Castele de nisip
În astă lume, într-un chip,
Toate-s castele de nisip.
Le spală valurile mării
Sau, le distrug moștenitorii...
Uitând viața s-o trăim,
Tot construim șiconstruim,
Mormane tot mai mari de fleacuri,
Cu scopul să dureze veacuri
Făr a ne trece doar, prin minte,
Că au creat și-alții-nainte
Sperând că va avea vr-un rost.
S-au șters, întocmai cum n-au fost.
Poate, chiar astă poezie,
Altcineva a fost s-o scrie,
Chiar cu identice cuvinte,
Cu multe veacuri înainte.
Dar pasul timpului, cel greu
A șters-o. Am simțit-o eu.
O pun acuma pe hârtie,
De-nvățătură să ne fie.
Vre-o minte să o lumineze,
Vr-un suflet să-l însenineze
Și-un "filozof" sau, vr-un "erou",
Va șterge-o în curând, din nou...
Category: Philosophical poem
All author's poems: Marius Andreescu
Date of posting: 13 июля 2024
Views: 404
Poems in the same category
Sentimentul agoniei
Simt că mă topesc, că mă spulberă vântul,
Mă irosesc şi curg asemenea unui râu,
Îmi simt anulată prezenţa şi gândul,
Şi această simţire nu o pot ţine în frâu.
De propria mea catastrofă rămân şocat,
Sunt incapabil să acţionez sau gândesc,
Cuprins de un întuneric rece şi apăsat,
Printr-o fărâmă de viaţă, încerc să trăiesc.
Stingher ca în halucinaţiile nocturne,
Singuratic ca în clipele de regret,
Ating limita negativă a vieţii taciturne,
Unde iluzia de viaţă îngheaţă complet.
Aş vrea să nu mai ştiu nimic de mine,
Nimeni să nu îmi mai ţină partea,
Să-mi trăiesc agonia ce vine,
Mână în mână cu moartea.
Și stelele mor...
Când noaptea coboară, în mantie de dor,
Ne șoptește misterul: și stelele mor.
Lumini căzătoare din ceruri senine,
Își sting existența, printre destine.
În vastul albastru, un licăr divin,
Sclipire și cântec, în infinit plin.
Dar timpul le prinde, pe cele mai vii,
Și stelele mor, lăsând amintiri.
În viața lor scurtă, cu străluciri rare,
Aduc bucurie, visări și candoare.
Pe boltă dansează, în vals de fiori,
Și stelele mor, dar nasc noi splendori.
Când privim spre înalt, în noaptea adâncă,
Gândim la sfârșituri, dar și la izbândă.
Căci din moarte renaște, un nou început,
Și stelele mor, dar nu mor de tot.
O pasăre de -aș fi..
O pasăre de-aș fi, atunci,
Când tânjesc să zbor
Peste valuri și stânci
Spre-al sufletului dor.
Și -n bătaia vântului
Printre nori să mă strecor,
Să fiu pion al timpului
În jurul lumii călător.
Să mă întorc la rădăcini
Când ecoul lor mă strigă,
Frunzărind printre pagini
Lacrima să nu mai frigă.
În culcușul meu revin
Sub năframa nocturnă,
Cu sentimentul divin
Și cu zâmbetul pe pernă..
Depărtarea nu mai doare,
O străbat cât ai clipi,
Cu avânt și sudoare
Pe neobositele aripi..
P
Cuvântul
Când Cuvântul a prins făptură
Și tăcerea a cuprins
Nu știa minciuni sau ură,
Dar cu ele s-a deprins.
Cei Trei,Cuvântul au închis în dom
Să nu rostească adevăr
Șoptit voinței unui super om
Căruia ei îi pun la spirit,suflet,ivăr.
Cal alb caleașca trage,merg negru osii împinge
Șuvoi de lavă ciobește infatuarea
Privesc la oameni,trist inima îmi ninge
Codul pentru dezactivare a matricei este uitarea.
Dragostea,o potârniche speriată,de hidoșenie agasată
Doruri, patimi,năzuințe din orgoliu s-au născut
Mintea archonică prin disciplină este dresată
Mai bine când Cuvântul era mut?
Se trezește încă un dormit,ia demiurgi în tăvălug
Vede,în a lor urzeală,mizeriile ce au făcut
Matricea se dizolvă,călăii ard pe rug
Armonie,împăcare și Cuvântul a tăcut.
Forțele răului
Aspectul obosit, se estompează încet sub greutatea zilelor ce nu se mai termină
Și glasul otravitor și teribil, pătrunde în sufletul cu dorința armă mortală să devină
Despărțind sufletul și corpul omenesc pentru viitoarele încercări
Prevalând într-o formă teribilă și grozavă care crează mii de tăceri
Frica grozavă și foarte pătrunzătoare a schimbat bunătatea în cel mai ștrașnic rău pământesc
Durerea aspră și înțepătoare, mă trage ca o ancoră spre fundul mării în care moartea distruge totul omenesc
Și acuma încet, fără motive și cauze vine sfârșitul dureros pe meritul vieții mele
Și acum sunt în sfârșit nebun, care niciodată nu va putea ajunge la cele mai frumoase stele
Fiecare o nouă respirație la sfârțitul zilei este extrem de dureroasă
Dar am făcut alegerea aceasta conștient fără a obține steaua cea mai frumoasă
Am crezut că asta mă va ajuta, să mă ridic din genunchi pentru oprirea nedreptății
Dar alegerea incorectă omoară și te impune să te schimbi în favoarea minorității
Schimbul de la bun spre rău, devine deja o ușurință plăcută cu gustul de câștig
Simt cum bunătatea din mine dispare și răul la fiecare pas mă așteaptă cu undița și cârlig
Și doar o atingere a unui înger pământesc, mă poate opri de la caderea în răutate
Și doar un singur glas plăcut și sincer mă poate duce spre dreptate.
Cuvantul
Cuvintele trebuie lustruite
In fiecare seara,
Rugaciunea, ca o ceara
Se aseaza intr-un strat subtire,
Apoi se lasa putin la uscat,
Cand totul ti se pare pierdut,
Le iei pe fiecare in parte
Si cu pazla iubirii,
Cu multa migala,
Rabdare,
Lustruiesti intelesurile,
Iar si iar, pentru ca nimeni
Nu stie cat de frumos poate fi
Cuvantul, la final.
Cateodata, ceara nu e buna
Si oricat te-ai stradui
Apare un fel de bruma,
O ceata, o zgarietura,
Si intelesul nu e clar.
Si maine iar, si iar.
Daca din intamplare ti se pare
ca ai atins nemarginirea,
Si vezi cu ochii tai lumina
Abstracta din spatele
Intelesului firesc,
Nu te speria, nu te lasa
Vrajit de intamplare,
Ascunde cuvantul acela
Adanc in mare,
Nu te opri,
Ramai in fraza ta.
Sentimentul agoniei
Simt că mă topesc, că mă spulberă vântul,
Mă irosesc şi curg asemenea unui râu,
Îmi simt anulată prezenţa şi gândul,
Şi această simţire nu o pot ţine în frâu.
De propria mea catastrofă rămân şocat,
Sunt incapabil să acţionez sau gândesc,
Cuprins de un întuneric rece şi apăsat,
Printr-o fărâmă de viaţă, încerc să trăiesc.
Stingher ca în halucinaţiile nocturne,
Singuratic ca în clipele de regret,
Ating limita negativă a vieţii taciturne,
Unde iluzia de viaţă îngheaţă complet.
Aş vrea să nu mai ştiu nimic de mine,
Nimeni să nu îmi mai ţină partea,
Să-mi trăiesc agonia ce vine,
Mână în mână cu moartea.
Și stelele mor...
Când noaptea coboară, în mantie de dor,
Ne șoptește misterul: și stelele mor.
Lumini căzătoare din ceruri senine,
Își sting existența, printre destine.
În vastul albastru, un licăr divin,
Sclipire și cântec, în infinit plin.
Dar timpul le prinde, pe cele mai vii,
Și stelele mor, lăsând amintiri.
În viața lor scurtă, cu străluciri rare,
Aduc bucurie, visări și candoare.
Pe boltă dansează, în vals de fiori,
Și stelele mor, dar nasc noi splendori.
Când privim spre înalt, în noaptea adâncă,
Gândim la sfârșituri, dar și la izbândă.
Căci din moarte renaște, un nou început,
Și stelele mor, dar nu mor de tot.
O pasăre de -aș fi..
O pasăre de-aș fi, atunci,
Când tânjesc să zbor
Peste valuri și stânci
Spre-al sufletului dor.
Și -n bătaia vântului
Printre nori să mă strecor,
Să fiu pion al timpului
În jurul lumii călător.
Să mă întorc la rădăcini
Când ecoul lor mă strigă,
Frunzărind printre pagini
Lacrima să nu mai frigă.
În culcușul meu revin
Sub năframa nocturnă,
Cu sentimentul divin
Și cu zâmbetul pe pernă..
Depărtarea nu mai doare,
O străbat cât ai clipi,
Cu avânt și sudoare
Pe neobositele aripi..
P
Cuvântul
Când Cuvântul a prins făptură
Și tăcerea a cuprins
Nu știa minciuni sau ură,
Dar cu ele s-a deprins.
Cei Trei,Cuvântul au închis în dom
Să nu rostească adevăr
Șoptit voinței unui super om
Căruia ei îi pun la spirit,suflet,ivăr.
Cal alb caleașca trage,merg negru osii împinge
Șuvoi de lavă ciobește infatuarea
Privesc la oameni,trist inima îmi ninge
Codul pentru dezactivare a matricei este uitarea.
Dragostea,o potârniche speriată,de hidoșenie agasată
Doruri, patimi,năzuințe din orgoliu s-au născut
Mintea archonică prin disciplină este dresată
Mai bine când Cuvântul era mut?
Se trezește încă un dormit,ia demiurgi în tăvălug
Vede,în a lor urzeală,mizeriile ce au făcut
Matricea se dizolvă,călăii ard pe rug
Armonie,împăcare și Cuvântul a tăcut.
Forțele răului
Aspectul obosit, se estompează încet sub greutatea zilelor ce nu se mai termină
Și glasul otravitor și teribil, pătrunde în sufletul cu dorința armă mortală să devină
Despărțind sufletul și corpul omenesc pentru viitoarele încercări
Prevalând într-o formă teribilă și grozavă care crează mii de tăceri
Frica grozavă și foarte pătrunzătoare a schimbat bunătatea în cel mai ștrașnic rău pământesc
Durerea aspră și înțepătoare, mă trage ca o ancoră spre fundul mării în care moartea distruge totul omenesc
Și acuma încet, fără motive și cauze vine sfârșitul dureros pe meritul vieții mele
Și acum sunt în sfârșit nebun, care niciodată nu va putea ajunge la cele mai frumoase stele
Fiecare o nouă respirație la sfârțitul zilei este extrem de dureroasă
Dar am făcut alegerea aceasta conștient fără a obține steaua cea mai frumoasă
Am crezut că asta mă va ajuta, să mă ridic din genunchi pentru oprirea nedreptății
Dar alegerea incorectă omoară și te impune să te schimbi în favoarea minorității
Schimbul de la bun spre rău, devine deja o ușurință plăcută cu gustul de câștig
Simt cum bunătatea din mine dispare și răul la fiecare pas mă așteaptă cu undița și cârlig
Și doar o atingere a unui înger pământesc, mă poate opri de la caderea în răutate
Și doar un singur glas plăcut și sincer mă poate duce spre dreptate.
Cuvantul
Cuvintele trebuie lustruite
In fiecare seara,
Rugaciunea, ca o ceara
Se aseaza intr-un strat subtire,
Apoi se lasa putin la uscat,
Cand totul ti se pare pierdut,
Le iei pe fiecare in parte
Si cu pazla iubirii,
Cu multa migala,
Rabdare,
Lustruiesti intelesurile,
Iar si iar, pentru ca nimeni
Nu stie cat de frumos poate fi
Cuvantul, la final.
Cateodata, ceara nu e buna
Si oricat te-ai stradui
Apare un fel de bruma,
O ceata, o zgarietura,
Si intelesul nu e clar.
Si maine iar, si iar.
Daca din intamplare ti se pare
ca ai atins nemarginirea,
Si vezi cu ochii tai lumina
Abstracta din spatele
Intelesului firesc,
Nu te speria, nu te lasa
Vrajit de intamplare,
Ascunde cuvantul acela
Adanc in mare,
Nu te opri,
Ramai in fraza ta.
Other poems by the author
Zi ploioasă
Iar plâng norii. Măi, să fie!
Las' că plâng de bucurie...
Te gândeai să pleci la treabă?
Stai că nu e nici o grabă!
Pe o vreme-așa ploioasă,
Bine e să stai în casă,
O cafea să bei, gustoasă,
Cu iubita ta sexoasă.
Lângă foc să fi-n odaie,
Să privesti cu drag la ploaie,
Niște bani de ai, să-i numeri
Sau, să ții doi craci pe umeri
Și, cu buzele s-alinți,
ochi căprui, frumoși, cuminți,
Chip gingaș de-ți ieși din minți,
Buze roze, moi, fierbinți,
Iar în palme să ascunzi
Sâni obraznici și rotunzi,
Cum i-atingi, cum te-nfierbânți,
Nu te saturi să-i frămânți.
Lasă banii-n buzunări,
Hai să numeri sărutări!
Nu stați singuri în odaie,
Bucurați-vă de ploaie!
Fusta
Mai acu vreo săptămână,
Mă plimbam cu voie bună,
Văd pe Ion cel "înțelept",
Avea vânăt ochiul drept.
-Ioane! ce s-a întâmplat?
-Ședință de sindicat...
Leana, - sta în fața mea,
Sări să spună ceva.
Observ, când s-a ridicat
Că-n fund fusta i-a intrat.
Eu, bărbat politicos,
Mă-ntind și i-o scot din dos.
Ea a înțeles greșit
Și ochiul mi-a-nvinețit...
-Ioane, vezi pe viitor
Las-o mai încetișor!
Ții la sănatatea ta,-
Nu mai face-așa ceva.
Îl văd astăzi pe Ion,
Avea ochiul stâng, beton...
Și mai vânat și umflat.
-Ioane! tot n-ai învățat?
-Stai să vezi că, nu-i așa,
Fu aseară, altceva...
Ședință de sindicat.
Leana, iar s-a ridicat.
Fusta, tot în fund avea,
Io-mi văzui de treaba mea.
Gheorghe, sta chiar lângă mine,
Se întinse el -vezi bine,
Șii trase fusta din fund.
Mie, ce-mi trecu prin gănd:
Ștind că fetei nu îi place,
Mă-ntinsei, - să fie pace,
I-mpinsei fusta la loc
Și-atunci, înc-odată: Pooooc!
Căutând cuvinte
Cât vreau să îți mărturisesc
Ce simt când îmi colinzi prin gând,
Dar când privirea-ți întâlnesc,
De mine vorbele se-ascund.
De-atunci, de când te-am cunoscut,
Îmi tulburi mintea și simțirea
Iar glasu-ți cald când îl ascult,
Nu știu de ce, mă pierd cu firea.
Și, tot de-atunci caut cuvinte,
Ca împletindu-le să-ți spun
Că-n mine doarme-acum fierbinte,
Un foc fantastic și nebun.
Ce mă înnalță-mi dă putere
Și, să găsesc aș vrea, vr-un fel,
Să-mpart cu tine-astă avere,
Să-ți dăruiesc parte din el.
Când rătăceam prin întuneric
Gândind la vremea ce-o să vină,
Cărarea-mi lumină, feeric
O blândă rază de lumină.
Sădind un sâmbur de speranță
Că sunt și zile mai senine
Și, n-am visat, cu siguranță.
De fapt, te-am întâlnit pe tine.
Tu, ca un răsărit de soare,
La viață m-ai trezit din nou
Ș-aș vrea să pot găsi o cale
Să dau răspuns darului tău.
Acum, vreau doar să-ți mulțumesc
C-ai fost o clipă-n calea mea
Ș-ar fi un dar Dumnezeiesc,
Să te păstrez de voi putea.
Odă femeii
Ne-arată sfântul Eminescu, în cea de-a cincea lui scrisoare,
Puterea ce-o are femeia, să te ridice sau, coboare.
Ne-arată sfântul Eminescu, și-n nestematul lui luceafăr,
Cum te distruge chiar femeia, sau din orice, te scoate teafăr.
Da, doamna cea de lângă tine, e singura care alege
De-ți va fi rău sau vei fi bine, de vei fi sclav sau vei fi rege.
Vezi lumea ce ne înconjoară, cum e zidită de femei!
Ea-i singura ce dă putere, celui ce-i dă iubirea ei.
Cum nențeleapta Cătălina, avînd răbdare prea puțin,
A dat puterea de luceafăr la servitor, lui Cătălin,
Ce nici măcar n-a folosit-o, ne-nțelegând cât e de mare,
În schimb, luceafărul cel veșnic, căzut-a-n veacuri de uitare,
La fel e când îți dai puterea, prea timpuriu unei femei,
Ne-nțelegând ce se ascunde cu-adevărat în mintea ei.
De vrei s-o faci a ta zeiță, sperând că zeu vei deveni,
Așteaptă dar să vezi ce-alege-nainte de-a te dărui.
De vrea să vadă diamantul ce-l porți în inimă și-n gând,
Sau va alege-o scânteiere, a unui ciob frumos, de rând.
Vrei sufletu-ți să-i pui pe masă? Așteaptă și, vedea-vei poate,
De merită a ta iubire, de merită mai mult de-o noapte.
Uitare
Aș vrea să m-afund în uitare,
Să uit, ce e bine, ce-i rău,
Dar unde-aș privi azi în zare,
Tot văd surâzând chipul tău.
Și iar pozei tale mă-nchin.
Să beau să te uit azi îmi vine,
Dar orișice picur de vin
Mi-aprinde iar setea de tine.
M-așez și-mi aprind o țigare,
Să-nnec amintirea-ți în fum.
Dar tu te întorci din uitare,
Te-ntorci ca un dulce parfum.
Mă arde ca focu-amintirea,
De uit, am în suflet pustiu.
Prin gând îți trimit azi iubirea
Și-n gând lângă tine-am să fiu.
Zi ploioasă
Iar plâng norii. Măi, să fie!
Las' că plâng de bucurie...
Te gândeai să pleci la treabă?
Stai că nu e nici o grabă!
Pe o vreme-așa ploioasă,
Bine e să stai în casă,
O cafea să bei, gustoasă,
Cu iubita ta sexoasă.
Lângă foc să fi-n odaie,
Să privesti cu drag la ploaie,
Niște bani de ai, să-i numeri
Sau, să ții doi craci pe umeri
Și, cu buzele s-alinți,
ochi căprui, frumoși, cuminți,
Chip gingaș de-ți ieși din minți,
Buze roze, moi, fierbinți,
Iar în palme să ascunzi
Sâni obraznici și rotunzi,
Cum i-atingi, cum te-nfierbânți,
Nu te saturi să-i frămânți.
Lasă banii-n buzunări,
Hai să numeri sărutări!
Nu stați singuri în odaie,
Bucurați-vă de ploaie!
Fusta
Mai acu vreo săptămână,
Mă plimbam cu voie bună,
Văd pe Ion cel "înțelept",
Avea vânăt ochiul drept.
-Ioane! ce s-a întâmplat?
-Ședință de sindicat...
Leana, - sta în fața mea,
Sări să spună ceva.
Observ, când s-a ridicat
Că-n fund fusta i-a intrat.
Eu, bărbat politicos,
Mă-ntind și i-o scot din dos.
Ea a înțeles greșit
Și ochiul mi-a-nvinețit...
-Ioane, vezi pe viitor
Las-o mai încetișor!
Ții la sănatatea ta,-
Nu mai face-așa ceva.
Îl văd astăzi pe Ion,
Avea ochiul stâng, beton...
Și mai vânat și umflat.
-Ioane! tot n-ai învățat?
-Stai să vezi că, nu-i așa,
Fu aseară, altceva...
Ședință de sindicat.
Leana, iar s-a ridicat.
Fusta, tot în fund avea,
Io-mi văzui de treaba mea.
Gheorghe, sta chiar lângă mine,
Se întinse el -vezi bine,
Șii trase fusta din fund.
Mie, ce-mi trecu prin gănd:
Ștind că fetei nu îi place,
Mă-ntinsei, - să fie pace,
I-mpinsei fusta la loc
Și-atunci, înc-odată: Pooooc!
Căutând cuvinte
Cât vreau să îți mărturisesc
Ce simt când îmi colinzi prin gând,
Dar când privirea-ți întâlnesc,
De mine vorbele se-ascund.
De-atunci, de când te-am cunoscut,
Îmi tulburi mintea și simțirea
Iar glasu-ți cald când îl ascult,
Nu știu de ce, mă pierd cu firea.
Și, tot de-atunci caut cuvinte,
Ca împletindu-le să-ți spun
Că-n mine doarme-acum fierbinte,
Un foc fantastic și nebun.
Ce mă înnalță-mi dă putere
Și, să găsesc aș vrea, vr-un fel,
Să-mpart cu tine-astă avere,
Să-ți dăruiesc parte din el.
Când rătăceam prin întuneric
Gândind la vremea ce-o să vină,
Cărarea-mi lumină, feeric
O blândă rază de lumină.
Sădind un sâmbur de speranță
Că sunt și zile mai senine
Și, n-am visat, cu siguranță.
De fapt, te-am întâlnit pe tine.
Tu, ca un răsărit de soare,
La viață m-ai trezit din nou
Ș-aș vrea să pot găsi o cale
Să dau răspuns darului tău.
Acum, vreau doar să-ți mulțumesc
C-ai fost o clipă-n calea mea
Ș-ar fi un dar Dumnezeiesc,
Să te păstrez de voi putea.
Odă femeii
Ne-arată sfântul Eminescu, în cea de-a cincea lui scrisoare,
Puterea ce-o are femeia, să te ridice sau, coboare.
Ne-arată sfântul Eminescu, și-n nestematul lui luceafăr,
Cum te distruge chiar femeia, sau din orice, te scoate teafăr.
Da, doamna cea de lângă tine, e singura care alege
De-ți va fi rău sau vei fi bine, de vei fi sclav sau vei fi rege.
Vezi lumea ce ne înconjoară, cum e zidită de femei!
Ea-i singura ce dă putere, celui ce-i dă iubirea ei.
Cum nențeleapta Cătălina, avînd răbdare prea puțin,
A dat puterea de luceafăr la servitor, lui Cătălin,
Ce nici măcar n-a folosit-o, ne-nțelegând cât e de mare,
În schimb, luceafărul cel veșnic, căzut-a-n veacuri de uitare,
La fel e când îți dai puterea, prea timpuriu unei femei,
Ne-nțelegând ce se ascunde cu-adevărat în mintea ei.
De vrei s-o faci a ta zeiță, sperând că zeu vei deveni,
Așteaptă dar să vezi ce-alege-nainte de-a te dărui.
De vrea să vadă diamantul ce-l porți în inimă și-n gând,
Sau va alege-o scânteiere, a unui ciob frumos, de rând.
Vrei sufletu-ți să-i pui pe masă? Așteaptă și, vedea-vei poate,
De merită a ta iubire, de merită mai mult de-o noapte.
Uitare
Aș vrea să m-afund în uitare,
Să uit, ce e bine, ce-i rău,
Dar unde-aș privi azi în zare,
Tot văd surâzând chipul tău.
Și iar pozei tale mă-nchin.
Să beau să te uit azi îmi vine,
Dar orișice picur de vin
Mi-aprinde iar setea de tine.
M-așez și-mi aprind o țigare,
Să-nnec amintirea-ți în fum.
Dar tu te întorci din uitare,
Te-ntorci ca un dulce parfum.
Mă arde ca focu-amintirea,
De uit, am în suflet pustiu.
Prin gând îți trimit azi iubirea
Și-n gând lângă tine-am să fiu.