CUM AŞ PUTEA?

    N-ai teamă să zbori 
    Cu-o aripă în zori,
    Pe-un nor alb şi lent 
    Cântec strident...
    
    N-ai frică să urci 
    În umbră de cruci,
    Să vezi lumea toată 
    Ca pe o roată...
    
    N-ai teamă să cazi 
    Cuvinte să arzi,
    În cărţile mii 
    Cu pagini zglobii...
    
    N-ai frică să mergi 
    Printre pribegi,
    Să cauţi mereu 
    Drumul cel greu...
    
    N-ai teamă să-ncerci 
    Gustul de terci,
    Vinul sec şi amar 
    De peste hotar...
    
    N-ai frică să revii 
    Dintre morţi între cei vii,
    Pe toate să le vorbeşti 
    Fie veşnice, fie lumeşti...
    
    N-ai teamă vei fi auzit 
    De-acum aurit,
    Cuvântul să-ţi fie 
    Grăit dintr-o mie...

    Te voi atinge, curând, cu șoapta mea,
    Ca o ploaie caldă ce cade în poala ta,
    Iar peste ochii tăi mijiți, umbra trupului meu,
    Va respira odată cu tine, acum și mereu...
    
    Să-mi dai să beau din căușul palmelor tale,
    Căci însetat de gesturi și priviri fatale,
    Am năvălit cu patimi, fără proteste în zadar,
    Ca un val înspumat, ce cotropește roșul far...
    
    Înmiresmat în zori de zi, cu miere, vin și mir,
    Eu ți-am strivit sărutul cu neostoit delir.
    Cu grație, de mine, ca de o haină veche,
    Te-ai lepădat și am rămas fără pereche...
    
    Simțind încet, secundele prin mine cum curg,
    Mai știu că nu-ți voi rezista chemării din amurg,
    Când, la final, soarele peste noi se va stinge,
    Cu gândul și cu fapta, eu, te voi atinge...
    
    (Partea a ll-a, Ciclul „Căutări”)

    Din abis către lumină,
    Ai răsărit vie grădină,
    Vibrant, miracol primenit,
    În roua lumii-ademenit...
    
    De umbra lunii te ascunzi,
    De scânteierea aştrilor rotunzi,
    Iar în lumina razelor solare,
    Te rogi cu trudă şi-abdicare...
    
    Şi-n adierea blândă-a serii,
    Te-abandonezi cu totul mării,
    Sărut final închis de-o vrajă,
    Rostită de fugarul vânt pe plajă...

    În noaptea asta-am să pândesc, 
    Cum dormi şi te lipeşti de mine, 
    Şi-atunci am să-ţi sărut,
    Şi buze şi înmiresmatul trup...
    
    De fiecare dată când în somn, 
    Te mişti şi-oftezi,
    Atunci probabil că visezi,
    ... Păcatul tău va fi şi-al meu.

De poți, să-mi dai de veste,
Din frământarea mărilor celeste,
Că se vor ridica din nou furtuni,
Din prea cinstitele genuni.

Nici bocet mut, nici nepăsare,
C-am plâns cu lacrimile-amare,
Îngenuncheat cu fruntea în țărână,
Cu inima-mi pulsând în vână. 

Și am rămas fără cuvânt,
Cu sufletul umbrit de pământ,
Tânjeam după un răsărit de soare,
Să scap din ale morții gheare. 

C-am rătăcit drumul spre casă,
Veșnic pierdut în ceața groasă,
Ne mai găsindu-mă pe mine,
M-am născocit din cărți străine.

Și m-am făcut cuvinte iară,
Precum o ploaie subtilă de vară,
Am strălucit în curcubeie vaste,
Umbrind poteci pe valurile caste.

Uitându-mă final spre umbra mea,
Stârnită de un felinar din calea grea,
Am înțeles că sunt lumină caldă, pură,
Celor ce-n piețe vorbele îmi fură.

M-ai întrebat cum de-mi amintesc toate astea, cât de vii sunt amintirile acestea în memoria mea... nu știu să-ți zic, dar uite, stau câteodată și mă cufund în fotoliul acesta moale, închid ochii și... 

...-mi amintesc culori, sunete, mirosuri și crâmpeie de lumină și umbre, de parcă au fost ieri: îmi amintesc curat, de verile pe care le petreceam în vacanța mare la bunici, îmi amintesc de casa lor mică străjuită de salcâmi, de fântâna cu ciutură din fundul grădinii, ograda, orătăniile din curte, câinele legat cu lanț de cușca lui, porcul din poiată, curcanii care bufneau indignați la rațele leșești, moțatele rațe care măcăneau toată ziua și lipăiau tipa-tipa, când la teica cu mâncare, când la teica cu apă... 

...Îmi amintesc de bunicul cum le dădea urluială la orătănii... ce-i urluiala? erau buruieni verzi, grase, pe care bunicul le toca mărunt și-apoi le amesteca cu porumb grunjos sfărmat (și-acum îmi răsună în urechi toaca aceea sacadată pe fondul măcăielilor nerăbdătoare)... îmi amintesc de câinele cum lătra dând bucuros din coadă atunci când îi dădeam oase numai bune de ros și-mi amintesc de serile cu cer limpede, scăpătat de stele, de amurgul acela ivoriu de la țară, de sunetele acelea... de cosașii care-și cântau delirul în iarba înaltă, de câte-un cufundac care spărgea când și când această neliniște, acest freamăt, această așteptare a toată suflarea care se pregătea de culcare...

...Mi-l amintesc pe bunicul cum aprindea, la lăsarea întunericului, un bec de sub strașina casei, după care se așeza obosit de peste zi pe băncuța de sub păr, - mamă! ce bune erau perele acelea parfumate, zemoase și dulci... de-aveam fața și mâinile lipicioase de la ele și bineînțeles tricoul pătat de zeama lor -, mi-l amintesc pe bunicul cum sorbea încet la un pahar de vin ca mai apoi, cu glasul lui domol și moale, începea să-și povestească amintirile pe care eu mi le amintesc acuma: despre cum a trecut și îndurat războiul dimpreună cu tovarășii lui, despre faptele lor de arme, despre înfrângeri și cuceriri, despre durere și lacrimi și despre disperare... despre foametea din '46 când mureau animalele pe capete, despre seceta cumplită din acea vară... despre mâlul pe care-l scotea din fântână în loc de apă... povestea cu gravitate toate acestea trăite de el și de alții, pe care atunci îi pomenea, unii dintre ei nemaifiind în viață...

Îl priveam cu ochii mirați și-mi amintesc și acum de umbra lui, de lumina care-i izvora de undeva din spate, lumină care-l înălța în ochii mei ca pe un sfânt din icoane... Și-mi amintesc de niște fluturi mari care dansau haotic în jurul becului, fâlfâind cu aripile lor parcă aplaudând poveștile bunicului, în timp ce eu aproape îmi țineam răsuflarea, imaginându-mi cu ochii minții, pe toate câte mi le povestea bunicul...

-Hait!, la culcare de-amu', câ ț-o hi somn!
-Nuuu! Mai stăm oleacă de vorbă, bunicule! Nu mi-i somn! Nici nu-i trecut de ora zece!!!

Vântul susura gingaș agitând ușor frunzele salcâmilor, greierii țârâiau plăcut în grădină, în timp ce mirosul de caprifoi ne învăluia amurgul cu totul, iată, orătăniile s-au culcat în poiată și din toată suflarea, numai eu și bunicii mai stăteam treji la o bucată de vorbă, povestind de vremuri de mult apuse, de altădată, acel "altădată" atăt de îndepărtat, zugrăvit atât de cinematic în vorba domoală a bunicului meu... 

S-a lăsat liniște. Luna e înaltă, rotundă și mare... becul s-a stins, fluturii nu mai zboară, s-au dus și ei la culcare. Noapte bună, bunicule, acolo, sus, oriunde ai fi...

Fiecare an din viața noastră ne învață câte o lecție

Uităm să trăim, ne privim în oglindă zi de zi de parcă nu vedem aceeași reflexie

De fiecare dată… de fiecare dată uităm să facem un pas înapoi

Pentru a vedea apusul ascuns de după gunoi

Gonim grăbiți după averi, și totuși suntem săraci

Uităm să trăim, te îmbraci grăbit și tot mai repede te dezbraci

Și nu de haine, ci de viața în sine

Ai găsit la el tot ce lipsește din tine?

Eu ma-ndoiesc, căci tot ce ai pierdut odată

Se vede azi la marginea inimii tale, e o poză veche, înrămată

Copil fiind, aștepți cu nerăbdare să crești

Bătrân devii, iar de la viață timp cerșești

Uităm să trăim, ne-ntoarcem în trecut spunându-ne că puteam schimba ceva

Ca puteam iubi mai mult, ca puteam alege altceva

Treci bucuros prin viață dar uiți ca de fiecare dată când clipești

Ești cu un centimetru de secundă mai aproape să te risipești

Suntem paradoxali

Ne naștem, trăim și murim din și pentru iubire

Dar când ai timp să te iubești pe tine?

Iubim ploaia, dar dormim atunci când plouă

Iubim doar ce ni se cuvine nouă

Uităm să trăim, lăsăm în urmă praf și picături de stele

În viitor, cândva, poate ne vom ghida după ele.

Am știut clipa, și n-am oprit-o.
N-am fost luat de vânt sau ceață grea.
Inima mea, lucidă, a lovit-o
pe-a ta, știind prea bine ce făcea.

Nu m-a-mpins foamea, nici vreun semn ceresc,
nici întâmplarea, nici vreun dor obscur.
Am vrut. Și-atât. Atât de omenesc,
atât de vinovat, atât de pur.

Când trebuia să rămân, am plecat.
Când tăcerea cerea glas, am tăcut.
N-am fost pierdut, am fost prea clar,
și tocmai claritatea m-a pierdut.

Nu cer iertare ca să fiu iertat,
nici ca să-mi fie pașii mai ușori.
Cine greșește drept, neîndoit,
nu plânge, stă sub greul propriei erori.

Port vina mea ca pe-un cuțit deschis,
nu ca s-ameninț, ci să nu uit.
Mai bine sânge viu, recunoscut,
decât un suflet alb, dar putrezit.

Și dacă iadul are-un chip firesc,
nu-i foc, nici strigăt, nici blestem rostit:
e omul care știe ce-a ales
și trăiește drept, cu tot ce-a nimicit.

Ăștia

...

Ne sorb ăștia viața însetați

Colindându-ne cu zumzet de ispite,

De-a ne-nchina măștilor vopsite

În culori stridente, dichisite,

Sărmani vânduți și iarăși cumpărați!

...

Și dacă viața încă ne e dragă,

Au ăștia grijă să ne dreseze bine,

Pentru-a privi doar cum se cuvine,

Contactele cu lumile străine

Mai nimic să nu se nțeleagă!

...

Sărmani vânduți și iarăși cumpărați

Vopsiți în culori stridente, dichisite,

Colindându-ne cu zumzet de ispite,

Voi ăștia, posesori ai vieților finite,

V-am colindat. Ne dați ori nu ne dați?

Timpul, un râu ce nu se oprește,

Curge din trecut și-n viitor se pierde,

Fiecare clipă, o adiere ușoară,

Ce dispare repede, lăsând doar amintirea.

Ne naștem în zori de zi, ca un vis,

Fără să știm cum și când vom sfârși,

În brațele lui, suntem doar niște frunze

Ce plutesc pe ape, fără destinație.

Cu fiecare pas, ne pierdem,

Nu în sensul morții, ci al deveniri,

Căci timpul nu te ucide, ci te modelează,

Îți șlefuiește ființa, până devii altcineva.

Ne uităm în oglindă și nu mai știm

Cine eram ieri și cine suntem azi,

Timpul ne adâncește în această enigmă,

Un labirint fără ieșire, fără răspunsuri clare.

Dar ce este timpul, cu adevărat?

O minciună, un vis, o simplă iluzie?

Sau poate un dar pe care-l pierdem fără milă,

Căci nu știm să-l prețuim până nu-l vedem sfârșind.

Timpul nu iartă, nu așteaptă,

Nu ține cont de dorințele noastre,

El ne curge prin vene ca un foc nemilos,

Arzându-ne clipele, făcându-le cenușă.

Totuși, în adâncul nostru, simțim

Că timpul nu este dușmanul nostru,

Ci un acompaniament tăcut al existenței,

Un partener de drum, chiar dacă ne este străin.

Căci poate că nu suntem doar niște trupuri

Ce se pierd în fața timpului,

Poate suntem ecouri ale veșniciei,

Și timpul doar ne ajută să înțelegem adevărul.

Cum putem măsura o viață întreagă,

Când timpul nu are măsură, nu are margini?

Fiecare moment este un infinit,

Iar noi suntem doar o adiere în vastitatea sa.

În fața timpului, nu suntem mici sau mari,

Nu suntem nici buni, nici răi,

Suntem doar trecători pe această planetă,

Căutând să înțelegem cum să trăim.

Și poate, în final, nu este important

Cât timp avem, ci cum îl trăim,

Căci timpul se măsoară nu în clipe,

Ci în iubirea pe care o lăsăm în urma noastră.

De ce pare viața sicriul care mă înfășoară?

Principii.. ce sentimentele-mi omoară,

ordine, grabă, automatisme…

Ne mai putem numi „umani”

sau simple mecanisme?

„Trebuie să faci.” „Cred că ar trebui.”

Toți spun în jur,

însă..la ce-ar contribui?

Ar fi de folos să vorbesc despre umanitate?

acolo unde nu există

măcar capacitate..?

Simt cum totul putrezește în adâncul meu,

fiecare bucățică

ce formează ideologia de „muzeu”.

Mă simt o muză clădită de o societate,

o prezență feminină goală,

Dar cu atât de multă sensibilitate.

Câte rime, câte stele,

Câte doruri printre ele,

Stau să iasă la lumina

Stau ca mugurii-n grădina.

Sunt ascunse în țărână

Și tot cânta în surdină,

Cum să iasă, cum să facă

Și să-și lepede-a lor teacă.

Azi, speranța cea mai mare,

Mâine, foc de-amăgitoare,

Dar curaj uită să-și facă

Și sfârșesc toate în teacă.

Nu-i morală, nu-i nici sfat

Este trist, este păcat:

Câte-ascunse se petrec

Tot ascunse se și trec.

Si așa cu-a noastre visuri,

Nasc și mor printre abisuri

Și în urma lor apar

Alte visuri ce dispar.