ÎNGERII MOR

    Se scutur frunzele pe ram... 
    Şi mă-ntrebam, cum pot să plâng, 
    Atunci când lacrimi nu mai am, 
    Iar gândurile toate, mi se frâng? 
    
    Pustiu e parcul, băncile-s banale... 
    Iar vântul bate cu determinare, 
    Grăbindu-mi frunzele în cale, 
    Plecând copacii fără alinare... 
    
    Într-adevăr, e-o tristă toamnă... 
    Aşa cum n-a mai fost de mult, 
    Ca niciodată, eşti departe, doamnă, 
    Şi singur, vântul, stau s-ascult... 
    
    Nu-s melancolic, doar mă ştii, 
    M-am resemnat deja, la crudul gând, 
    M-am resemnat, că n-ai să poţi să vii, 
    Să mi te cuibăreşti în suflet, prea curând...
    
    Şi mă destram, încetul cu încetul, 
    Umbrind aceste frunze, hibernal, 
    Iar din ecoul meu, rămâne doar secretul 
    Unei iubiri ascunse-n pagini de jurnal…

    Sunt câteodată obosit,
    Doar de cărţi înconjurat,
    Cu ochii goi, sufletul trist,
    De ani împovărat...
    
    În jurul meu cuvinte seci,
    Mi-au murmurat osânda,
    Închipuind sentinţe reci,
    Şi-acumulând dobânda...
    
    Căci am ajuns atât de jos,
    Dator cu ani din viaţă,
    Contract semnat avantajos,
    Ce te transformă în paiaţă...
    
    În mine doar o umbră sunt,
    A tot ce-am fost odată,
    Cu trupul slab, părul cărunt,
    Şi-o inima abandonată...
    
    Din luciul slab al geamului de-argint,
    Străinul mă îndeamnă,
    Să mai trăiesc o zi tânjind,
    Eternitatea încuiată-n toamnă...

    Eu nu sunt o lege...
    Nici măcar un cuvânt, 
    n-am scris în vreo carte...
    Dar am strălucit slab,
    ameninţând răcoarea lunii pentru tine...
    
    Nici râu, nici stâncă, nici furtună...
    Sunt doar durerea,
    Desfăcută-n fruct târziu
    Arătând lumii, miezul inimii mele bolnave...
    
    Dar fi-voi acolo - întotdeauna am fost, 
    o lacrimă, fragil, oglindind
    închisoarea ochilor tăi,
    în care-am murit umbră 
    şi m-am născut lumină...

    Nu mă voi opri, voi merge mai departe,
    Nimic și nimeni nu mă va înfrânge,
    Mă voi desăvârși în versuri scrise-n carte,
    Cu multă trudă, sudoare și sânge...
    
    Și chiar de-oi fi îngenuncheat o clipă,
    Eu tot m-oi ridica semeț spre soare,
    Spre cerul curățit de-a norilor risipă,
    Voi fi condorul care vrea să zboare...
    
    Și am să strălucesc prin răni, lumină pură,
    Și roditor, în lacrimi, am să sufăr în tăcere,
    Deasupra celor care-n suflet poartă ură,
    Voi triumfa ca luna înălțată peste stele...
    
    Căci drumul meu va fi torent de neoprit,
    Ștergând orice obstacol așezat în cale,
    Căci știu că nu degeaba voi fi suferit,
    Dând sens cuvintelor ca roua pe petale…

    Scriam... şi gândurile mele, 
    s-au frânt pentru o clipă, 
    şi mi-am privit mâna, care, 
    parcă, refuza să mai scrie, 
    mi-am privit degetele încolăcite,
    albe, nefireşti de lungi, 
    pe unealta cu care zgâriam hârtia
    O venă pulsa albastru, 
    încleştându-şi trupul, 
    în lungul treptelor, 
    clipa, a trecut mută,
    şi, iată, gândurile mele, 
    au devenit din nou fluide, 
    ca sângele ce-a curs fecund, 
    înflorind în maci hârtia...

Grele sunt de dus păcatele omului. Din ce în ce mai des, liberul arbitru înclină balanța spre umbre și întuneric, mai degrabă decât spre lumină. Într-o lume ajunsă pe mâini distrugătoare, care risipesc ceea ce generații întregi au construit cu migală, efort și sacrificiu, aerul libertății devine tot mai greu de respirat. Și atunci mă întreb: am fost vreodată cu adevărat liberi? Sau libertatea noastră a fost mereu atât de fragilă, încât să ajungă la picioarele celor care își satisfac orgoliile fără să le pese de plânsul victimelor colaterale?

Lanțuri grele ne atârnă de mâini descărnate, purtând povara nepăsării câtorva - puțini, de altfel - care se cațără fără scrupule pe cadavrele celor mulți, aceia pe care își clădesc bunăstarea.

Astăzi, la început de an nou, cei trei mari ai lumii se joacă pe scena geopolitică împărțind teritorii ca niște copii răsfățați în spatele curții, convinși că nu există pedeapsă. Părinții au dezarmat demult: Consiliul de Securitate al ONU a devenit o glumă amară, Curtea Penală Internațională a închis ochii, NATO și-a pierdut sensul, rămânând, în mare parte, o structură declarativă.

Războaie pornite din nimic, șantaj politic, alianțe spulberate peste noapte - trădarea a devenit titlu de glorie, orgoliul, politică de stat, iar adevăratele fețe ale celor care ne împing planeta spre prăpastie ies tot mai des la lumină.

Ce s-a întâmplat cu mecanismele care trebuiau să împiedice escaladarea până la agresiune armată? Cum am ajuns să acceptăm răpiri, amenințări, pretexte fabricate, doar pentru că cineva a îndrăznit să nu mai joace după regulile impuse? Cum am ajuns să credem că securitatea se negociază ca o marfă?

Suntem în stare de șoc, incapabili să mai luăm decizii lucide, pentru că amenințarea nu mai vine dinspre dușmanul tradițional, ci tocmai dinspre prietenul pe care ne-am bazat orbește. Suntem șantajați cu propria noastră securitate, puși în fața unui ultimatum brutal: dacă nu dai, ți se ia.

Ce-i de făcut? Mă simt din nou prins între bătăuși. Unul îmi cere tribut ca să mă apere de ceilalți, deși cunosc înțelegerile murdare din culise. Nu mai am cui să mă plâng. Nu pot riposta singur. Așa că trebuie să mă aliez, să caut forță în număr, pentru a nu mai fi îngenuncheat.

Iar când vom fi suficient de mulți încât vocile noastre să conteze și să acopere hărmălaia bătăușilor, vom striga: Alors regarde! Pentru că nu va mai exista cale de întoarcere. Bătăușii pot fi înfrânți doar prin solidaritate, slăbindu-le puterea de a șantaja, de a diviza, de a lovi.

Poate că aceasta este singura noastră șansă: nu să fim mai puternici fiecare în parte, ci de neoprit împreună. Ei nu se tem de adevăr sau de dreptate - se tem de mulțimea care nu mai tace, de vocile care se adună și nu mai pot fi izolate.

Numai uniți putem rupe cercul fricii. Numai împreună putem transforma neputința în rezistență și rezistența în forță. Iar când vom sta umăr lângă umăr, nu pentru a lovi, ci pentru a nu mai putea fi loviți, atunci vor înțelege: nu suntem pradă. Nu suntem monedă de schimb. Nu suntem teritoriu.
Suntem oameni.
Alors, regarde.

Nu știu ce e după moarte,

Multă lume zice poate

Este rai? Este iad?

Este Jannah? E Jahannam?

Poate este doar Samsara?

Învelită ea in Karma

Unii se gândesc un pic,

Și zic ca nu e nimic.

Și ca toți și eu mă gândesc,

Până când chiar realizez

Că trebuie trasă o linie

La orice opinie.

Orice-o fi, orice-o veni,

Pregătit trebuie sa fii.

Teama e de înțeles,

Dar și cu orice demers

Drumul tot acolo duce

Și finalul...poate-i dulce?

Și dacă e să fie amar,

Viața aici a fost un dar.

Fă să nu regreți nimic,

Orice lucru cât de mic.

Și cine știe la final,

Moartea îți va aduce in plan

O nouă șansă

În noaptea cea din urmă

Încet m-atinge-o mână,

De-a pururi fi-voi înger

Cu tine împreună.

E rece astă noapte,

Iar vorbele sunt șoapte.

Lumina-ncet se stinge...

E viață-aici, sau moarte?

Venin, sunt cuvintele ce ies pliscul unui comandant care se crede el prea înalt,

În fața unui soldat

Devotat

Să-și apere inima de gloanțele reci,

Să n-ajungă să stea la nivelul muriturilor din beci.

Și-și zicea: "Sunt doar un câine necruțat de ursii ce îl halesc"

Și iar era speriat și credea că îl pândesc 

comandanții cât un munte care-ncep să-l întrebe;

"Unde dracu vrei să mergi?

O să ajungi să stai lângă melci.

O să te mustrăm până mori,

Nu de la puștile ce te înfing cu-n glonț,

Dar de la gurile cu-n colț

Ce te sfâșie neîncetat

Și te-njură repetat.

Detest țelurile. 

Detest incapacitatea minții mele de a se ancora în realitate, 

de a fi conștientă de ceea ce îmi este cu putință 

și de a-mi construi întreaga viață de parcă gândul va deveni vreodată real. 

Speranța este în van. 

Omul care nu are nici speranță, nici mâncare, scapă repede. 

Omul care nu are mâncare, dar are speranță, 

moare mult mai încet și moare prost. 

Prost, pentru că a trăit mințindu-se că 

va exista o zi în care să-i fie mai bine. 

Prost, pentru că s-a zbătut să trăiască și a suferit din plin,

doar ca într-o zi să aibă același destin ca omul fără speranță.

În final, ceea ce ne face oameni este moartea

Deci de ce ne este, de fapt, frică de moarte?

Acela este singurul nostru destin comun. 

Deseori mă gândesc la mine

Ca la o floare ce a reușit să înflorească

Printre crăpăturile subțiri ale trotuarului

O floare, care este zilnic călcată în picioare de câte

Un om care vorbește, nepăsător, la telefon.

Poate că nu este floarea asta destul de frumoasă

Poate că nu e cu nimic specială

Dar ea trăiește, chiar dacă nu se potrivește în peisaj

Deci de ce, of, oameni, o striviți zi de zi?

De ce, of, oameni, îi smulgeți speranța 

și o lăsați să trăiască doar prin țelurile sale, promisiunea unui viitor?

De ce, of, oameni, o faceți să viseze la moarte?

Din minte apare gindul

Din inima iubirea

Din somn apare visul

Din dragoste apare fericirea

Din vorbe-apare scrisul

Iar cei uşor devine greu

Din amintiri te modelez pe tine

Iar din tine-apar şi eu

Din timp apare graba

Şi fuga după fericire

Din clipe alcătueşti trecutul

Şi visezi la nemurire

Din viaţă apare moartea

Din linişte singurătatea

Din dor apare lacrima

Murind iţi cumperi libertatea

Ridic paharul, plin de umbră, în tăcere,

Spre cel ce-a coborât sub lespedea de ger,

Un vin de jale, fără gust și fără miere,

Închin, în noaptea asta, ultimul mister.

Nu tremură lumina în cupe de cristal,

Ci moartea se răsfrânge, în ochii înghețați,

E masa-ntinsă pentru-un oaspete fatal,

La care toți, devreme, vom fi invitați.

Pământul își primește tributul de argint,

Iar viața e un zgomot ce piere în ecou,

Sub flori de piatră care nu ne mai mint,

Vom bea din cupa somnului, din nou.

Să curgă timpul, negru, prin vene de pământ,

Să bem pentru uitarea ce ninge peste nume,

Un toast pentru cuvântul rămas fără cuvânt,

Și pentru cei ce n-au mai vrut să fie-n lume.