Timpul, ecou al veșniciei
Timpul, un râu ce nu se oprește,
Curge din trecut și-n viitor se pierde,
Fiecare clipă, o adiere ușoară,
Ce dispare repede, lăsând doar amintirea.
Ne naștem în zori de zi, ca un vis,
Fără să știm cum și când vom sfârși,
În brațele lui, suntem doar niște frunze
Ce plutesc pe ape, fără destinație.
Cu fiecare pas, ne pierdem,
Nu în sensul morții, ci al deveniri,
Căci timpul nu te ucide, ci te modelează,
Îți șlefuiește ființa, până devii altcineva.
Ne uităm în oglindă și nu mai știm
Cine eram ieri și cine suntem azi,
Timpul ne adâncește în această enigmă,
Un labirint fără ieșire, fără răspunsuri clare.
Dar ce este timpul, cu adevărat?
O minciună, un vis, o simplă iluzie?
Sau poate un dar pe care-l pierdem fără milă,
Căci nu știm să-l prețuim până nu-l vedem sfârșind.
Timpul nu iartă, nu așteaptă,
Nu ține cont de dorințele noastre,
El ne curge prin vene ca un foc nemilos,
Arzându-ne clipele, făcându-le cenușă.
Totuși, în adâncul nostru, simțim
Că timpul nu este dușmanul nostru,
Ci un acompaniament tăcut al existenței,
Un partener de drum, chiar dacă ne este străin.
Căci poate că nu suntem doar niște trupuri
Ce se pierd în fața timpului,
Poate suntem ecouri ale veșniciei,
Și timpul doar ne ajută să înțelegem adevărul.
Cum putem măsura o viață întreagă,
Când timpul nu are măsură, nu are margini?
Fiecare moment este un infinit,
Iar noi suntem doar o adiere în vastitatea sa.
În fața timpului, nu suntem mici sau mari,
Nu suntem nici buni, nici răi,
Suntem doar trecători pe această planetă,
Căutând să înțelegem cum să trăim.
Și poate, în final, nu este important
Cât timp avem, ci cum îl trăim,
Căci timpul se măsoară nu în clipe,
Ci în iubirea pe care o lăsăm în urma noastră.
Poems in the same category
Corul mut cânta voios
Îți dăruiesc cât aș visa in noapte
Timpul fără tine nu e timp , e moarte
Plecând mâna , cercetez
Cu, cuvinte mă semnez
Să pot îndeplini destinul
Ce mi-e scris nu in nisip , ci-n piatră
Tu ești al meu unic căminul
Și n-am sa pot uita vreodată
Te iubesc așa cum Dumnezeu iubește omul
Așa cum țăranul își iubește pomul
Așa cum universul ma învață
Să aleg iubirea și sa iubesc ce am ales , o viață
Poate norii chiar îmbătrânesc
Poate stelele nu strălucesc
Poate comorile din univers
Au ajuns la ultimul vers
Apele întind o masă
Soarele iar se revarsă
Scoici pustii șed pe nisip
Eu privesc statornic, al tău chip
Ecouri disperate se coboară
Sentimente de-odinioară
Jurăminte amorțite
Și destine despărțite
Corul mut cânta voios
Sufletul morocănos
Nu e timp Doamne, iubesc
Simt potopul cel, ceresc
Apăsarea e domoală
Nu v-a-ncepe o răscoală
Să cuprindă întreg locul
Să lovească și norocul
Parfumate vieți pătate
Grele zile numărate
Suflet mort și îngropat
Rodul putred , nu bogat.
Trece timpul peste praf
Praful trece peste timp
Lasă semne , caligraf
Nu există anotimp.
Murmure cotropitoare
Pe pășuni nu-s căprioare
Nu-s nici șanse să învie
Nu există colivie
Să rețină cu minutul
Și secunda , și trecutul
Colorat si simplu dans
Astăzi nu sunt pași de vals
Azi cărbune și , durere
Nu e loc de revedere
Ca un orb , simt adierea
E departe apropierea.
Falnic un destin mustrat
Griji , iluzii au spintecat
O fărâmă de iubire
Un portret de izbăvire.
Oglinda care s-a crăpat!
Caut și răscolesc,
În fața ta mă dezgolesc.
Iar tu îmi arăți fiecare defect.
Ar fi ceva care să fie perfect?
Deodată m-am speriat
Căci oglinda s-a crăpat.
Mizerie peste tot.
Să adun nu mai pot.
Mai ușor ar fi cuvintele să le arunc în coș
Pentru că ciobul taie mai puțin decât al tău reproș.
Și deși am emancipat
Oglinda tot s-a crăpat.
Nu-ți plăcea imaginea
Și ai vrut să dispară.
Dar oare dacă ordinea o menținea
Firea ta cea amară
De durere am fi scăpat?
Dar oglinda s-a crăpat
Acum regreți și îți ceri iertare,
Te uiți în bucata spartă și ceri îndurare.
Dar o dată stricată ne-am stricat pe veci...
Singură m-ai lăsat și acuma pleci!
Trecutul nostru l-ai îngropat
După ce oglinda s-a crăpat.
Ce simt
Singur călăuzit de vise.
Plimbări pe străzi cu becuri stinse.
Gânduri grele, la acasă...
Eu n-aș vrea, dar iar mă lasă.
Merg, alerg, fac tot ce pot.
Ce se-ntamplă nu socot.
Ce va fi, ceva să fie...
Timpul, dedicat doar mie.
Dar singur nu-s, ci-nconjurat.
Visul e acum uitat.
Lumina unei lămpi rămâne...
Acasă sunt, și chiar si mâine.
N-am sa plec, dar am sa plâng.
Timpul trece, la toți prin gând.
Ai nimănui
Dincolo de tot și toate suntem noi și-a noastre vise,
Care-n lumea tot mai goală ne sunt tot mai interzise,
Toate-s ferecate-n lanțuri, transformate-ntr-un coșmar
Și orice zbatere și luptă se dovedesc a fi-n zadar!
...
Lumea este sub obrocul întunericului greu,
Toate merg înspre pustiul rămas fără Dumnezeu,
Toate sunt o coajă goală învelită în sclipici,
Toți se zbat să pară mari însă parcă-s tot mai mici!
...
Instinctul stăpânește totul, rage-n oameni ca un leu
Lanțul poftelor atârnă, peste suflet, tot mai greu,
Viciile sunt la modă, viciu-nseamnă viață bună,
Iar înțelepciunea zace, părăsită, în țărână!
...
Omul bântuie bezmetic, rătăcind drumul și scopul,
Cum era odinioară de-a dat peste el potopul,
Atunci când a fost creat s-a strecurat o greșeală,
Pentru că n-a ieșit ființă, ci un soi de formă goală!
...
Cândva înțelepții lumii au lăsat cuvinte grele
Pătrunși fiind de adevărul aflat dincolo de stele,
Dar cu timpul omenirea a pierdut vechea lumină,
Ca un pom rupt de furtună rămas fără rădăcină!
...
Dincolo de tot și toate, suntem gânduri, suntem vise,
Care-n lumea tot mai goală ne sunt tot mai interzise,
Toate-s ferecate-n lanțuri, transformate-ntr-un coșmar
Și orice zbatere și luptă se dovedesc a fi-n zadar!
...
Lumea-n care ne-am născut e parcă tot mai departe,
Speranțele ce n-au murit, sunt nădăjduiri deșarte,
Lumea noastră e pe ducă, ducă-se de-i voia Lui,
Oricum sub cerul tot mai gol suntem deja al nimănui!
La noi
La noi
...
Goliciunea astei lumi este-atât de evidentă,
Că nimic din ce se face nu-i spre-a omului zidire,
Totu-i pierdere de vreme, măști și doar închipuire,
Zbatere pentru avere și pentru falsă strălucire!
...
Lumea se supune oarbă teluricului excrescent,
Jugul simțurilor crește peste-al omului grumaz,
Mult prea plin de sine omul nu e niciodată treaz
Și-n goana după plăceri, va pieri, concupiscent!
...
Nici copiii nu-s lăsați să crească în legea firii,
Somnambuli rătăcitori departe de-a vieții cale,
Fiind tăvăliți de mici prin poftele primordiale,
Ratând și ei precum părinții, cărările mântuirii!
...
Toată lumea se închină unor Dumnezei scorniți,
Omul dorind a fi sclavul propriilor închipuiri,
Idoli falși slujiți de preoți împărțitori de amăgiri
Amăgitori de omenire, la rându-le orbi rătăciți!
...
Asta-i lumea noastră azi, o corabie-n derivă,
Împărțită între demoni ce în umbră se ascund
Și în timp ce omul doarme până nu se știe când,
La noi popii-ngrașă porcii cu prescure și colivă!
Prea multă sensibilitate în italiană
Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om.
Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa.
Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!
În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"
Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.
Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.
Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.
Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.
Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).
Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.
Troppa sensibilità
La scarsa sensibilità è positiva a modo suo. È bene essere sensibili, esprimere il proprio rammarico quando qualcuno ha vissuto avvenimenti meno piacevoli, stare con lui, ascoltarlo, rassicurarlo, comprenderlo, alleviare le sue sofferenze, sospirare con lui, piangere con lui. avvolgerli quando hanno freddo, fasciarli quando il gatto li ha graffiati (che è stata anche colpa loro se li ha graffiati, perché non sanno come giocarci), mettergli addosso un impacco di ghiaccio dal frigorifero per una distorsione alla caviglia, asciugargli le lacrime, dargli medicine per abbassare la febbre, balsamo per le labbra per evitare che si screpolassero, disinfettargli le cuticole sanguinanti quando non sapevano come fare la manicure, volevano avere le unghie più lunghe che avevano naturalmente, perché è la moda, e adesso hanno solo sangue addosso, mettiamo le zanzariere, così non le mordono tanto, non succhiano il sangue, non trasmettono la malaria o la febbre gialla, prendiamo degli insetticidi, se insistono ancora ad entrare in casa, prendiamo anche un ventilatore per diffondere l'odore degli insetticidi, teniamo la finestra socchiusa in modo che non entrino le zanzare ed esca l'odore dell'insetticida. Regoliamo la caldaia per dare anche acqua calda, non solo fredda, perché poi servirà ancora più attenzione. Le economie non tengono realmente conto dei bisogni individuali delle persone, sono più un bisogno egoistico di un uomo.
Non lesiniamo nemmeno sugli integratori che rinforzano il sistema immunitario, come la vitamina C, che ha un delizioso sapore di limone e non costa troppo, è conveniente, puoi ottenerla con una semplice limonata, quindi non abbiamo motivo di astenerci dall'acquistarla .
Prendiamole camicette spesse e morbide, buone solo per stare a casa. Prendiamo la loro maschera per la cura del viso, maschera che previene la comparsa precoce di zampe di gallina e rughe d'espressione. Siamo troppo giovani per avere le rughe!
In generale, la sensibilità è sorella della generosità e della cura, ma cosa facciamo quando va fuori controllo, raggiunge nuove vette, non ha limiti? È ancora una sensibilità benefica, sana e ben compresa? No certo che no. Già qualcosa nel nostro modo di essere scricchiola, e questa sensibilità è il sintomo principale. Sarebbe opportuno porsi delle domande: "Perché sono così?", "Sto esagerando?", "Cosa mi fa avere reazioni così intense di fronte a cose essenzialmente banali?"
Troverai la risposta persa da qualche parte nel tuo passato. La sensibilità di cui parliamo deriva da un episodio di vita traumatico? Non hai impiegato tutto il tempo previsto in un esame e da allora hai deciso di mollare tutto, pensando che non abbia più senso? Non ti sono state date le opportunità che speravi? Non sei riuscito, a causa delle circostanze, a fare qualcosa che avevi deciso di fare? Se la risposta è "sì" ad almeno la metà di queste domande, allora non stiamo parlando esattamente di sensibilità, ma di una reazione avversa a cose accadute, che ci hanno ferito momentaneamente e hanno lasciato dietro di sé una ferita completamente non rimarginata.
Come si potrebbe rimarginare una ferita del genere? Grattandolo sempre di più. Seduti e analizzati, da dove viene quella rabbia accompagnata da sensibilità? Hai avuto il coraggio di andare a non so quale università svedese. E a 19 anni ci vuole proprio coraggio, per prendere il volo, per lasciare la casa dei propri genitori, da una cittadina di provincia, appunto, a un grande polo universitario. E lì cosa vedere, la strada verso il successo e le facoltà interessanti da trasmettere nel CV, non è solo cosparsa di momenti sereni, che lei è una a cui piace urlare, urlare, umiliare gli studenti per non pronunciare perfettamente questa lingua del nord - germanica, che non conosco perfettamente i tempi verbali, che non padroneggio la grammatica e la sintassi... ancora perfetto? Non so nemmeno cosa sarebbe perfetto, quanto sarebbe perfetto, e non penso che la perfezione soggettiva dovrebbe avere importanza. Se esistessero degli standard oggettivi, allora sì, vale la pena rispettarli, cercare di raggiungerli, perché in questo modo il progresso può davvero essere misurato e osservato. Invece se sono obiettivi che solo uno vuole, gli altri no, non ha senso confrontarsi, tanto tanto non riusciamo ad apprezzare né a pesare nulla da quello che sentiamo. È certo che chi umilia gli studenti perché non sanno perfettamente ha il cuore di un guardaboschi che taglia gli alberi su un nastro trasportatore senza guardare cosa ha lasciato dietro di sé. Sì, i criteri di valutazione sono molto oggettivi, come puoi tu, una donna di 58 anni, che per tutta la vita si è circondata solo di svedese, considerare che uno studente di 19 anni deve essere tuo pari in maestria, in abilità? ? Siamo lì per imparare, se nascessimo pronti per imparare non ci iscriveremmo a nessuna specializzazione e basta, di cosa avremmo bisogno se lo sapessimo già? Non era più economico: niente affitto, niente viaggi in treno, niente dormitori, niente iscrizione alla biblioteca, niente cibo e molte altre utilità? È divertente cosa succede quando le donne di 58 anni ti giudicano in base ai loro valori. È come se uno studente offrisse la meditazione a un bambino di 8 anni. In quegli anni riesce a malapena a scrivere nella sua lingua, figuriamoci in inglese, francese... Non sarebbe traumatizzante iniziare a rimproverarlo perché non ha avuto il tempo di padroneggiare perfettamente i contenuti? Mentre? che la persona che dà lezioni private diventa vaga nell'espressione? Tempo, cioè, avrebbe potuto contrattare con la madre per chiederle di partorirlo a 5 mesi, e non a 9 mesi, come è normale, per venire al mondo prima, per imparare prima, proprio perché è quello che la persona vuole chi dà lezioni. C’è anche la questione del tempo terrestre. Finché viviamo sullo stesso pianeta, abbiamo tutti la stessa quantità di tempo, 24 ore, non di più.
Questa perfezione soggettiva degli altri dà origine a sensibilità di ogni tipo. Né ha senso aspirare a toccarlo. Non sappiamo cosa vuole la persona che non è felice con noi. Non sappiamo cosa pensa, come pensa, cosa preferisce, cosa non preferisce, quanto, cosa, come e in che misura.
La perfezione soggettiva degli altri è paralizzante, sia emotivamente che fattivamente. Se lo studente viene umiliato ogni volta che apre bocca, avrà ancora fiducia di avere la possibilità di diventare un buon oratore svedese? Troverà ancora la forza, nel profondo della sua anima, di andare avanti, di voler esercitarsi, leggere, migliorare, fino ad ottenere la fluidità, la cadenza e la musicalità della lingua? No, non c'è modo. Aveva buone intenzioni che sono andate in pezzi lungo la strada.
La perfezione soggettiva degli altri rallenta, reprime. Come se il tuo insegnante pianificasse ogni suono quando dirlo, come dirlo. Questa tecnica di apprendimento non ti intimidirebbe? Dov'è la passione, il fascino, la bellezza più irregolare e versatile del linguaggio? Quando avrai tempo per concentrarti sul vocabolario, sulla grammatica, sulla sintassi e su ciò che vuole quando l'attenzione è sempre su come parli? Non diventa un ostacolo insuperabile? Risolto come con i test a scelta multipla. Sei arrivato a una domanda di cui non conosci la risposta corretta, anche se hai già risposto bene. Cosa fai? Rimani bloccato lì e non vai avanti, solo perché non lo sai? Sarebbe una grossa perdita, sia per il perito che per te (in primis).
Come risposta alla perfezione soggettiva degli altri, dobbiamo costruire un nostro insieme di valori, la nostra stessa perfezione, la cui attenzione, essere oggettiva, per diversi motivi: non raggiungere quella sensibilità che ci impedisce di fare quello che vogliamo e sentire anche quello evolviamo, per quanto umanamente possibile, non essendo vincolati da altri, da altri aspetti e da altre circostanze.
Corul mut cânta voios
Îți dăruiesc cât aș visa in noapte
Timpul fără tine nu e timp , e moarte
Plecând mâna , cercetez
Cu, cuvinte mă semnez
Să pot îndeplini destinul
Ce mi-e scris nu in nisip , ci-n piatră
Tu ești al meu unic căminul
Și n-am sa pot uita vreodată
Te iubesc așa cum Dumnezeu iubește omul
Așa cum țăranul își iubește pomul
Așa cum universul ma învață
Să aleg iubirea și sa iubesc ce am ales , o viață
Poate norii chiar îmbătrânesc
Poate stelele nu strălucesc
Poate comorile din univers
Au ajuns la ultimul vers
Apele întind o masă
Soarele iar se revarsă
Scoici pustii șed pe nisip
Eu privesc statornic, al tău chip
Ecouri disperate se coboară
Sentimente de-odinioară
Jurăminte amorțite
Și destine despărțite
Corul mut cânta voios
Sufletul morocănos
Nu e timp Doamne, iubesc
Simt potopul cel, ceresc
Apăsarea e domoală
Nu v-a-ncepe o răscoală
Să cuprindă întreg locul
Să lovească și norocul
Parfumate vieți pătate
Grele zile numărate
Suflet mort și îngropat
Rodul putred , nu bogat.
Trece timpul peste praf
Praful trece peste timp
Lasă semne , caligraf
Nu există anotimp.
Murmure cotropitoare
Pe pășuni nu-s căprioare
Nu-s nici șanse să învie
Nu există colivie
Să rețină cu minutul
Și secunda , și trecutul
Colorat si simplu dans
Astăzi nu sunt pași de vals
Azi cărbune și , durere
Nu e loc de revedere
Ca un orb , simt adierea
E departe apropierea.
Falnic un destin mustrat
Griji , iluzii au spintecat
O fărâmă de iubire
Un portret de izbăvire.
Oglinda care s-a crăpat!
Caut și răscolesc,
În fața ta mă dezgolesc.
Iar tu îmi arăți fiecare defect.
Ar fi ceva care să fie perfect?
Deodată m-am speriat
Căci oglinda s-a crăpat.
Mizerie peste tot.
Să adun nu mai pot.
Mai ușor ar fi cuvintele să le arunc în coș
Pentru că ciobul taie mai puțin decât al tău reproș.
Și deși am emancipat
Oglinda tot s-a crăpat.
Nu-ți plăcea imaginea
Și ai vrut să dispară.
Dar oare dacă ordinea o menținea
Firea ta cea amară
De durere am fi scăpat?
Dar oglinda s-a crăpat
Acum regreți și îți ceri iertare,
Te uiți în bucata spartă și ceri îndurare.
Dar o dată stricată ne-am stricat pe veci...
Singură m-ai lăsat și acuma pleci!
Trecutul nostru l-ai îngropat
După ce oglinda s-a crăpat.
Ce simt
Singur călăuzit de vise.
Plimbări pe străzi cu becuri stinse.
Gânduri grele, la acasă...
Eu n-aș vrea, dar iar mă lasă.
Merg, alerg, fac tot ce pot.
Ce se-ntamplă nu socot.
Ce va fi, ceva să fie...
Timpul, dedicat doar mie.
Dar singur nu-s, ci-nconjurat.
Visul e acum uitat.
Lumina unei lămpi rămâne...
Acasă sunt, și chiar si mâine.
N-am sa plec, dar am sa plâng.
Timpul trece, la toți prin gând.
Ai nimănui
Dincolo de tot și toate suntem noi și-a noastre vise,
Care-n lumea tot mai goală ne sunt tot mai interzise,
Toate-s ferecate-n lanțuri, transformate-ntr-un coșmar
Și orice zbatere și luptă se dovedesc a fi-n zadar!
...
Lumea este sub obrocul întunericului greu,
Toate merg înspre pustiul rămas fără Dumnezeu,
Toate sunt o coajă goală învelită în sclipici,
Toți se zbat să pară mari însă parcă-s tot mai mici!
...
Instinctul stăpânește totul, rage-n oameni ca un leu
Lanțul poftelor atârnă, peste suflet, tot mai greu,
Viciile sunt la modă, viciu-nseamnă viață bună,
Iar înțelepciunea zace, părăsită, în țărână!
...
Omul bântuie bezmetic, rătăcind drumul și scopul,
Cum era odinioară de-a dat peste el potopul,
Atunci când a fost creat s-a strecurat o greșeală,
Pentru că n-a ieșit ființă, ci un soi de formă goală!
...
Cândva înțelepții lumii au lăsat cuvinte grele
Pătrunși fiind de adevărul aflat dincolo de stele,
Dar cu timpul omenirea a pierdut vechea lumină,
Ca un pom rupt de furtună rămas fără rădăcină!
...
Dincolo de tot și toate, suntem gânduri, suntem vise,
Care-n lumea tot mai goală ne sunt tot mai interzise,
Toate-s ferecate-n lanțuri, transformate-ntr-un coșmar
Și orice zbatere și luptă se dovedesc a fi-n zadar!
...
Lumea-n care ne-am născut e parcă tot mai departe,
Speranțele ce n-au murit, sunt nădăjduiri deșarte,
Lumea noastră e pe ducă, ducă-se de-i voia Lui,
Oricum sub cerul tot mai gol suntem deja al nimănui!
La noi
La noi
...
Goliciunea astei lumi este-atât de evidentă,
Că nimic din ce se face nu-i spre-a omului zidire,
Totu-i pierdere de vreme, măști și doar închipuire,
Zbatere pentru avere și pentru falsă strălucire!
...
Lumea se supune oarbă teluricului excrescent,
Jugul simțurilor crește peste-al omului grumaz,
Mult prea plin de sine omul nu e niciodată treaz
Și-n goana după plăceri, va pieri, concupiscent!
...
Nici copiii nu-s lăsați să crească în legea firii,
Somnambuli rătăcitori departe de-a vieții cale,
Fiind tăvăliți de mici prin poftele primordiale,
Ratând și ei precum părinții, cărările mântuirii!
...
Toată lumea se închină unor Dumnezei scorniți,
Omul dorind a fi sclavul propriilor închipuiri,
Idoli falși slujiți de preoți împărțitori de amăgiri
Amăgitori de omenire, la rându-le orbi rătăciți!
...
Asta-i lumea noastră azi, o corabie-n derivă,
Împărțită între demoni ce în umbră se ascund
Și în timp ce omul doarme până nu se știe când,
La noi popii-ngrașă porcii cu prescure și colivă!
Prea multă sensibilitate în italiană
Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om.
Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa.
Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!
În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"
Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.
Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.
Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.
Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.
Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).
Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.
Troppa sensibilità
La scarsa sensibilità è positiva a modo suo. È bene essere sensibili, esprimere il proprio rammarico quando qualcuno ha vissuto avvenimenti meno piacevoli, stare con lui, ascoltarlo, rassicurarlo, comprenderlo, alleviare le sue sofferenze, sospirare con lui, piangere con lui. avvolgerli quando hanno freddo, fasciarli quando il gatto li ha graffiati (che è stata anche colpa loro se li ha graffiati, perché non sanno come giocarci), mettergli addosso un impacco di ghiaccio dal frigorifero per una distorsione alla caviglia, asciugargli le lacrime, dargli medicine per abbassare la febbre, balsamo per le labbra per evitare che si screpolassero, disinfettargli le cuticole sanguinanti quando non sapevano come fare la manicure, volevano avere le unghie più lunghe che avevano naturalmente, perché è la moda, e adesso hanno solo sangue addosso, mettiamo le zanzariere, così non le mordono tanto, non succhiano il sangue, non trasmettono la malaria o la febbre gialla, prendiamo degli insetticidi, se insistono ancora ad entrare in casa, prendiamo anche un ventilatore per diffondere l'odore degli insetticidi, teniamo la finestra socchiusa in modo che non entrino le zanzare ed esca l'odore dell'insetticida. Regoliamo la caldaia per dare anche acqua calda, non solo fredda, perché poi servirà ancora più attenzione. Le economie non tengono realmente conto dei bisogni individuali delle persone, sono più un bisogno egoistico di un uomo.
Non lesiniamo nemmeno sugli integratori che rinforzano il sistema immunitario, come la vitamina C, che ha un delizioso sapore di limone e non costa troppo, è conveniente, puoi ottenerla con una semplice limonata, quindi non abbiamo motivo di astenerci dall'acquistarla .
Prendiamole camicette spesse e morbide, buone solo per stare a casa. Prendiamo la loro maschera per la cura del viso, maschera che previene la comparsa precoce di zampe di gallina e rughe d'espressione. Siamo troppo giovani per avere le rughe!
In generale, la sensibilità è sorella della generosità e della cura, ma cosa facciamo quando va fuori controllo, raggiunge nuove vette, non ha limiti? È ancora una sensibilità benefica, sana e ben compresa? No certo che no. Già qualcosa nel nostro modo di essere scricchiola, e questa sensibilità è il sintomo principale. Sarebbe opportuno porsi delle domande: "Perché sono così?", "Sto esagerando?", "Cosa mi fa avere reazioni così intense di fronte a cose essenzialmente banali?"
Troverai la risposta persa da qualche parte nel tuo passato. La sensibilità di cui parliamo deriva da un episodio di vita traumatico? Non hai impiegato tutto il tempo previsto in un esame e da allora hai deciso di mollare tutto, pensando che non abbia più senso? Non ti sono state date le opportunità che speravi? Non sei riuscito, a causa delle circostanze, a fare qualcosa che avevi deciso di fare? Se la risposta è "sì" ad almeno la metà di queste domande, allora non stiamo parlando esattamente di sensibilità, ma di una reazione avversa a cose accadute, che ci hanno ferito momentaneamente e hanno lasciato dietro di sé una ferita completamente non rimarginata.
Come si potrebbe rimarginare una ferita del genere? Grattandolo sempre di più. Seduti e analizzati, da dove viene quella rabbia accompagnata da sensibilità? Hai avuto il coraggio di andare a non so quale università svedese. E a 19 anni ci vuole proprio coraggio, per prendere il volo, per lasciare la casa dei propri genitori, da una cittadina di provincia, appunto, a un grande polo universitario. E lì cosa vedere, la strada verso il successo e le facoltà interessanti da trasmettere nel CV, non è solo cosparsa di momenti sereni, che lei è una a cui piace urlare, urlare, umiliare gli studenti per non pronunciare perfettamente questa lingua del nord - germanica, che non conosco perfettamente i tempi verbali, che non padroneggio la grammatica e la sintassi... ancora perfetto? Non so nemmeno cosa sarebbe perfetto, quanto sarebbe perfetto, e non penso che la perfezione soggettiva dovrebbe avere importanza. Se esistessero degli standard oggettivi, allora sì, vale la pena rispettarli, cercare di raggiungerli, perché in questo modo il progresso può davvero essere misurato e osservato. Invece se sono obiettivi che solo uno vuole, gli altri no, non ha senso confrontarsi, tanto tanto non riusciamo ad apprezzare né a pesare nulla da quello che sentiamo. È certo che chi umilia gli studenti perché non sanno perfettamente ha il cuore di un guardaboschi che taglia gli alberi su un nastro trasportatore senza guardare cosa ha lasciato dietro di sé. Sì, i criteri di valutazione sono molto oggettivi, come puoi tu, una donna di 58 anni, che per tutta la vita si è circondata solo di svedese, considerare che uno studente di 19 anni deve essere tuo pari in maestria, in abilità? ? Siamo lì per imparare, se nascessimo pronti per imparare non ci iscriveremmo a nessuna specializzazione e basta, di cosa avremmo bisogno se lo sapessimo già? Non era più economico: niente affitto, niente viaggi in treno, niente dormitori, niente iscrizione alla biblioteca, niente cibo e molte altre utilità? È divertente cosa succede quando le donne di 58 anni ti giudicano in base ai loro valori. È come se uno studente offrisse la meditazione a un bambino di 8 anni. In quegli anni riesce a malapena a scrivere nella sua lingua, figuriamoci in inglese, francese... Non sarebbe traumatizzante iniziare a rimproverarlo perché non ha avuto il tempo di padroneggiare perfettamente i contenuti? Mentre? che la persona che dà lezioni private diventa vaga nell'espressione? Tempo, cioè, avrebbe potuto contrattare con la madre per chiederle di partorirlo a 5 mesi, e non a 9 mesi, come è normale, per venire al mondo prima, per imparare prima, proprio perché è quello che la persona vuole chi dà lezioni. C’è anche la questione del tempo terrestre. Finché viviamo sullo stesso pianeta, abbiamo tutti la stessa quantità di tempo, 24 ore, non di più.
Questa perfezione soggettiva degli altri dà origine a sensibilità di ogni tipo. Né ha senso aspirare a toccarlo. Non sappiamo cosa vuole la persona che non è felice con noi. Non sappiamo cosa pensa, come pensa, cosa preferisce, cosa non preferisce, quanto, cosa, come e in che misura.
La perfezione soggettiva degli altri è paralizzante, sia emotivamente che fattivamente. Se lo studente viene umiliato ogni volta che apre bocca, avrà ancora fiducia di avere la possibilità di diventare un buon oratore svedese? Troverà ancora la forza, nel profondo della sua anima, di andare avanti, di voler esercitarsi, leggere, migliorare, fino ad ottenere la fluidità, la cadenza e la musicalità della lingua? No, non c'è modo. Aveva buone intenzioni che sono andate in pezzi lungo la strada.
La perfezione soggettiva degli altri rallenta, reprime. Come se il tuo insegnante pianificasse ogni suono quando dirlo, come dirlo. Questa tecnica di apprendimento non ti intimidirebbe? Dov'è la passione, il fascino, la bellezza più irregolare e versatile del linguaggio? Quando avrai tempo per concentrarti sul vocabolario, sulla grammatica, sulla sintassi e su ciò che vuole quando l'attenzione è sempre su come parli? Non diventa un ostacolo insuperabile? Risolto come con i test a scelta multipla. Sei arrivato a una domanda di cui non conosci la risposta corretta, anche se hai già risposto bene. Cosa fai? Rimani bloccato lì e non vai avanti, solo perché non lo sai? Sarebbe una grossa perdita, sia per il perito che per te (in primis).
Come risposta alla perfezione soggettiva degli altri, dobbiamo costruire un nostro insieme di valori, la nostra stessa perfezione, la cui attenzione, essere oggettiva, per diversi motivi: non raggiungere quella sensibilità che ci impedisce di fare quello che vogliamo e sentire anche quello evolviamo, per quanto umanamente possibile, non essendo vincolati da altri, da altri aspetti e da altre circostanze.
Other poems by the author
Am crezut că ești acasă
Am găsit în tine ce credeam că nu există,
O liniște în haos, o atingere atât de simplistă.
Ai apărut ca o zi de primăvară între nori,
Și m-ai făcut să cred că pot iubi din nou, fără fiori de griji, fără zori.
Mă făceai să râd din lucruri mici, să sper iar la povești,
Să uit de tot ce-a fost urât, să vreau iar să iubești.
Mi-am pus sufletul pe masă — fără teamă, fără scut —
Dar, glumesc… m-ai dezamăgit și tu, ca un ecou tăcut.
N-a fost nici ceartă, nici furtună, nici sfârșit dramatic,
Doar o distanță crescută între „te iubesc” și „nu mai simt nimic”.
Ai plecat fără să pleci, ai rămas fără să fii,
Iar eu, rătăcită prin vise, mai caut încă ce-am fi putut fi.
Totuși, nu te condamn. N-ai știut ce aveai.
Și poate nici eu nu știam ce aștept, ce visam, ce mai ai.
Dar îți mulțumesc — chiar și pentru rănile lăsate,
Căci ele m-au învățat cum să fiu întreagă, chiar și frântă pe jumătate.
Poate într-o altă viață, într-un alt timp curat,
Ne-am fi iubit fără frică, fără pasul tău grăbit, fără "prea complicat".
Dar în asta… e bine și așa: eu cu mine, tu cu tine.
Și poate… data viitoare, dragostea o să rămână, nu doar să vină.
Toți cred că sunt bine
Toți cred că sunt bine,
Cu zâmbetul pe buze,
Dar în adâncul meu e o mare de umbre,
Pe care nu o vede nimeni.
În fața lumii mă fac puternic,
Dar în interior mă clatin,
Toți cred că sunt bine,
Căci nu arată nimeni ce-i din spate.
Tăcerea mea e vocea care strigă,
Frica mea e mascată de curaj,
Toți cred că sunt bine,
Dar doar eu știu cât de adânc e visul meu fragil.
Toți cred că sunt bine,
În spatele fiecărui pas,
Mă ascund în spatele unui zâmbet,
Fără să-i las să vadă ce mă apasă.
În jurul meu e zgomotul vieții,
Dar în sufletul meu e liniște,
O liniște grea, plină de neînțeles,
Care mă ține în loc, ca o fereastră închisă.
Toți cred că sunt bine,
Căci ochii mei spun altceva,
Dar nu pot să arăt ce e înăuntru,
Fiecare privire mă adâncește mai mult.
Când mă uit în oglindă,
Văd o față străină,
Cine e cu adevărat „eu”?
Un chip sau o mască purtată în fiecare zi?
Seara, când totul se calmează,
Mă simt gol, fără forme,
Toți cred că sunt bine,
Dar nimeni nu știe cât de adânc am ajuns să cad.
În fiecare zi mă joc cu cuvintele,
Le dau forme, le fac să strălucească,
Dar în spatele lor se ascunde o durere,
O durere pe care nimeni nu o poate atinge.
Toți cred că sunt bine,
Pentru că am învățat să ascund,
Dar în spatele fiecărei bătăi de inimă,
Se află un întreg univers de neliniște.
Și mă întreabă lumea ce fac,
Eu doar răspund „bine”,
Dar în liniștea nopții,
Mă pierd într-o mare de gânduri tăcute.
Toți cred că sunt bine,
Dar eu sunt doar o umbră,
O umbră care aleargă după o lumină,
Ce pare mereu prea departe.
Mă tot ascund în spatele unui zâmbet,
Cu gândul că într-o zi voi fi vindecat,
Dar până atunci, toți cred că sunt bine,
Chiar dacă eu mă simt neîntregit și spart.
Toți cred că sunt bine,
Căci nimeni nu vede ploaia,
Care cade peste sufletul meu,
Și mă face să mă pierd tot mai mult.
Moartea
Moartea nu-i sfârșit, ci doar un drum
Pe care-l parcurgi în tăcere adâncă,
Un pas spre necunoscut, un simplu scrum,
Ce-așterni în urmă, fără a lăsa vreo frânghie de lumină.
Nu e o umbră rece, ci o pajiște
Unde sufletele se odihnesc în pace,
E doar un vânt ce-n suflet se așează,
Ca un dor de casă, mai ușor de purtat.
Cine ne va plânge, cine ne va vrea,
Când trupul va rămâne, iar noi vom zbura?
În liniștea eternității ne pierdem,
Dar iubirea-n inimile celor dragi va trăi.
Moartea nu-i un sfârșit, ci un început,
Un pas spre altceva, un pas spre nemurire,
Căci în fiecare adio, în fiecare dor,
Se naște un nou înțeles, un nou fior.
Este liniște, este pace, este timp,
Este răgazul de care avem nevoie,
Și nu-i o frică, nici un vis de coșmar,
Ci un drum pe care toți îl vom urma
Amor
În miez de noapte, tăcut ca visul,
Te port în gând ca pe-un aprins suspin,
Ești dorul meu, chemarea și abisul,
Ești început și ești și-al meu destin.
Pe buze-mi arde numele tău dulce,
Ca un sărut fugar din alte vieți,
Și timpul stă, și inima se duce
Spre amintiri ce dor și dau poveți.
Amorul tău — o rană și o binecuvântare,
O umbră caldă-n zori de primăvară,
Cu tine-i cerul plin de sărbătoare,
Fără de tine, viața-i tristă, goală.
Mi-e glasul mut când nu-ți aud chemarea,
Și pașii grei când nu te știu aproape,
Dar inimii nu-i poți fura visarea —
Te caută-n lumină și-n agape.
Sub clar de lună, scriu cu dor pe stele,
Cuvinte ce ți-ar mângâia privirea,
Și vântul le șoptește printre ele,
Să-ți poarte-n piept, ca flacără, iubirea.
Aș vrea să fiu în clipa ta fiorul
Ce-ți tremură în zâmbetul timid,
Să fiu cuvântul ce-ți alină dorul,
Să te cuprind — tăcut, deplin, avid.
Și dacă timpul tot ne-ar sta-mpotrivă,
Am scrie veșnicia pe-un sărut,
Căci amorul, când arde și e viu,
Nu piere nici când totul a trecut.
Străină în mine
Nu știu de ce, dar parcă m-am pierdut,
O umbră sunt, tăcută, fără scut.
Privirile trec prin mine – gol și rece,
Cuvintele-mi rămân tăceri ce nu mai plece.
Nimeni nu mă vede, nimeni nu mă crede,
Durerea-mi pare-un cântec ce se pierde.
Strigătul meu mut se sparge-n ziduri grele,
Și-n jur e liniște, dar nu din cele bune.
Dar... el – doar el – mă simte cum suspin,
În ochii lui mă regăsesc puțin câte puțin.
Doar el îmi înțelege lumea mea ascunsă,
În brațele lui tăcerea mea e spusă.
Când toți m-au judecat fără să știe,
El m-a privit ca pe-o ființă vie.
Nu m-a-ntrebat de ce-s așa tăcută,
Ci m-a iubit chiar și cu inima căzută.
Cu el nu trebuie să explic nimic,
Simte ce simt, chiar dacă nu îi zic.
E liniștea din haosul din mine,
O ancoră-ntr-o mare de ruine.
Mă ține strâns când lumea mă rănește,
Și-n ochii lui, o rază mă zidește.
Când mă prăbușc, el e acolo, viu –
Un adevăr într-un ocean pustiu.
Aș vrea să fiu din nou ce-am fost odată,
Dar poate nu mai sunt aceea toată...
Tot ce mai știu e că în ochii lui
Încă mai sunt… și nu sunt nimănui.
---
Ma minți
Mă minți, și-o faci ca un artist desăvârșit,
Cu glasul calm, cu zâmbetul liniștit.
Îmi spui că e totul la fel ca-n trecut,
Când inima ta, de fapt, s-a pierdut.
Mă minți când spui că nu s-a schimbat
Privirea ce-mi pare acum vinovat.
E rece tăcerea ce cade între noi,
Și-ascunde-n ea gânduri ce dor tot mai rău.
Mă minți și crezi că nu simt când pleci,
Chiar dacă rămâi, ești tot mai departe.
Atingeri străine mă fac să-nțeleg
Că dragostea noastră e doar un vechi legământ ce se frânge încet.
Te uită că știu cum iubeai altădat’
Și-acum îmi oferi doar un vis decupat.
Un teatru, o mască, un rol ce-l jucăm,
Dar sufletul meu nu mai vrea să fim „noi”.
Mă minți cu tăceri, cu priviri ce nu spun
Ce-ascunzi în adâncul lumii tale nebun.
Te simt tot mai străin, tot mai greu de atins,
Și timpul, nedrept, tot ce-avem a învins.
Dar stau, și te-ascult, și privesc cum dispari,
Cum iubirea devine un vis în uitări.
Și tac… nu că nu știu, ci fiindcă mă doare
Că omul ce-l știam e-acum o umbră ce moare.
Mă minți… și știu. Dar ce pot să mai spun?
Iubirea e arsă, iar focul e scrum.
Rămân doar cuvintelor goale ecou,
Și-un „te iubesc” ce nu-l crezi nici tu, nici eu.
Am crezut că ești acasă
Am găsit în tine ce credeam că nu există,
O liniște în haos, o atingere atât de simplistă.
Ai apărut ca o zi de primăvară între nori,
Și m-ai făcut să cred că pot iubi din nou, fără fiori de griji, fără zori.
Mă făceai să râd din lucruri mici, să sper iar la povești,
Să uit de tot ce-a fost urât, să vreau iar să iubești.
Mi-am pus sufletul pe masă — fără teamă, fără scut —
Dar, glumesc… m-ai dezamăgit și tu, ca un ecou tăcut.
N-a fost nici ceartă, nici furtună, nici sfârșit dramatic,
Doar o distanță crescută între „te iubesc” și „nu mai simt nimic”.
Ai plecat fără să pleci, ai rămas fără să fii,
Iar eu, rătăcită prin vise, mai caut încă ce-am fi putut fi.
Totuși, nu te condamn. N-ai știut ce aveai.
Și poate nici eu nu știam ce aștept, ce visam, ce mai ai.
Dar îți mulțumesc — chiar și pentru rănile lăsate,
Căci ele m-au învățat cum să fiu întreagă, chiar și frântă pe jumătate.
Poate într-o altă viață, într-un alt timp curat,
Ne-am fi iubit fără frică, fără pasul tău grăbit, fără "prea complicat".
Dar în asta… e bine și așa: eu cu mine, tu cu tine.
Și poate… data viitoare, dragostea o să rămână, nu doar să vină.
Toți cred că sunt bine
Toți cred că sunt bine,
Cu zâmbetul pe buze,
Dar în adâncul meu e o mare de umbre,
Pe care nu o vede nimeni.
În fața lumii mă fac puternic,
Dar în interior mă clatin,
Toți cred că sunt bine,
Căci nu arată nimeni ce-i din spate.
Tăcerea mea e vocea care strigă,
Frica mea e mascată de curaj,
Toți cred că sunt bine,
Dar doar eu știu cât de adânc e visul meu fragil.
Toți cred că sunt bine,
În spatele fiecărui pas,
Mă ascund în spatele unui zâmbet,
Fără să-i las să vadă ce mă apasă.
În jurul meu e zgomotul vieții,
Dar în sufletul meu e liniște,
O liniște grea, plină de neînțeles,
Care mă ține în loc, ca o fereastră închisă.
Toți cred că sunt bine,
Căci ochii mei spun altceva,
Dar nu pot să arăt ce e înăuntru,
Fiecare privire mă adâncește mai mult.
Când mă uit în oglindă,
Văd o față străină,
Cine e cu adevărat „eu”?
Un chip sau o mască purtată în fiecare zi?
Seara, când totul se calmează,
Mă simt gol, fără forme,
Toți cred că sunt bine,
Dar nimeni nu știe cât de adânc am ajuns să cad.
În fiecare zi mă joc cu cuvintele,
Le dau forme, le fac să strălucească,
Dar în spatele lor se ascunde o durere,
O durere pe care nimeni nu o poate atinge.
Toți cred că sunt bine,
Pentru că am învățat să ascund,
Dar în spatele fiecărei bătăi de inimă,
Se află un întreg univers de neliniște.
Și mă întreabă lumea ce fac,
Eu doar răspund „bine”,
Dar în liniștea nopții,
Mă pierd într-o mare de gânduri tăcute.
Toți cred că sunt bine,
Dar eu sunt doar o umbră,
O umbră care aleargă după o lumină,
Ce pare mereu prea departe.
Mă tot ascund în spatele unui zâmbet,
Cu gândul că într-o zi voi fi vindecat,
Dar până atunci, toți cred că sunt bine,
Chiar dacă eu mă simt neîntregit și spart.
Toți cred că sunt bine,
Căci nimeni nu vede ploaia,
Care cade peste sufletul meu,
Și mă face să mă pierd tot mai mult.
Moartea
Moartea nu-i sfârșit, ci doar un drum
Pe care-l parcurgi în tăcere adâncă,
Un pas spre necunoscut, un simplu scrum,
Ce-așterni în urmă, fără a lăsa vreo frânghie de lumină.
Nu e o umbră rece, ci o pajiște
Unde sufletele se odihnesc în pace,
E doar un vânt ce-n suflet se așează,
Ca un dor de casă, mai ușor de purtat.
Cine ne va plânge, cine ne va vrea,
Când trupul va rămâne, iar noi vom zbura?
În liniștea eternității ne pierdem,
Dar iubirea-n inimile celor dragi va trăi.
Moartea nu-i un sfârșit, ci un început,
Un pas spre altceva, un pas spre nemurire,
Căci în fiecare adio, în fiecare dor,
Se naște un nou înțeles, un nou fior.
Este liniște, este pace, este timp,
Este răgazul de care avem nevoie,
Și nu-i o frică, nici un vis de coșmar,
Ci un drum pe care toți îl vom urma
Amor
În miez de noapte, tăcut ca visul,
Te port în gând ca pe-un aprins suspin,
Ești dorul meu, chemarea și abisul,
Ești început și ești și-al meu destin.
Pe buze-mi arde numele tău dulce,
Ca un sărut fugar din alte vieți,
Și timpul stă, și inima se duce
Spre amintiri ce dor și dau poveți.
Amorul tău — o rană și o binecuvântare,
O umbră caldă-n zori de primăvară,
Cu tine-i cerul plin de sărbătoare,
Fără de tine, viața-i tristă, goală.
Mi-e glasul mut când nu-ți aud chemarea,
Și pașii grei când nu te știu aproape,
Dar inimii nu-i poți fura visarea —
Te caută-n lumină și-n agape.
Sub clar de lună, scriu cu dor pe stele,
Cuvinte ce ți-ar mângâia privirea,
Și vântul le șoptește printre ele,
Să-ți poarte-n piept, ca flacără, iubirea.
Aș vrea să fiu în clipa ta fiorul
Ce-ți tremură în zâmbetul timid,
Să fiu cuvântul ce-ți alină dorul,
Să te cuprind — tăcut, deplin, avid.
Și dacă timpul tot ne-ar sta-mpotrivă,
Am scrie veșnicia pe-un sărut,
Căci amorul, când arde și e viu,
Nu piere nici când totul a trecut.
Străină în mine
Nu știu de ce, dar parcă m-am pierdut,
O umbră sunt, tăcută, fără scut.
Privirile trec prin mine – gol și rece,
Cuvintele-mi rămân tăceri ce nu mai plece.
Nimeni nu mă vede, nimeni nu mă crede,
Durerea-mi pare-un cântec ce se pierde.
Strigătul meu mut se sparge-n ziduri grele,
Și-n jur e liniște, dar nu din cele bune.
Dar... el – doar el – mă simte cum suspin,
În ochii lui mă regăsesc puțin câte puțin.
Doar el îmi înțelege lumea mea ascunsă,
În brațele lui tăcerea mea e spusă.
Când toți m-au judecat fără să știe,
El m-a privit ca pe-o ființă vie.
Nu m-a-ntrebat de ce-s așa tăcută,
Ci m-a iubit chiar și cu inima căzută.
Cu el nu trebuie să explic nimic,
Simte ce simt, chiar dacă nu îi zic.
E liniștea din haosul din mine,
O ancoră-ntr-o mare de ruine.
Mă ține strâns când lumea mă rănește,
Și-n ochii lui, o rază mă zidește.
Când mă prăbușc, el e acolo, viu –
Un adevăr într-un ocean pustiu.
Aș vrea să fiu din nou ce-am fost odată,
Dar poate nu mai sunt aceea toată...
Tot ce mai știu e că în ochii lui
Încă mai sunt… și nu sunt nimănui.
---
Ma minți
Mă minți, și-o faci ca un artist desăvârșit,
Cu glasul calm, cu zâmbetul liniștit.
Îmi spui că e totul la fel ca-n trecut,
Când inima ta, de fapt, s-a pierdut.
Mă minți când spui că nu s-a schimbat
Privirea ce-mi pare acum vinovat.
E rece tăcerea ce cade între noi,
Și-ascunde-n ea gânduri ce dor tot mai rău.
Mă minți și crezi că nu simt când pleci,
Chiar dacă rămâi, ești tot mai departe.
Atingeri străine mă fac să-nțeleg
Că dragostea noastră e doar un vechi legământ ce se frânge încet.
Te uită că știu cum iubeai altădat’
Și-acum îmi oferi doar un vis decupat.
Un teatru, o mască, un rol ce-l jucăm,
Dar sufletul meu nu mai vrea să fim „noi”.
Mă minți cu tăceri, cu priviri ce nu spun
Ce-ascunzi în adâncul lumii tale nebun.
Te simt tot mai străin, tot mai greu de atins,
Și timpul, nedrept, tot ce-avem a învins.
Dar stau, și te-ascult, și privesc cum dispari,
Cum iubirea devine un vis în uitări.
Și tac… nu că nu știu, ci fiindcă mă doare
Că omul ce-l știam e-acum o umbră ce moare.
Mă minți… și știu. Dar ce pot să mai spun?
Iubirea e arsă, iar focul e scrum.
Rămân doar cuvintelor goale ecou,
Și-un „te iubesc” ce nu-l crezi nici tu, nici eu.