Prima vara

Si,era si un copac! era si zi calda vara...

Stăteam ascunziș in umbra gen împara!

Crengi pline de frunze cu

miros de acrișor,

Si altele uscate in nuanțe de incolor..

Pânze parca păianjen erau doar crengi si uscăciune,

In adâncuri doar frunze de verde,bunaciune.

Gândul meu? Doar si eu eram

una cu una!

Putream îmbătrânii si eu,cu voi,vreuna?

Priveam parte plină din

paharul deja gol!

Si asta era secret din al

tineretii rece izvor,

O dilema? Mereu e va sa fie!

De ce e toamna așa de acra vie?

Izul iubirii dintr-o viața demult apusă,

Ii se așterne pe buze sub ochii

mei flamanzi.

Conturul fanteziei din suflet

imi e indusa,

In fata sortii,astăzi,destinului plăpânzi.

Viitorul imi închide ochii sub o dorința,

Sufletu-mi e prea excentric,

hotare nu are!

In secret o sa am o veșnica credință,

Pasiunea focului,e eterna,

nu moare!

Arhanghel păcătos de tine

imi amintesc,

De prin file de timp,biblioteca

de povesti.

Căutându-mi sentimente,

numele-ți rostesc.

Purificand dorințele, poftele-mi

trupești.

Undeva,cândva,in timp si spațiu,

Cunoscuți demult si doar de noi.

Soarele si luna făceau armistițiu,

Tinand secretele departe

 de voi.

Sarutul lui imi ierta vicioasele păcate,

A lui privire ardea ca o flama încinsă.

Îl luam cu mine prin gânduri imaginate,

In dreptul inimii de

Dragobete eram atinsa.

El nu știe nimic,m-am

reîncarnat in prizoniera.

In jocul destinului,doar prada de război.

Fără speranța viata devine efemera ,

Cu ochii siroposi,conturam

in gând eroi.

Ma pierdeam in umbra

străzilor întunecate ,

Căutând victimele noilor mele fantezii.

Ma îmbătam si dragoste de

chipurile sculptate,

La final de pelicula,un abis de amnezii.

Ma hraneam cu atât de

dulce gandul meu,

Dragoste,pentru timp vei

fi o pacoste!

Am murit inainte de a ma naște,e greu!

La al nostru dans sa tina

pasul un staroste.

Sub somn de veghe,

blande bestii!

Baze cardinale pe taramurile

Akashe.

Lei ce pazesc ale

intunericului fantezii,

Creaturi ce se dovedesc

in suflete sihastre.

Sculptati prin maini de

artisti si cavaleri,

Cu coama de baroc,sunt

soarele ce doarme!

Ei pazesc trecutul,a insusi

timpului averi,

Demoni cruciali,a

intunericului coarne!

Incalecat-am prea iubita

bestie de nord,

Puternica zare peste

istorie se asterne.

Pune in balanta al

meu sange,suflet,cord.

Tainic al meu destin,spre

piramida lasa semne.

Morbida carare un

drum secret arata,

Oculte cunostinte,pentru

suflet ca nectar.

Intreb de a mea menire

in soarta,

In jurul oglinzii apoi facu’ altar.

M-am reintors la bestie ce doarme,

In sud era Lilith,ca si un 

sarpe in jur copac.

Intreaba de famille,

al meu nume…

Sau dragostea e doar 

forma de atac?

-Nu ma regasesc in

cine am fost!

-Si timpul bate pe

incheietura-mi slaba.

-Nu il voi petrece intr-un

cotidian anost,

-Ma innec in durere,in lacrimi,

sunt calma.

Se deschid subtil portile

ale unui paradis macabru..

Pe cer rasare soare stralucind 

cu raza de eclipsa!

Romanta isi face carare in cadru,

Esenta timpului de melancolie

fiind cuprinsa.

Spinarea bestiei injunghie

a mea inima,

Prima dragoste imi da tarcoale...

Pentru cateva secunde

leul se anima,

Coloana-i sangerie,sculptata

in oroare.

Rani si cicatrici ce doar

fantezia-mi le vindeca,

Regele damnatilor aici sa-ti

fie somnul vesnic?

Numai amintirea,ce dusmani

iti spinteca!

Contur demonic...

sculptat atat de strasnic.

Iubirea acoperise sudul,

e gri si rece!

Nectar de sentimente,

lacrimi timpurii.

Primesc ciuperca din os,

magie ce imi face!

Ritmul incetineste printre

batai a inimii.

E o sete ce doar poezia

o astampara!

Pasi intunecati si acvilini

cauta continuare.

Tulpina neagra,trandafir,in

conturu-i crancena,

Dau la schimb icoana pentru

dulce a ei grandoare.

Incalec bestie de Est sa ma

intrebe de avere,

Ma citeste in suflet,lectie dura,

vrea sa invete...

-Aici mormantul lui Valentino

e in putere!

-Moneda e a intunericului

chiar pe ambe fete!

Las bogata floare si incalec

bestie de Vest.

Din zi se face noapte,contele-mi 

trecu’ prin gand.

Coroana a lui voce,bland

al timpu-i gest!

Orice inamic in calea lui plapand.

Puternica bestie sa rostesti

tu al sau nume!

Insusi Vlad Dracul vreodata

va sa vie?

Voi potrivii eu puzzle-ul,

perfecta asta lume?

Undeva in subconstientul

tuturora,sa stie!

Morman de pamant macabru

in curtea leilor...

Misterios mormant fara

nume si fara flori.

Acest monument e inchinat

a intunericului,a zeilor!

Vampirice ganduri ce dau

si demonilor fiori..

Intelepti gardieni croit-au

al meu drum,

Si multa speranta in

inima a incoltit.

Trecutul e un cosmar,il

prefacu-i in scrum.

Raman doar cicatrici ce le

port pan' la asfintit.

Paginile credinței se deschid,

Pășesc pe fecioare închise in sfinte lanțuri.

Doamnele nu mai ajuta,ele acum decid!

Prin placeri ce țin de cele înalturi.

Steaua nordului strălucește in zari,departe!

Un alt soare imi făcea subtil cu ochiul,

Puterea nu e condusă de forte fără carte,

In trecut descântec gen deochiul.

Banii sunt albaștri,si vin pe un vapor,

Refugiul este rece,o sa tin de cont amore,

In iubire nu poți sa fi mereu actor,

Viitorul surprinde al misterului savor.

Moartea se arată cu intenții bune,pure.

Si doar de al dragul sa croiasca.

Diavolul rămâne jos si cu sechele dure,

Se apropie mascarada ce nu o sa priască.

 Umbra de soare și umbra de luna albă,

Ma însoțești mereu conturând

a mea forma firava.

Sa fi tu al meu spirit mut ce

nu-mi scoate o silaba?

Caut sa alung cu tine a

singurătății otrava.

Umbra de neon și umbra de

lumini reflectoare,

Apari și dispari,

ma desenezi prin cardinale întunecat.

Ma oglindești prin gesturi,

te văd fermecătoare!

Jocuri de lumini și umbre

mișcându-se criptat.

Umbra de foc și umbra de

lumânări parfumate,

Dansand cu tine ma adâncesc

in mister.

Intuneric curios in jurul

meu ilustrate,

Fara chip,

un pătrunzător negru eter.

Mister necunoscut pentru

mințile distrate,

Voi aprinde lumânări sa te văd

in nuanțe incolor!

Muzica mi te va desena cu

miscarile flambate,

Iar flama flăcărilor luminează-n

umbra amator.

Oglinda întunecată,

un adăpost sufletesc!

Lumina e puternica,

pătrunde și in abis.

Sufletul conturează lumea

umbrelor craiesc,

Conturand întunecat,

reflexie de paradis.

Privesc spre tine și închinăm

un pahar rebel,

Licori ce prin timp le savurăm sincer!

O imagine pixelată si in

culorile pastel,

Sarbatorind sufletul,

care pote fi etern.

Alaturi o viața întreaga prin

vastul timp și spațiu, 

Moartea ne va desparti sau

uni când ca fi ceasul!

Misterul romantic și poezia sa

înlocuiască viciul,

Iar stăpânirea și clădirea sinelui

sa fie testul! 
 

Static si cu o privire îngrijitoare,

Energia e de horror prevestitoare!

Ma privești prin materiale de fabrica,

parca viu..

Animalut de plus,

nu esti pregătit pentru ce o sa scriu!

Vulnerabil îmi ceri sa te îmbrățișez,

Zambesti subtil când vezi ca ma distrez.

Jocul de copii se schimba in

ceva de groaza,

In noaptea asta nici eu nu

sunt mai breaza!

Lumanarile sunt negre si licaresc

spre elemente,

Florile sunt moarte ca sa nu

fie stridente!

Apa e stătută si a stat la

întuneric clocotind,

Pamantul pare acru si de

veacuri e postind!

Le pun laolaltă sub forma

lor cea moarta,

Intunericul are puterea de a sfida

a vieții soarta.

Pericolul e aproape așa ca stam

in cerc de sare,

Voi desena sigilii care sa ne

dea putere mare!

Muzica nordica ne ajuta sa

intram in atmosfera,

Facem ceva plăcut in noaptea

asta efemera!

Iti voi pune un os care sa

îți dea suflare,

O sa fiu gentilă sa nu

rămână remușcare.

Te dau prin apa si te botez cu nume,

Iti cos si haine de te scot in lume.

Ritualul e simplu si îl facem

pe luna plină,

Energia e puternica,

întuneric din lumina!

Ti se arcuiește o sprânceană

semn ca ești prezent,

Prin drag de tine când văd

ca ești atent!

Pui de orc pari pregătit

pentru război,

Fa ceea ce îți spun si te

expun printre eroi!

Te trimit pe timp de noapte

când somnul e in floare 

Mergi peste vale si treci de o cărare,

Tine-le companie dusmanosilor

in șoapte,

Pune-i la respect in fata

zeilor de moarte!

Odata ce te întorci te răsplătesc

din abundentă,

Stiu ca nimic nu poate sa-ți

opună rezistența!

Am vin roșu sangeriu si fructe

drept răsplată,

Am încredere in tine sa ma

simt deja împăcată.

Intr-un final fericit ma

făceam înțeleasă,

Nu ma lupt cu fizicul de asta

sunt aleasa.

Da-mi de vina ca ma aștept

la ceva mai mult,

In a mea fantezie as face

din asta cult!

DISCLAIMER 

[ No toys were harmed

while writing this poetry ]  

Întreaga viață noi fugim de moarte
iar ea aleargăparcă după noi,
distanța care ne desparte,
pare mereu un pas, sau doi!

Dar obligați de ne oprim din fugă
paradoxal distanța se mărește,
doamna cu coasă și cu glugă,
n-apare, nu ne urmărește!

Pe nimenea nu urmărește,
ne închipuiam doar noi c-ar fi așa,
ea știe când și unde ne găsește
și ne așteaptă să venim la ea!

Fuga de moarte e doar grabă,
să ajungem punctuali la întâlnire
e mintea noastră cea neghioabă;
căci suflu avem de nemurire!

23.09.2024 

Îmi este dor, o poartă să deschid,

          Ce stă în rugină,

                Pustie lîngă zid,

    Să scârție, cu glaș  șoptit:

             Tu, nu ești străin,

      Bine ai venit.

          Să stăbat aleea 

                Cândva cu multe flori,

Să ascult în tăcerea nopții

       Povești uitate, până-n zori.

         Să mângâi tâmpla mamei,

                 De ani încărunțită,

Să scârție podeaua

         Cu țoale noi gătită.

            În colțul casei mari 

O umbră se desface, este amintirea

       mamei dragi 

                   a unui suflet dus, vreau 

să cred că-i steaua ce strălucește în noapte 

         acolo sus. Aleele îmi șoptesc, de pașii

mamei grei, sub ștreșinile casei

               arse de vânt și de ploi. Nici fumul 

   nu mai geme,în hornul prăvălit,

                     parcă a murit. Străină îmi pare 

viața ,o poveste, din freamătul ce-a fost,

      nimica nu mai este...O lume întreagă

              unde s-a ascuns?

E  o taină....fără de răspuns !!!!!

Plecat a moarte in vacanta?

Unde e toamna ce ma incalzea?

Plang si corbii,se ascund

la distanta.

Focul inimii mi se aprinde,

ardea!

Si a luat si nori de ploaie,

dus a si furtuna!

Ceata umeda pe alte meleaguri

se asterne.

Cu pensula inmuiata in ale

a culorilor tortura,

Picteaza in tristete,

 bine si rau va sa cerne.

Muream de dorul ei,toamna

rea ce nu mai vii!

Iau vesminte fara cusur să

ma duc sa te intalnesc.

Ma dau cu ruj bordo si te 

scriu in poezii.

Vin dupa tine,de al tau rost

sa-ti amintesc.

Si ma duc la ea acasa ca 

sa bat intr-un sicriu,

Un inger al timpului fiind

grabit sa-mi raspunda.

M-a purtat intr-o amintire ce nu

pot sa o descriu,

- Unde e toamna ceea ce

soarele alunga?

- Echinoxul s-a schimbat si moartea

e in vacanta!

-Taramuri inghetate s-a

dus pentru a vedea.

-Se reintoarce cand toate cele

intr-o balanta!

-Santa Muerte de mult timp

liber isi dorea.

Ma rușinez de a lui prezenta,

sa fie un gardian?

Un mesager al morții ce imi

face cunostinta.

-Nu imi sta in fire sa stau in 

cale al tău plan!

-Si nici nu o sa te păstrez 

de rea conștiința.

Îngerul ma saruta si timpul

se topeste,

Imi ia de pe suflet un

secol de trăiri.

Intr-o secunda imi arata

tot ce el iubeste.

Sa nu simt eu durere,

in lipsa toamnei,chin!

Dormea lumina, grea ca o rugă,

Pe crucea nopții, clopotul tăcură—

Pe piept de umbră în mormânt purtând mantie,

Trup rupt sfărmat în bucăți cântând—

Răsfrânt de a sa cruce,

Din altar de veac suspinând—

Din a sa chemare veni cu trâmbițe la răscruce,

Recitând din nou a sa lumină dulce—

Mângâierea îi treziră măreți rea a sa taină—

Din pântece de scrum, de murmur la vioară—

Și era frig de plin veștmânt de rugă,

Călcând alintul de pătimire—

Tămâind o lumânare de eter,

Văzându-și chipul lui cioplit în raze de amurg,

Respirând al său nefrânt geneză—

Pe ale ei miez de aripii, tremurând tăcerea—

Nemărginit de haos luminat,

cu patimi de licăr

“Din pulberea sfântă mă voi înălța,

Din altarul tăceri”

Suspinând moroii se întrupau mai tare,

În chipul lor morminte de icoane din cenușă vie—

Rugă din os și pământ așterne spre mine,

Cu frunze recii, de gheață se cobora din oștire—

Ofrande de adio, răspândesc pacea morților vii,

Din mir de plecare răstignesc chemarea liniștii—

Cavou de tăceri sfinte, crucesc păcatul, cu lumânarea ce arde de-asupra tâmplei, în veac și veacuri—

Ceara topită din lumânarea soartei,

Respiră morții pe al adâncilor funeraliilor—

Jale învelită-n flori uscate,

Se topesc pe ale lor harpe—

Leagăn de încotro alină raza,

Cu coroane de umbre, oseminte înlăcrimate—

Sub piatra grea, un tânăr trup așteaptă,

Să mai fie în voie bună, măcar odată—

Un vis căzut de lacrimi, în sicriul tăcerii,

O plecare învăluită în amurg de patimi—

“Durerea din trupul meu este, spectacolul lor”

Și suflet rătăcit în hăul tăcerii absolute, din apuseni se întări pe nume,

Plânsul surd al uitării nepieritoare se aude din veac de veșnicie pe ale ei valuri—

Anotimpul nemuririi, păzit de umbre reci, căzut de verde grecești spre adunarea morții—

Jertfa tacită a vieții înflăcărate în cenușă argintie, văzută pe-o coală de hârtie,

Glasul lui îngropat.. în pământ nemilos,

Cu țărâna ce astupă ordini de viață,

Și aprinde lumina lumânării—

Răsuflare de pământ unsă cu mir de plecare,

Cu florile stătute de pământ bătut pe crucea mormântului.

Sub sclipirea bombei solare,

   se-agită un mic orășel.

E arșiță mare, multă sudoare,

   toți se-aprind ca scânteia pe fier.

Norul grabnic le refuză porunca,

   se prezintă la loc răzbunător.

Dar stropii nu cad, așteaptă doar ruga,

   sub nor arde tot pământul de dor...

În mijlocul crizei, țipete răsună,

   nu se-ndură nimeni, niciun ajutor.

Doi copii se mai țin strâns de mână,

   o speranță într-un gest răvășitor...

Dar și speranța câteodată moare,

   când te-mpungi pe drumul spre izvor...

Apa se duce, apa tot dispare...

   și din măr mai rămâne un veșnic cotor.

Viața e moartă în mica adunare,

   însă, undeva se află acel supraviețuitor.

E grea povara vieții, e gravă provocare,

   nu toți reușesc să scape neiertător.

Așa că, omul oriunde se găsește,

   tot va căuta un mic ajutor.

Și călăuza apare, cu trăsura gonește,

   și-l salvează pe cel muritor.

Curioasă din fire, călăuza întreabă:

   ,,ei, și cum e traiul în micul orășel?"

Omul sfios, nu știe ce să creadă,

   ,,salvatorul n-a fost oare la măcel?"

Cu gândul la nor, cu teama crescândă,

    musafirul răspunde cu-n vag mister.

,,Călăuză naivă... se gândi la osândă!",

    o nenorocire venită cu-n aer mișel...

Merge și tot merge trăsura prin vale,

   coboară și urcă fără-ncetare.

La mijloc e jocul, i-e mintea în soare,

   călăuza pare că-i dă crezare.

O vie se vede din trăsură, ce veste!

   și călătorul doar ce-a luat-o-n vizor.

De călăuză se roagă: ,,Doar puțin, oprește!

   doar un strop, că mi-e sete de mor!"

Zis și făcut, întocmai se întâmplă,

    omul o culege și setea-și potolește.

Mai trece un timp și tot stă la pândă,

    la margine de drum, doi saci zărește.

Se-ndură de călăuză să oprească din nou,

    câteva straie de-ar găsi prin ele.

Călăuza răspunde: ,,dacă nu te simți rău...".

    și omul repede s-a și schimbat în ele.

Sătul și-mbrăcat, într-un somn se pierde,

    dar îl trezește un răcnet asurzitor.

Pe drum, o bătrână geme de sete,

    ,,ajutor, străine! ajutor, că mor!"

Însă călătorul vrea acum să doarmă,

    de babă să se ocupe altă soartă.

Și hotărât, poruncește ca din goarnă:

    ,,tot înainte, că-i oricum moartă!"

Mai merge trăsura, mai merge cât poate,

    până ce un copil jupuit zărește.

Călătorul adaugă: ,,și el e pe moarte!",

    călăuza spune: ,,dar încă se târăște!"

Cu nervii la pământ, sătul de omenie,

    omul se vede stăpânul companiei.

Și hotărât, spune răspicat: ,,tot înainte!"

    iar călăuza rămâne supusă tiraniei.

Trăsura iese din acel orășel,

    a văzut și altele... destule...

Pe un drum nou a luat-o-n mister, 

   soluții s-au găsit, chiar cu sutele.

Omul apoi observă o groapă,

    ,,aici trebuie să facă un ocol."

Dar trăsura se mai mișcă-ntr-o roată,

    și nici urmă de cel salvator...

Omul se jelește, zbiară mai puternic:

    ,,oprește trăsura, nu e drum deloc!"

Doar norul se observă, la fel de grabnic,

    ca în ziua când el se-ascundea de foc.

Trăsura nu se-oprește, trăsura cade-n gol,

    călătorul se nimicește într-un glas sonor.

,,Și alții au scăpat, târându-se-n nămol,

    pe veci să trăiești întunericul arzător."