Parfumul unei străine

Într-o noapte, tăcerea a prins viață.

S-a ridicat din umbra pereților,

Întinsă și fluidă, un animal fără formă,

Cu ochii tăi, cu gesturile tale pierdute

În miezul unui timp care nu mai curge.

Am privit-o cum respiră în unghiurile camerei,

Cum înghite aerul ca o foame de alte lumi.

Era plină de întrebări care nu aveau răspunsuri,

De fraze pe care nu le-am rostit niciodată

Și care acum mă priveau ca niște fiare captive.

Tăcerea mea s-a lipit de mine,

Ca un al doilea strat de piele.

A început să-mi vorbească în șoapte ciudate,

Despre stele care ard în vid și nu se sting,

Despre oameni care iubesc ca să se piardă,

Nu ca să se găsească.

Am întrebat-o unde ești tu,

Dar a râs. Nu un râs uman, ci unul

Care vibra ca un fir subțire de lumină

Într-o cameră întunecată.

Mi-a spus că tu ești un ecou care niciodată nu revine,

Un punct pe o hartă care se șterge

De fiecare dată când încerc să-l ating.

M-am ascuns în mine, încercând să fug,

Dar tăcerea m-a urmat ca o umbră străvezie,

Și am început să mă dizolv în ea,

Să devin și eu un gol plin de sensuri ascunse,

Un fel de poezie care își uită începutul

Și se repetă până devine cântec.

În final, nu mai eram decât o idee,

Un fragment dintr-o poveste

Pe care tăcerea o rostea în locul meu.

Și acolo, în mijlocul acelui nimic care era tot,

Am înțeles că te-am pierdut de mult.

Că nu tu lipseai, ci eu,

Pierdută într-o tăcere care mă iubea prea mult

Ca să mă lase să vorbesc.

Într-o pădure fără margini, mă plimb,

Unde copacii-s făcuți din oasele mele,

Iar vântul e glasul meu, tăcut și șoptit,

Săpătorul din mine mă strigă: „Tu singur te pierzi.”

Am o lopată din teamă, ascuțită și rece,

Sap șanțuri adânci în carnea speranței,

Fiecare zi o arunc în adâncuri,

Pământul mustind de visuri strivite.

Pe umeri port lanțuri ce le-am făurit,

În atelierele gândurilor mele plumburii,

Eu, fierarul blestemat al propriului chin,

Mă încui pe mine-n mine, străjer fără chei.

Și-n miezul acelei gropi pe care-o tot sap,

Unde liniștea sapă mai adânc decât mâinile mele,

Un copil stă ghemuit, murdar de uitare,

Privirea-i e oglinda în care fug.

„De ce sapi, omule?” mă întreabă,

Dar tăcerea mea e doar răspunsul tăcerii lui.

Eu sunt sculptorul care ruinează marmura,

Eu sunt cântărețul care rupe corzile viorii.

Și-n acea clipă, groapa se-nchide,

Nu cu pământ, ci cu aer – un vid născut din mine.

Săpătorul adoarme, uită lopata,

Dar mâine va veni cu o nouă ispită.

Oare, cândva, voi construi o scară?

Sau voi rămâne prizonier în labirintul meu,

Un Minotaur ce se vânează pe sine,

Știind că nu există nici biruință, nici ieșire?

Ma întreb oare dacă la sfârșitul vieții vai mai rămâne măcar o pată de iubire sau macar un picur din mine Pământul va fi la fel de crud sau nu a fost îndeajuns cât suferim pe acest pământ, ca măcar la final de război sa ne iubim? Așa morți cum suntem, plini de sângele suferinței de care n-am fost niciunul cruțați Oare ne vom iubim vreodată? Suflete pereche sau vom fi doar doua duhuri ce își caută pacea, umplând pământul de sânge rece și cerul de lacrimi necruțătoare? Ne vom iubim într-un fianl cu foc, dar cu inimile goale și putrede vom fi doar astfel umbră peste umbră, sărutând pământul cu sărutarea ce ne definește, sărutarea despuitoare a morții

Mă vezi trecând pe străzi fără nume,

unde pașii mei nu mai știu să întoarcă,

unde timpul nu mai face reverențe

în fața amintirilor.

Tu rămâi, sculptat în piatră,

cu un chip ce nu tresare,

cu un suflet ce-și strânge marginile

ca un pumn care refuză să sângereze.

Dar umbra ta te știe,

umbra ta șoptește altceva -

în fiecare vitrină mă caută,

în fiecare colț mă desenează

cu liniile unui regret

pe care nu vrei să-l recunoști.

Eu tac, dar trăiesc.

Tu vorbești, dar ești gol.

Și într-un final,

cine e mai viu dintre noi? Eu cu dorul ce-mi arde-n inimă sau fericirea pe care tu nici măcar n-o cunoști?

Cu ochii grei de dor, în tăcerea nopții,

Privesc în cerul plin de stele moarte,

Mă simt ca o frunză ce se scutură-n vânt,

Ca un dor ce se risipește în păduri uitate.

Iubirea mea nu e nici un cântec dulce,

Ci doar o tăcere-n care mă pierd,

Un dor ce se naște în miezul negrului,

Și se frânge în tăcerea ce mă apasă, mă măcină.

O, dacă-ai ști ce-i inima mea,

Cum bate fără de-nceput și fără sfârșit,

Cum scriu pe hârtie doruri nespuse,

Căci tu mă privești doar cu ochii tăi de piatră.

Ce înseamnă iubirea când nu te simt al meu?

Când tu îți urmezi pașii în lumina altora,

Iar eu rămân în umbra mea, o fărâmă de speranță,

Un vis ce se frânge într-o noapte fără lună.

Am scris în poezii, am scris cu sângele meu,

Cu fiecare vers, o speranță pierdută,

Dar tu nu mă vezi, nici măcar nu simți

Că inima mea se stinge, ca o floare uscată.

Aș vrea să fiu în fața ta, cu glasul cald și lin,

Să-ți cânt în ureche versuri de iubire,

Dar tu nu mă auzi, nu mă simți,

Și mă pierd în cuvinte ce nu te ating, nu te rănesc.

O, de ce nu mă vezi, tu care mă ții în umbra ta,

De ce nu îmi răspunzi când îți strig numele?

Și eu, rătăcind prin doruri, voi rămâne singur,

O umbră ce se stinge în nopțile fără stele.

În zadar voi scrie, în zadar mă voi frânge,

Căci tu mă vei uita, așa cum uiți tot ce-i fragil,

Și inima mea va rămâne o poveste nerostită,

Un cântec ce nu va ajunge niciodată să fie auzit.

Sub semnul unei mângâieri pierdute,

Ne-a crescut în piept o tăcere plină de cuvinte nespuse.

Traumele ne-au fost sădite în pământul subconștientului,

Și au încolțit acolo, sub aerul răcoros al uitării,

Fără să știm vreodată ce adânc le-am lăsat.

Acum, ca oameni mari,

Ne rostogolim printre etichete și critici

Ca niște marionete al căror fir s-a încurcat în minte.

„Iubește-te pe tine însuți!”,

Ne spun cei care au uitat să învețe ce înseamnă iubirea

Și care ne judecă pentru că nu ne putem ridica

În fața oglinzii lor răutăcioase.

„Ai încredere în tine!”

Dar când o facem,

Devine o criză de narcisism.

Când tăcem, e un semn de sfidare.

Când strigăm, căutăm atenție.

Suntem fărâme de sine,

Pășind printr-o lume ce ne cere să fim compleți

Fără să știm că lipsurile ne definesc în fragmente,

Și ne transformă în luptători cu noi înșine.

Nu mai suntem ființe vii,

Suntem zgomotul de fundal al așteptărilor

Care ne conturează contururi de umbră.

Aș vrea să spunem „nu ne definim prin durere”

Dar nu e decât un amăgitor vis.

Traumele sunt ca umbrele de pe hârtia vieții,

Le vedem fără să le cerem permisiunea,

Și totuși ele rămân,

Așezându-se greu, ca pietre pe suflet,

Creând o hartă pe care nu vrem s-o citim.

„Cine suntem noi acum, dacă nu suntem răni?”

Ne întrebăm într-o tăcere adâncă.

Ne răscolim privirea în oglindă,

Căutând o identitate în ruinele proprii.

Dar cineva zice: „Ai valoare!”

Și parcă răspunsul devine greoi.

Asta e lupta, dragă om:

Într-un corp străin, cu o minte care nu ne vrea,

Traumele ne pun în colț

Și ne spun că suntem insuficienți.

Dar încă mai suntem vii.

Încă mai căutăm o cale.

Poate că nu le putem ierta atăt de ușor,

Dar putem învăța să respirăm

În mijlocul lor,

Și poate, doar poate,

Vom învăța din nou să ne iubim,

Fără să mai cerem permisiune.

Mă satur de promisiuni risipite-n vânt,

De jurăminte goale, de cuvinte pierdute,

Tu, cu ochii tăi de gheață, m-ai ținut captivă,

Într-o capcană de doruri ce acum se destramă, se frâng în tăcere.

Fiecare cuvânt pe care mi-l șopteai atunci,

Era doar o mască, o minciună ce se îmbrăca-n flori,

Iar eu, credulă, am înghițit fiecare frază,

Ca pe un leac ce-mi alina rănile, dar mă omora încet.

Cât m-ai folosit, cât m-ai chinuit cu dorul tău străin!

M-ai îmbrățișat cu mâinile reci, ca un vânt de toamnă,

Ți-am dat sufletul, dar tu nu m-ai simțit,

Ai jucat cu el ca pe o piesă de șah, sacrificându-l pentru o mutare.

Minciunile tale au fost ca un parfum de iasomie,

Lipsit de substanță, dar atât de dulce în aparență,

M-ai promis că ești al meu, că doar eu sunt steaua ta,

Dar ai uitat să îmi spui că erai orb la iubirea mea.

Tu nu știi cât m-ai rănit, cât m-ai sfâșiat în adâncuri,

Căci iubirea mea nu a fost decât o pradă pentru ego-ul tău,

Ai folosit-o pentru a te hrăni cu speranța mea,

Și acum mă lași să mă usuc în acest pustiit „noi” fără început.

Te-ai risipit în mulțimea lumii, fără o urmă de regrete,

Iar eu am rămas un ecou în mine însămi, pierdută, uitată,

Căci nu sunt decât un vis al unui „noi” care nu a fost,

Și mă topesc, în adâncul meu, în tăcerea unei iubiri îngropate.

Dar, în ciuda tuturor, voi învăța să mă ridic,

Să las în urmă aceste ruine ce le-ai construit cu mâinile tale,

Căci în final, tu nu mă vei auzi, nu vei ști niciodată,

Cum m-ai lăsat să ard în flăcările unei iubiri ce nu a avut nicio șansă.

Am tot încercat să clădesc un suflet de piatră

Dar în ochii mei umiditatea era prea înaltă

Și tot adunând de ici, de colo câte un pic

Azi mi-e mult prea greu să pot să-| mai ridic.

Și chiar și-așa am continuat să te aştept

Chiar dacă înțelegeam prea bine

Că trebuie să-mi sting luminile din piept

Și să-mi continui drumul vieții fără tine.

Aș fi naivă să cred că te mai schimbi,

Nu mai găsesc motive pentru a rămâne.

Și chiar de sufletul mi-e plin de ghimpi

Încerc cu greu să mă despart de tine.

Am irosit prea mult timp pe speranțe

Ce in final s-au dovedit a fi deșarte.

Întinse mi-au rămas ambele brațe

Când fără regrete m-ai lăsat în spate.

Am învățat că in zadar te strig mai tare

C-atunci mai tare tu nu mă auzi...

Și-am decăzut cu fiecare încercare

Doar să nu-mi rămână ochii vesnic uzi.

Ți-am fost deschisă ca o carte

Dar nu ai vrut să mă citești!

Și din senin m-ai lăsat în uitare

Fără să-ncerci măcar să mă-ntelegi.

P.S

Te-aș căuta la fundul sticlelor de vin

Am nevoie de tine mai mult de cât crezi!

Mi-e dorul în mine de-un roșu sangvin

Atât de mult, pentru mine ..contezi.

Eu doar un gand mai am sa l spun

In noaptea-nfrigurata

Un vis in care tu apari

Acum tu vii, acum dispari

Si uite ca am sa te uit

Desi mi-e frica de infern

Dar daca asta este scris

Am sa te iubesc etern

Iar locul nostru negru pare

Un cimitir, un loc funebru

Iar visul nostru iar dispare

Tu nu mai esti, eu pierd momentul.

Cândva demult,s-au întâlnit ,

O fată și un băiat 

Fata mereu și-a dorit 

Să -l aibă de bărbat 

Dar el cu ochi alunecoși ,

Nu a putut să stea

Și când erau mai norocoși, 

A rămas doar ea.

A plâns știind că a plecat 

Dar iată că în timp,

Iubirea lor a reînviat 

Și au știut ce simt

Numai că de această dată ,

Nu le-a fost permis

Poate de a lor soartă,

Sau nu le-a fost lor scris!

Am deschis pieptul, am vrut să te găsesc,

Dar era doar o scorbură, goală, veștedă,

Un vânt mic, subțire,

Care șuiera numele tău.

Te-am căutat în oase, în coastele mele,

Le-am spart cu dalta disperării,

Dar erau albe și goale –

Colivii fără păsări.

Sângele nu mai curge,

Se preface-n ceară, încet,

Amestecându-se cu tăcerea asta lichidă

Care curge din ochii mei.

Te-am căutat în carne,

Dar carnea mea a devenit hârtie –

Scriu pe ea poezii care nu au destinatari,

Doar litere deformate, care urlă.

Aș vrea să mă smulg din mine însumi,

Să mă descompun în cioburi,

Poate sub bucăți voi da de tine,

Ascuns în ruinele mele – arhitectul care a plecat.

Dar tu ești absența.

Un paradox, o rană care nu are corp.

Ești ploaia care cade pe mare,

Fără ecou, fără sfârșit, fără rost.

Și totuși, te scriu.

Pentru că, în lipsa ta,

Eu nu mai sunt decât marginea unei prăpăstii,

Care te strigă,

Care te înghite,

Care te așteaptă.

Ce n-aș da să-mi infuzez aerul ponosit cu aroma ta și adierea anotimpului meu sec cu respirația ta fierbinte și pătrunzătoare 

Ce plesnește peisajul naturii cu a sa paradigmat căci tu transpui cu culoare vie și orice șuier cântă vioi sub posesia ta

Ești singura mea dulce mângâiere și sigurul meu gând sfâșietor

Căci dragostea îmi e sădită dintr-un pământ răpitor ce te-a purtat o viață întreagă pe brațe în umbrele timpului predestinate 

Ne-am născut nemuritori căci doar oamenii cu suflet bun încă râmn în amintirea perpetuă a paradisului, ei nu se uită niciodată, doar atunci când amintirea lor doare mult prea tare și vor s-o uite

Nu-i așa? Pentru că cel puțin tu ai rămas viu în mintea mea, chiar dacă timpul a dorit să-mi rămâi străin

Cred că el nu a avut totuși intenții rele ci a vrut doar să uităm ce ne doare căci tu pentru prima dată chiar mă dori