Voi, ăștia!
Ăștia
...
Ne sorb ăștia viața însetați
Colindându-ne cu zumzet de ispite,
De-a ne-nchina măștilor vopsite
În culori stridente, dichisite,
Sărmani vânduți și iarăși cumpărați!
...
Și dacă viața încă ne e dragă,
Au ăștia grijă să ne dreseze bine,
Pentru-a privi doar cum se cuvine,
Contactele cu lumile străine
Mai nimic să nu se nțeleagă!
...
Sărmani vânduți și iarăși cumpărați
Vopsiți în culori stridente, dichisite,
Colindându-ne cu zumzet de ispite,
Voi ăștia, posesori ai vieților finite,
V-am colindat. Ne dați ori nu ne dați?
Category: Philosophical poem
All author's poems: NICU HALOIU
Date of posting: 13 июня 2024
Views: 440
Poems in the same category
Culeg
Culeg o sămânță, un fir de nisip și doar trei grăunțe,
Mă aplec la Soare, mă întorc la mare și împrăștii sare...
Pentru mine-i casă, pentru mama-i masă fericirea-n viață,
Rog de tine soartă, că te am în față și mă protejează!
Un suflet de inel plânge-n copăcel că-i frunza uscată...
Să nu-l lași în vânt pe omul bătut care plânge mult!
Și du-l lâng-un nuc să vadă un câmp cât ar fi de lung...
Să vadă lumina și să simtă ziua când coboară mâna,
Eu mă așez la vale și văd o cărare fără viață-n zare...
Toți l-au părăsit pe cel amăgit, doar tu ai rămas, Soare!
Nu e timp să plâng și nici să mă afund în liniște de mare,
Ci merg să culeg și să mai privesc încă o cărare...
Dans murdar pe vârful sticlei
Dansez tango, ochi în ochi cu handicapul,
Iar tribunalul strigă: „TĂIAȚI-I CAPUL!”
Îmi dau foc fiorilor de stradă,
Jucând în sticluță, la margine de apă.
Bani murdari, trecuți prin labe de fier,
Și ochii țintă spre al nouălea cer,
Copii tăiați la gât de paguba prostiei,
Otrăviți de lanțul ruginit al modestiei.
Pișat pe pantaloni de vin înmagazinat,
Pe bot borât de părerea unui căcat,
Tremurând, mai aprind încă un chibrite,
Iar viața-mi spune iar: „TACI ȘI ÎNGHITE!”
Vrei să scoți un prezervativ din buzunar,
Știind că și așa ești destul de murdar,
Îți pui centura de piele pe nas
Și iarăși tragi o privire la ceas.
Când se va termina nebunia asta
Iar fricile vor spune: „Cu asta, basta!”,
Genunchii din ceară să se topească
Și durerea de suflet să te ocolească.
Tăria să nu mai fie așa de bună,
Ca o femeie udă, scăpată de furtună,
Adio, stare de ebrietate,
Adio, scopuri nerealizate.
Cartea bunelor maniere
Cartea bunelor maniere,
Aș face-o abecedar,
Să se dea înspre studiere,
Omului rudimentar.
Bunul simț nu se învață,
Din nimic, ori din neant,
Stă doar atârnat de-o ață,
Al respectului liant.
Dacă toți am fi cu stimă,
Și-am avea discernământ,
Lumea n-ar mai fi infimă,
Mintea ar avea cuvânt.
Respectul e reciproc,
Se simte și se câștigă,
Și fără de echivoc,
La bun simț el ne instigă.
Dar e mai facil să treci,
Indiferent, prin lumea rece,
Gura cu lacăt să fereci,
Căci oricum viața ne trece.
TAINA SORȚII !
SINGUR , SIGUR AM SĂ PLEC
UNDEVA DEPARTE
TAINA SORȚII S-O ÎNȚELEG
PE-O FILĂ DE CARTE .
NEMURIREA DE-AȘI AFLA
ÎNTR-UN COLȚ DE LUME ,
STAU SĂ AȘTEPT STEAUA MEA
CA SĂ-I DAU UN NUME !...
Încă în viață
Mai avem timp pana murim.
Acest timp nu semnifica nimic altceva
decât un proces de îmbătrânire ;
respirația amintirilor într-un aer friabil,
respiratie care nu este încă înghețata ;
armuri in forma de pene pentru păsări pereche,
păsări în zbor ce-si caută hrana si iubirea.
Amandoua au nevoie de semințele vieții ;
zbor pe cerul înalt si înnorat al toamnei
atunci când viața isi pierde lumina ;
a nu fi hectic, ci, poate, putin hedonic.
Oamenii sceptici par a fi mai putin dispuși să acționeze.
Prefera să alunece in introspecție
pentru a-și găsi liniștea. Poate că ei caută
un sens fundamental al vietii
cu scopul de a coexista pasnic, sau poate nu ;
căutând armuri si o trezire la conștiința de sine
în ceea ce privește marea trecere
sau dispariția.
Îmi pare rău
Îmi pare rău că nu am fost destul pentru tine
Că ți-am fost doar adiere, nu furtună,
Că-n loc de „totul”, ți-am dat o jumătate
Și-am rătăcit cu tine sub așteptări, sub lună.
Îmi pare rău că n-am știut să te ascult
Când tăceai mai mult decât vorbeai,
Că am iubit în felul meu bolnav,
Pe când tu visai iubire din alt rai.
Am fost cu tine, dar n-am fost prezent,
Am spus „te iubesc” fără să știu ce doare,
Te-am ținut aproape doar ca să nu te pierd,
Dar n-am văzut că te pierdeam în fiecare seară.
Îmi pare rău că n-am fost sprijin, ci povară,
Că n-am fost foc, ci fum care se stinge,
Că te-am făcut să simți că ești singur
Chiar și atunci când mânaea te atinge.
Și dacă te-ai simțit vreodată mic,
Să știi că vina e în pieptul meu.
Tu ai crescut, ai dat, ai fost infinit,
Eu n-am știut să fiu al tău mereu.
N-am fost un vis, ci doar o pauză tristă
Între ce-ai sperat și ce-ai primit.
Am fost lecția tăcută, grea și goală,
Dintr-un capitol pe care l-ai sfârșit.
Îmi pare rău că nu m-am ridicat
La ceea ce meritai să-ți fiu,
Că te-am lăsat să lupți în doi
Cu un om ce se pierdea, pustiu.
Și dacă timpul ne va duce-n alte zări,
Unde nu mai doare, unde e mai bine,
Să știi că-n liniștea de peste ani,
Încă îmi pare rău că n-am fost destul… pentru tine.
Culeg
Culeg o sămânță, un fir de nisip și doar trei grăunțe,
Mă aplec la Soare, mă întorc la mare și împrăștii sare...
Pentru mine-i casă, pentru mama-i masă fericirea-n viață,
Rog de tine soartă, că te am în față și mă protejează!
Un suflet de inel plânge-n copăcel că-i frunza uscată...
Să nu-l lași în vânt pe omul bătut care plânge mult!
Și du-l lâng-un nuc să vadă un câmp cât ar fi de lung...
Să vadă lumina și să simtă ziua când coboară mâna,
Eu mă așez la vale și văd o cărare fără viață-n zare...
Toți l-au părăsit pe cel amăgit, doar tu ai rămas, Soare!
Nu e timp să plâng și nici să mă afund în liniște de mare,
Ci merg să culeg și să mai privesc încă o cărare...
Dans murdar pe vârful sticlei
Dansez tango, ochi în ochi cu handicapul,
Iar tribunalul strigă: „TĂIAȚI-I CAPUL!”
Îmi dau foc fiorilor de stradă,
Jucând în sticluță, la margine de apă.
Bani murdari, trecuți prin labe de fier,
Și ochii țintă spre al nouălea cer,
Copii tăiați la gât de paguba prostiei,
Otrăviți de lanțul ruginit al modestiei.
Pișat pe pantaloni de vin înmagazinat,
Pe bot borât de părerea unui căcat,
Tremurând, mai aprind încă un chibrite,
Iar viața-mi spune iar: „TACI ȘI ÎNGHITE!”
Vrei să scoți un prezervativ din buzunar,
Știind că și așa ești destul de murdar,
Îți pui centura de piele pe nas
Și iarăși tragi o privire la ceas.
Când se va termina nebunia asta
Iar fricile vor spune: „Cu asta, basta!”,
Genunchii din ceară să se topească
Și durerea de suflet să te ocolească.
Tăria să nu mai fie așa de bună,
Ca o femeie udă, scăpată de furtună,
Adio, stare de ebrietate,
Adio, scopuri nerealizate.
Cartea bunelor maniere
Cartea bunelor maniere,
Aș face-o abecedar,
Să se dea înspre studiere,
Omului rudimentar.
Bunul simț nu se învață,
Din nimic, ori din neant,
Stă doar atârnat de-o ață,
Al respectului liant.
Dacă toți am fi cu stimă,
Și-am avea discernământ,
Lumea n-ar mai fi infimă,
Mintea ar avea cuvânt.
Respectul e reciproc,
Se simte și se câștigă,
Și fără de echivoc,
La bun simț el ne instigă.
Dar e mai facil să treci,
Indiferent, prin lumea rece,
Gura cu lacăt să fereci,
Căci oricum viața ne trece.
TAINA SORȚII !
SINGUR , SIGUR AM SĂ PLEC
UNDEVA DEPARTE
TAINA SORȚII S-O ÎNȚELEG
PE-O FILĂ DE CARTE .
NEMURIREA DE-AȘI AFLA
ÎNTR-UN COLȚ DE LUME ,
STAU SĂ AȘTEPT STEAUA MEA
CA SĂ-I DAU UN NUME !...
Încă în viață
Mai avem timp pana murim.
Acest timp nu semnifica nimic altceva
decât un proces de îmbătrânire ;
respirația amintirilor într-un aer friabil,
respiratie care nu este încă înghețata ;
armuri in forma de pene pentru păsări pereche,
păsări în zbor ce-si caută hrana si iubirea.
Amandoua au nevoie de semințele vieții ;
zbor pe cerul înalt si înnorat al toamnei
atunci când viața isi pierde lumina ;
a nu fi hectic, ci, poate, putin hedonic.
Oamenii sceptici par a fi mai putin dispuși să acționeze.
Prefera să alunece in introspecție
pentru a-și găsi liniștea. Poate că ei caută
un sens fundamental al vietii
cu scopul de a coexista pasnic, sau poate nu ;
căutând armuri si o trezire la conștiința de sine
în ceea ce privește marea trecere
sau dispariția.
Îmi pare rău
Îmi pare rău că nu am fost destul pentru tine
Că ți-am fost doar adiere, nu furtună,
Că-n loc de „totul”, ți-am dat o jumătate
Și-am rătăcit cu tine sub așteptări, sub lună.
Îmi pare rău că n-am știut să te ascult
Când tăceai mai mult decât vorbeai,
Că am iubit în felul meu bolnav,
Pe când tu visai iubire din alt rai.
Am fost cu tine, dar n-am fost prezent,
Am spus „te iubesc” fără să știu ce doare,
Te-am ținut aproape doar ca să nu te pierd,
Dar n-am văzut că te pierdeam în fiecare seară.
Îmi pare rău că n-am fost sprijin, ci povară,
Că n-am fost foc, ci fum care se stinge,
Că te-am făcut să simți că ești singur
Chiar și atunci când mânaea te atinge.
Și dacă te-ai simțit vreodată mic,
Să știi că vina e în pieptul meu.
Tu ai crescut, ai dat, ai fost infinit,
Eu n-am știut să fiu al tău mereu.
N-am fost un vis, ci doar o pauză tristă
Între ce-ai sperat și ce-ai primit.
Am fost lecția tăcută, grea și goală,
Dintr-un capitol pe care l-ai sfârșit.
Îmi pare rău că nu m-am ridicat
La ceea ce meritai să-ți fiu,
Că te-am lăsat să lupți în doi
Cu un om ce se pierdea, pustiu.
Și dacă timpul ne va duce-n alte zări,
Unde nu mai doare, unde e mai bine,
Să știi că-n liniștea de peste ani,
Încă îmi pare rău că n-am fost destul… pentru tine.
Other poems by the author
Dor de viață
O, veac preaplin de sine și miop,
Umflat de X-zeciști fardați cu ode,
Ce sunt slăviți pe parc-ar fi o sectă
Și-s peste tot, un fel de pandemie,
Îmi vine-un dor nespus de poezie,
De Eminescu, cu rima lui perfectă
De Barbilian cu-a lui Uvedenrode
Și de Coșbuc, cu versul lui cel șchiop!
..
Cauți degeaba clasicii prin vreme,
Că-s prizonierii pseudelor poeme
Nu mai au aer, sufocați de moarte
De făcăturile datului din coate,
De-nchipuirile celor ce știu să scrie
Iar scriind spunând că-i poezie,
Însăilări neroade de cuvinte
Ce spun nimic, un nimic ce minte!
...
O, veac nărod și plin de nerozie,
Aduni trei rânduri și spui că-i poezie,
Degeaba râzi, fiind demn doar de plâns,
Se-aud cei vechi, de unde i-ai ascuns,
Dar îi învelești pe X-zeciști în ode,
Nedemni de versul din Uvedenrode!
Mulțumesc, Bătrâne!
Mulțumesc, Bătrâne!
...
Dar va veni și clipa când fi-voi față-n față
Cu cel de-a cărui voie, m-am trezit la viață,
Și am să spun atunci, mulțumesc, Bătrâne
Că m-ai făcut părtaș la tainica-ți minune!
...
Iar de mi-ai dat durerea spre-a mă frânge,
Din Duhul tău să-mi pui un strop în sânge
Și pentru-această cruce, să mă dumiresc
Și pentru atâtea alte, Bătrâne, mulțumesc!
Lucifobul
Nu te teme de-a vieții-nverșunare
Nu te teme de-a vieții-nverșunare
...
Nu te teme de-a vieții-nverșunare
Dacă dă în tine, dă să te-ntărească
Te facă demn de-a ei încoronare,
Și pe tine darul să și-l risipească.
...
Ci tu de rabzi a vieții încercare,
În sufletu-ți va înflori divinul,
Fă din tăcere scut și în răbdare
Adevăru-și va face-n tine plinul.
...
Fii curajos și-a vieții prisosință
Ți se va pune cuminte la picioare,
Doar în răbdare găsi-vei biruință
Te facă demn de-a vieții-ncoronare.
...
Poți să plângi, dacă te doare tare,
Însă durerea, nimeni nu-ți zărească
Și nu te teme de-a vieții-nverșunare
Dacă dă în tine, dă să te-ntărească!
Unui X-zecist:
Îți faci aripi din versu-ți gratuit
Și-ncerci să zbori, profitând de vânt
Iar de te-nalți nițel de la pământ
Te dai parc-ai atins spațiul nesfârșit!
...
Te crezi a fi în centrul tuturor
Și le explici ce minunat e zborul,
Dar versul tău e-un zgomot de tractor
Ce-a ieșit la desfundat ogorul!
...
Ești membru-n uniune că-i la modă
Te-ai băgat în seamă printre alți
C-ai reușit nițel să te înalți
Peste loboda prin care trece vodă!
...
Ții prelegeri de cum se scrie proză
Și iei cu tine câte-o-nsoțitoare
Să-nvețe de la tine cum să zboare,
Precum musca ce trage la veioză!
...
Mă distrează înalta-ți chipuire
De-a te enumera printre scriitori,
Ca și cum chiar ai putea să zbori,
Dar zborul tău este-o prăbușire!
Goarna
Dor de viață
O, veac preaplin de sine și miop,
Umflat de X-zeciști fardați cu ode,
Ce sunt slăviți pe parc-ar fi o sectă
Și-s peste tot, un fel de pandemie,
Îmi vine-un dor nespus de poezie,
De Eminescu, cu rima lui perfectă
De Barbilian cu-a lui Uvedenrode
Și de Coșbuc, cu versul lui cel șchiop!
..
Cauți degeaba clasicii prin vreme,
Că-s prizonierii pseudelor poeme
Nu mai au aer, sufocați de moarte
De făcăturile datului din coate,
De-nchipuirile celor ce știu să scrie
Iar scriind spunând că-i poezie,
Însăilări neroade de cuvinte
Ce spun nimic, un nimic ce minte!
...
O, veac nărod și plin de nerozie,
Aduni trei rânduri și spui că-i poezie,
Degeaba râzi, fiind demn doar de plâns,
Se-aud cei vechi, de unde i-ai ascuns,
Dar îi învelești pe X-zeciști în ode,
Nedemni de versul din Uvedenrode!
Mulțumesc, Bătrâne!
Mulțumesc, Bătrâne!
...
Dar va veni și clipa când fi-voi față-n față
Cu cel de-a cărui voie, m-am trezit la viață,
Și am să spun atunci, mulțumesc, Bătrâne
Că m-ai făcut părtaș la tainica-ți minune!
...
Iar de mi-ai dat durerea spre-a mă frânge,
Din Duhul tău să-mi pui un strop în sânge
Și pentru-această cruce, să mă dumiresc
Și pentru atâtea alte, Bătrâne, mulțumesc!
Lucifobul
Nu te teme de-a vieții-nverșunare
Nu te teme de-a vieții-nverșunare
...
Nu te teme de-a vieții-nverșunare
Dacă dă în tine, dă să te-ntărească
Te facă demn de-a ei încoronare,
Și pe tine darul să și-l risipească.
...
Ci tu de rabzi a vieții încercare,
În sufletu-ți va înflori divinul,
Fă din tăcere scut și în răbdare
Adevăru-și va face-n tine plinul.
...
Fii curajos și-a vieții prisosință
Ți se va pune cuminte la picioare,
Doar în răbdare găsi-vei biruință
Te facă demn de-a vieții-ncoronare.
...
Poți să plângi, dacă te doare tare,
Însă durerea, nimeni nu-ți zărească
Și nu te teme de-a vieții-nverșunare
Dacă dă în tine, dă să te-ntărească!
Unui X-zecist:
Îți faci aripi din versu-ți gratuit
Și-ncerci să zbori, profitând de vânt
Iar de te-nalți nițel de la pământ
Te dai parc-ai atins spațiul nesfârșit!
...
Te crezi a fi în centrul tuturor
Și le explici ce minunat e zborul,
Dar versul tău e-un zgomot de tractor
Ce-a ieșit la desfundat ogorul!
...
Ești membru-n uniune că-i la modă
Te-ai băgat în seamă printre alți
C-ai reușit nițel să te înalți
Peste loboda prin care trece vodă!
...
Ții prelegeri de cum se scrie proză
Și iei cu tine câte-o-nsoțitoare
Să-nvețe de la tine cum să zboare,
Precum musca ce trage la veioză!
...
Mă distrează înalta-ți chipuire
De-a te enumera printre scriitori,
Ca și cum chiar ai putea să zbori,
Dar zborul tău este-o prăbușire!