângâierile tale, precum penele unei lebede care abia zguduie praful la căderea solului, mângâierea fină a mâinilor tale care mă fac să plutesc doar gândindu-mă, mângâierile tale ce-mi trezesc fiori neconteniți pe șira spinării, miraculos contractându-se mușchii stârnind plăcerea divină care-mi saltă pielea de găină.

Iar în al tău dor stătu-i cu gândul și aștept următoarea dată în care ne vom priviri până-n orbita ochilor noștri, în care ne vom rupe coastele îmbrățișându-ne, în care ne vom străpunge pielea trapezilor cu mușcături, în care ne vom șopti după urechi că ne iubim până vom îmbătrâni, în care ajungem să ne iubim până la ultimul nivel și mai presus de atât, te aștept, cu nerăbdare și plin de dor. 

Supraviețuirea m-a ținut atât de ocupat...Pe planeta mea, furtunile sunt tot mai dese, vulcanii s-au trezit cu toții. Cutremurele se succed zilnic, violente. Nu prea am unde să mă adăpostec.
Soarele apare atât de rar, încât pielea mi-a devenit transparentă. Dorm puțin, ascuns cât mai adînc în mine, și asta doar atunci când găsesc o cavernă, o gaură în pământ, un refugiu cât de mic unde să îmi pot aprinde sângele pentru puțină căldură, dar să știi că atunci când o fac, ies de fiecare dată din mine, să te caut.
O piatră sisifică mi-a crescut în inimă și uneori, atunci când singurătatea care mă vânează pare obosită, o urc puțin câte puțin cu speranța că voi putea cândva să o scot, astfel încât brațele să-mi redevină aripi.
De multe ori însă, precum în legendă, sunt nevoit să o iau de la început. Tot mai densă, mai grea, piatra se întoarce, se rostogolește, mă țintuiește. În acele zile mi-e cel mai greu, dar nu renunț. Chiar dacă mă simt foarte slăbit, mă opintesc și iarăși o împing. Când nu mai pot, o proptesc cu câteva amintiri care mi-au rămas de la tine. Le înfig sub piatră și trag nădejde să reziste până voi avea destulă putere să împing mai departe.
Jungla e nemiloasă și rareori găsec timp să îmi amintesc altă viață, să îmi fac planuri sau iluzii prea mari.
Stiu că nimic nu este ceea ce pare a fi și că de fapt sunt închis în propria minte, dar cutreier într-un labirint atăt de elaborat conceput încât nu am reușit până acum să întrevăd o cale de ieșire. Nici nu știu cine sunt, dacă pe aici mai există cineva, deși sunt convins că am zărit câteodată niște umbre umane furișându-se prin preajma mea. Într-o zi chiar m-am împiedicat de o cruce pe un deal arid. La fiecare extremitate avea urme de sânge și piroane înfipte adânc în lemn. La câțiva pași, o coroană din spini, m-a sângerat în talpă.
N-am mai putut să mai merg și m-am adăpostit în grota din apropiere. Am găsit acolo un cearceaf alb, pe care era pictat un om răstignit. M-am învelit cu el și am adormit imediat. Am visat că am murit și omul de pe cearceaf m-a luat de mână și am zburat. Era foarte multă liniște și multă lumină...orbitoare.
Nu mi-a spus nimic, dar ajunși într-un fel de sală de cinema, m-a așezat pe un scaun din catifea roșie chiar pe primul rând. Un rând care nu avea decât două locuri.
Am crezut că tipul de pe cearceaf se va așeza și el lângă mine, dar a dispărut.
De-abia când pe ecranul din fața mea, a început să se deruleze un film 7D cu viața mea, am știut că parfumul de lângă mine e al tău. Inconfundabil în univers.
- Taci ! Timpul vorbelor a trecut! Privește doar!
O femeie tocmai mă năștea pe ecran.
Când m-am trezit, pentru întâia oară după multă, multă vreme, cateva raze de soare se furișau în grotă, peste mine, rătăcitul învelit cu Iisus. Îmi amintisem de El și de mama. Parcă la orizont întrezăream o cale. Am zâmbit, am sărutat crucea pierdută în junglă și am plecat mai departe. O altă zi în labirint!

Matilda, poveste pentru copii, de a lui Roald Dahl, are și ea un sâmbure de adevăr. Portretul Matildei (cu mici abateri de la Matilda oglindită în scrierile lui) există în viața de zi cu zi. Acea persoana făcea permutări, logaritmi, ecuații de nu știu care grad, calcule la puterea 1000 fără a folosi funcția calculator a telefonului, citea de la vârsta de 4 ani, își vedea de propriile interese și pasiuni în timp ce sora mai mare își dădea unghiile cu ojă, iar fratele ei se uita la meci de fotbal cu nu știu ce echipe argentiniene, dacă tatăl ei a subestimat-o, i-a mânjit bine de tot căptușeala sacoului pe care îl purta cel mai des cu antiperspirant roll-on, știa peste cât timp i se vor termina toate cerealele din castron, știa și cine o va aproviziona iar înainte ca acestea să se termine, își alegea mereu lapte de la aceeași firmă (că doar acela i-a plăcut), din priviri își dădea seama și cât să toarne pentru a nu face inundație pe fața de masă, știa cum să nu se facă de râs la dansuri, călcând partenerul pe picior, știa când va ploua cu o acuratețe mult mai bună decât cea a aplicației AccuWeather, simțea când este respinsă sau acceptată de cei din jur, se simțea adesea neînțeleasă, deși ea îi înțelegea pe toți tot timpul, știa care sunt motivele și temerile fiecăruia, știa să nu se lase mai prejos, știa să lupte pentru drepturile ei, pentru dreptate și adevăr. Pentru ea mereu a contat ce era echitabil. A fost dintotdeauna o persoană calmă, cu picioarele pe pământ, dar și amuzantă în egală măsură. Cântarea eforturile tuturor, nimeni nu rămânea nedreptățit sau ignorat.

Vedea intențiile tuturor, ce îl animă pe fiecare om, ce îl revigorează, ce îl deprimă sau obosește. Știa în cine să aibă încredere și cine ar fi lăsat-o de izbeliște într-o situație mai complexă. Cam își putea închipui la ce să se aștepte din partea fiecăruia, cum ar fi reacționat, ce i-ar fi făcut să coopereze sau să respingă ideea de cooperare, în ce manieră ar fi discutat cu fiecare în parte. Nu o mai putea surprinde nimeni cu nimic, îi erau familiare majoritatea situațiilor care puteau apărea pe parcurs.

Putea să vadă frumusețea naturală a oamenilor, nu cea artificială, că s-ar fi machiat, că s-ar fi rujat, că și-ar fi creat un volum bufant al părului sau că ar fi fost la sală să își lucreze toate grupele de mușchi. Nu, nici pomeneală de așa ceva, ea aprecia oamenii pentru ceea ce erau, nu pentru ce doreau să pară a fi. Ei nu îi trebuiau cosmetizări inutile, naturalețea era cea mai reală, de aceea și era frumoasă. Ce era cel mai special la ea, era faptul că aprecia oamenii pentru felul lor de a fi, nu neapărat pentru ce ar oferi sau dovedi. Toate acestea se întâmplau pentru că ea îi vedea pe oameni din toate perspectivele, îi sorbea din priviri, îi citea ca și când ar fi citit romane. Era dornică să observe detaliile personalității fiecărei persoane, să preia ce era mai bun de la fiecare, la fel cum și albina culege polenul florilor pentru a-l prelucra și pentru a-l transforma în miere. 

Totodată, era o fire modestă, își dădea seama cât poate să facă și cât nu. Nu a crezut nicio clipă că ar putea face totul singură. Își cunoștea limitele. Înțelegea că sunt situații când trebuie să se mai consulte și cu cunoscuții ei pentru a-și da cu părerea și pentru a acționa în cunoștință de cauză.

Avea o apreciere foarte fină și atentă a urmărilor propriilor acțiuni și a felului în care acestea s-ar putea răsfrânge asupra celor din jur.

Personajul din cartea lui Roald Dahl nu și-ar putea găsi echivalentul în zilele noastre în nimeni alta decât Cecilia.

A ficção de Roald Dahl na vida real

A história infantil de Roald Dahl, Matilda, também tem um fundo de verdade. O retrato de Matilda (com ligeiros desvios da Matilda refletida em seus escritos) existe na vida cotidiana. Aquela pessoa fazia permutações, logaritmos, equações de não sei em que grau, cálculos elevado a 1000 sem usar a função calculadora do telefone, lia desde os 4 anos, via seus próprios interesses e paixões enquanto sua irmã mais velha estava pintando as unhas dela, e o irmão dela estava assistindo a uma partida de futebol do não sei qual time argentino, se o pai dela a subestimou, ele lambuzou o forro da jaqueta que usava com mais frequência com antitranspirante roll-on, ele sabia quanto tempo iria acabar de todos os cereais em sua tigela, ela também sabia quem iria fornecê-la e antes que acabasse, ela sempre escolhia leite da mesma empresa (porque ela só gostava daquele), ela também poderia dizer de os olhares quanto derramar para não inundar a toalha de mesa, ela sabia não ser ridicularizada nos bailes pisando no pé do companheiro, sabia quando ia chover com uma precisão muito melhor que o app AccuWeather, ela sentia quando ela foi rejeitada ou aceita por quem estava eu juro, muitas vezes se sentia incompreendida, embora entendesse todo mundo o tempo todo, sabia quais eram os motivos e medos de todos, sabia não se deixar ser inferior, sabia lutar pelos seus direitos , por justiça e verdade. Para ela, sempre importou o que era justo. Ele sempre foi uma pessoa calma e pé no chão, mas igualmente engraçado. Cantando o esforço de todos, ninguém ficou injustiçado ou ignorado.

Ele viu as intenções de cada um, o que anima cada homem, o que o revigora, o que o deprime ou cansa. Ela sabia em quem confiar e quem a teria decepcionado em uma situação mais complexa. Cam quase conseguia imaginar o que esperar de cada um, como reagiriam, o que os faria cooperar ou rejeitar a ideia de cooperação, como falariam com cada um individualmente. Ninguém poderia surpreendê-la com nada, ela estava familiarizada com a maioria das situações que poderiam surgir ao longo do caminho.

Ele podia ver a beleza natural das pessoas, não a beleza artificial, que elas colocariam maquiagem, que passariam batom, que criariam um volume bufante nos cabelos, ou que estariam na academia trabalhando em todos os seus grupos de músculos. Não, nada disso, ela apreciava as pessoas pelo que eram, não pelo que queriam parecer. Ela não precisava de cosméticos desnecessários, a naturalidade era a mais real, por isso ela era linda. O que havia de mais especial nela era o fato de valorizar as pessoas pelo que elas eram, não necessariamente pelo que elas ofereceriam ou provariam. Tudo isso porque ela via as pessoas de todas as perspectivas, absorvia seus olhares, lia-os como se estivesse lendo romances. Ela estava ansiosa para observar os detalhes da personalidade de cada pessoa, para tirar o melhor de cada uma, assim como uma abelha coleta o pólen das flores para processar e transformar em mel.

Ao mesmo tempo, ela era modesta, percebia o que podia e o que não podia fazer. Ela nunca pensou por um momento que poderia fazer tudo sozinha. Ele conhecia seus limites. Ela entendeu que há situações em que ela também precisa consultar conhecidos para opinar e agir com conhecimento do caso.

Ele tinha uma avaliação muito precisa e cuidadosa das consequências de suas próprias ações e de como elas poderiam afetar as pessoas ao seu redor.

O personagem do livro de Roald Dahl poderia encontrar seu equivalente moderno em ninguém menos que Cecilia.

Doamnelor și domnilor, suntem astăzi organizatorii unui eveniment spectaculos, ne-am dat întâlnire toată lumea în Ulaanbaatar, cel mai frumos oraș al Mongoliei, ce și-a propus ca în acest an să găzduiască un campionat un pic cam ieșit din tipare, este vorba despre campionatul international de strănutat. S-au adunat concurenți din toate colțurile lumii pentru a arăta că pot, că au talent și știu cum să-l mai și folosească. Fără să mai așteptăm, să începem!

Concurenta cu numărul 1 se pregătește să strănute, face exerciții de inspir-expir, inspir-expir și strănută! Mămulică... da' ce strănut, s-a auzit până la jumătatea stadionului. Bravo!

Concurenta cu numărul 2 a tras pe nas piper din solnița cu capac auriu, îi curg lacrimile, presimt că va fi ceva extrem de melodios. Și strănută...! A strănutat atât de tare, că nici nu s-a auzit... până și pisicile strănută mai tare...mai trebuie exersat...

Concurentul cu numărul 3 mai este și scafandru profesionist, știe și cât timp să își țină respirația pentru a strănuta perfect. Ne pregătim să îl ascultăm. Se desfășoară. Și acesta este un strănut genial. Foarte bine! S-a auzit până și în câmpiile vecine Mongoliei...

Concurentul cu numărul 4 susține că are strănutatul în sânge. De mic copil strănuta de la ambrozie și pomi fructiferi, iar în timp a devenit expert. Acum strănută și el. Ce strănut și de această dată...l-a detectat un satelit ce oferă internet pe planeta Pământ.

Deja facem progrese!

Concurenta cu numărul 5 are studii de specialitate în așa ceva. S-a antrenat și pe cont propriu strănutând la nunți, petreceri în aer liber, zile de naștere, de Anul Nou cu prietenii și așa mai departe... Începe, se pregătește, strănută...10 perfect! De această dată, l-a recepționat un satelit de pe lună. Povestea astrofizică a lui Morgan Freeman cu moleculele de oxigen ce împiedică propagarea sunetelor în Univers nu prea are sens în cazul acestei competiții. 

Concurenții următori au reușit să ne impresioneze chiar mai mult privind intensitatea sunetelor produse. Au fost persoane care au strănutat atât de tare, încât sunetul a fost recepționat și de sateliți de pe Venus și Mercur. Asemenea profesioniști ne-ar putea încânta doar o dată în viață cu rezultatul muncii lor asidue.

Din 1000 de participanți ascultați și evaluați, doar unul a obținut premiul cel mare și anume, atât o locuință lacustră în Maldive, cât și un epilator de ultimă generație. Câștigătorul este norvegian de origine și o sursă de inspirație pentru toți cei ce plănuiesc să participe și să se antreneze pentru un asemenea campionat! Felicitări!

Campionato degli starnuti

Signore e signori, oggi siamo gli organizzatori di un evento spettacolare, ci siamo incontrati tutti a Ulan Bator, la città più bella della Mongolia, che quest'anno ha deciso di ospitare un campionato un po' fuori dal comune, all'insegna dello starnuto internazionale campionato. Concorrenti da tutto il mondo si sono riuniti per dimostrare che possono, che hanno talento e sanno come usarlo. Senza ulteriori indugi, cominciamo!

Il concorrente n. 1 si prepara a starnutire, inspira-espira, inspira-espira e starnutisce! Mamulica... sì, che starnuto, si è sentito a metà stadio. Bravo!

La concorrente numero 2 ha annusato il pepe dalla saliera con il tappo dorato, le lacrime le scorrevano lungo il naso, ho la sensazione che sarà qualcosa di estremamente melodioso. E starnutisci...! Starnutiva così forte che non potevi nemmeno sentirlo... anche i gatti starnutiscono più forte... devo ancora esercitarmi...

Anche il concorrente numero 3 è un tuffatore professionista, e sa quanto tempo trattenere il respiro per starnutire perfettamente. Ci prepariamo ad ascoltarlo. Si svolge. E questo è uno starnuto geniale. Molto bene! Si sentiva anche nelle vicine pianure della Mongolia...

Il concorrente n. 4 afferma di avere starnuti nel sangue. Da bambino starnutiva a causa dell'ambrosia e degli alberi da frutto, e col tempo divenne un esperto. Adesso starnutisce anche lui. Che starnuto anche questa volta...è stato rilevato da un satellite che fornisce internet sul pianeta Terra.

Stiamo già facendo progressi!

Il concorso numero 5 ha studi specializzati in una cosa del genere. Si è esercitata anche da sola starnutendo in occasione di matrimoni, feste all'aperto, compleanni, Capodanno con gli amici e così via... Inizia, si prepara, starnutisce... perfetto 10! Questa volta è stato ricevuto da un satellite della Luna. La storia astrofisica di Morgan Freeman con le molecole di ossigeno che impediscono la propagazione dei suoni nell'Universo non ha molto senso nel caso di questa competizione.

I seguenti concorrenti sono riusciti a impressionarci ancora di più per l'intensità dei suoni prodotti. C'erano persone che starnutivano così forte che il suono veniva ricevuto anche dai satelliti di Venere e Mercurio. Tali professionisti potrebbero accontentarci solo una volta nella vita con il risultato del loro duro lavoro.

Su 1000 partecipanti ascoltati e valutati, solo uno ha vinto il primo premio, vale a dire sia una casa sul lago alle Maldive che un epilatore all'avanguardia. Il vincitore è norvegese di origine e fonte di ispirazione per tutti coloro che intendono partecipare e allenarsi per un campionato del genere! Congratulazioni!