singurătate

râd
suspin
aleg neinspirat
plâng
plâng mult
seara, sunt un om trist
dar a doua zi, râd iar
râd
şi
râd
râd isteric
îmi place să râd
îmi plac oamenii care mă fac să râd
filosofez, petrec şi iubesc
îngân şi bombăn
povestesc, copilăresc, mă (şi te) suspectez
zbor în vise,
cad în realități paralele
mă emoționez, mă crizez, mă reflectez

doamne...
ce bine e să fii om
şi ce bine e să râzi

doamne...
ce bine e să fii femeie

Doar cadru mă mai ține

Mâinile-ncleștate, asta îmi aparține

Ploaie, se scurge din mine tot

Biletul spre sfârșit, un zgomot

Căci o să plec curând

Amintiri privind zărind

Grăbește-te, dacă-ai vrea să mă vezi

Dar tu nu-n cerca să mă salvezi

Nu spun când …sau cum

N-ai prea vrea să ști oricum

Trupul mie de piatră, cad în jos

Dar sufletu’ -i sticlos

Jur pământ și țărână,

Să nu aduceți flori,

la mormântul meu.

să nu mă plângeți,

când vii dor.

Să nu vorbiți de rău,

așa cum am fost eu,

să nu mă pomeniți,

la masa de sărbătoare,

Să mă purtați doar în gând.

Numele să nu mi-l rostiți,

Chiar când de acum, 

nu mai sunt.

Sub sclipirea bombei solare,

   se-agită un mic orășel.

E arșiță mare, multă sudoare,

   toți se-aprind ca scânteia pe fier.

Norul grabnic le refuză porunca,

   se prezintă la loc răzbunător.

Dar stropii nu cad, așteaptă doar ruga,

   sub nor arde tot pământul de dor...

În mijlocul crizei, țipete răsună,

   nu se-ndură nimeni, niciun ajutor.

Doi copii se mai țin strâns de mână,

   o speranță într-un gest răvășitor...

Dar și speranța câteodată moare,

   când te-mpungi pe drumul spre izvor...

Apa se duce, apa tot dispare...

   și din măr mai rămâne un veșnic cotor.

Viața e moartă în mica adunare,

   însă, undeva se află acel supraviețuitor.

E grea povara vieții, e gravă provocare,

   nu toți reușesc să scape neiertător.

Așa că, omul oriunde se găsește,

   tot va căuta un mic ajutor.

Și călăuza apare, cu trăsura gonește,

   și-l salvează pe cel muritor.

Curioasă din fire, călăuza întreabă:

   ,,ei, și cum e traiul în micul orășel?"

Omul sfios, nu știe ce să creadă,

   ,,salvatorul n-a fost oare la măcel?"

Cu gândul la nor, cu teama crescândă,

    musafirul răspunde cu-n vag mister.

,,Călăuză naivă... se gândi la osândă!",

    o nenorocire venită cu-n aer mișel...

Merge și tot merge trăsura prin vale,

   coboară și urcă fără-ncetare.

La mijloc e jocul, i-e mintea în soare,

   călăuza pare că-i dă crezare.

O vie se vede din trăsură, ce veste!

   și călătorul doar ce-a luat-o-n vizor.

De călăuză se roagă: ,,Doar puțin, oprește!

   doar un strop, că mi-e sete de mor!"

Zis și făcut, întocmai se întâmplă,

    omul o culege și setea-și potolește.

Mai trece un timp și tot stă la pândă,

    la margine de drum, doi saci zărește.

Se-ndură de călăuză să oprească din nou,

    câteva straie de-ar găsi prin ele.

Călăuza răspunde: ,,dacă nu te simți rău...".

    și omul repede s-a și schimbat în ele.

Sătul și-mbrăcat, într-un somn se pierde,

    dar îl trezește un răcnet asurzitor.

Pe drum, o bătrână geme de sete,

    ,,ajutor, străine! ajutor, că mor!"

Însă călătorul vrea acum să doarmă,

    de babă să se ocupe altă soartă.

Și hotărât, poruncește ca din goarnă:

    ,,tot înainte, că-i oricum moartă!"

Mai merge trăsura, mai merge cât poate,

    până ce un copil jupuit zărește.

Călătorul adaugă: ,,și el e pe moarte!",

    călăuza spune: ,,dar încă se târăște!"

Cu nervii la pământ, sătul de omenie,

    omul se vede stăpânul companiei.

Și hotărât, spune răspicat: ,,tot înainte!"

    iar călăuza rămâne supusă tiraniei.

Trăsura iese din acel orășel,

    a văzut și altele... destule...

Pe un drum nou a luat-o-n mister, 

   soluții s-au găsit, chiar cu sutele.

Omul apoi observă o groapă,

    ,,aici trebuie să facă un ocol."

Dar trăsura se mai mișcă-ntr-o roată,

    și nici urmă de cel salvator...

Omul se jelește, zbiară mai puternic:

    ,,oprește trăsura, nu e drum deloc!"

Doar norul se observă, la fel de grabnic,

    ca în ziua când el se-ascundea de foc.

Trăsura nu se-oprește, trăsura cade-n gol,

    călătorul se nimicește într-un glas sonor.

,,Și alții au scăpat, târându-se-n nămol,

    pe veci să trăiești întunericul arzător."

Ma uit la inima mea goală

In corpul meu fost’ feudală,

Nici soarele n-o poate incalzi,

Nici un chip frumos n-o poate inveseli.

Se uita si ea la mine,

Si vede un camp de lupta unde au ramas ruine,

Urlu dupa ea sa vina inapoi,

Deoarece creierul incepe sa fie mai greoi.

Soarele a apus,

Iar inima mea s-a dus.

Am ramas goala si neajutorată,

De parca nu eram asa odată.

Unde moartea întârzie eu mai vin, să te găsesc 
Printre liniştea eternă care tremură în pini, 
Printre acele ce-n ghemuri năucite se uncesc 
Şi mă leagă şi pe mine să mă prind cu rădăcini. 

Eu mă las să cad pe spate ameţit de plânsul ierbii. 
Glasul tău pe la ureche îmi foşneşte ca un vânt, 
Dar abia-i spre desluşire, căci s-aud cum saltă cerbii, 
Lovind aprig şi fierbinte cu copita în pământ. 

Şi tresar, că dintr-o frică c-aş putea să fiu trezit, 
C-aş putea să uit cărarea către locul fermecat, 
Unde moartea întârzie, amăgind un ceas grăbit, 
Să mă-ntoarcă -n amintirea ce de tine m-a legat.

Dumnezeu.O, domnule.

Ești doar unul și veșnic,

Și unicul pe Pământ.

De ce nu-mi dai încă?

o șansă pentru a mai trăi?

Să-mi văd părinții,

Să-mi sărut copii? 

Soarele să-l îmbrățișez.

În lumina lunii să mă ivesc din nou,

Și poate incă odată,

Să mai iubesc.

Autor 🖤 Zamurca Alina🖤🖤