Always

Cred că toate câte sunt

Vor dăinui înainte și după ce eu

Nu voi mai fi decât o bucată de gând,

O filă îngălbenită în memoria colectivă.

Cred că trecerea mea prin lume

Va lăsa anume

O urmă de cerneală neagră

Pe colile albe a părului alb.

Ne ascundem printre vise și taceri,

Sub vorbe spuse doar cu jumătate,

Când lumea ne-ar vrea străini,severi,

Noi ardem dorul vină necurmată .

Un gest,un pas și tot se rupe,

Dar tot ne întoarcem orbi de dor,

Căci inima, oricât ar suferi sub ruine,

Nu știe „nu" căci eu „încă te ador".

Ne-am scris iubirea pe furiș ,

În nopți ce nu știu de odihnă.

E un vis trăit în profunzime,

O vina dulce,o lumină .

Și de ne-or judeca in zori,

Că am iubit în miez de noapte,

Să știe focul din comori,

Nu moare doar că „nu se poate ".

Aidoma Ţie, Doamne!

Nici pe mine nu mă mai iubesc

copiii mei,

cu tot ce-am creat

pentru ei,

cu sângele ce-mi lăcrimează,

în carnea lor,

din oful meu, din ochii mei...

O, Doamne, iartă-mă!

Aidoma Ţie, Doamne!

Toate poverile,

le-am luat de pe umerii lor,

să meargă cu spatele drept,

cu privirea spre cer...

Aidoma Ţie,

numele îmi este luat în deșert,

pentru ei sunt cu o mie de coarne,

dar, pentru ei...

biciuiește-mă pe mine Doamne!

Aidoma Ţie, Doamne!

Nici pe mine nu mă mai iubesc

copiii mei,

şi atâtea răstigniri am suferit,

pentru ei,

doar pentru ei...

Nu mă mai iubesc Doamne,

copiii mei!

O, Doamne, iartă-i!

Statu-i mort Vorbește-n șoaptă că te aud Mii de păsări merg în cârd, Și copiii de odinioară nu mai stau în dud Strigă de salvare,statu-i surd. Nu mai e salvare în neam, Ceru-i de culoar bordeaux,se vede de la geam Și se strigă fără cusur, Pământu-i tot sângeriu,statu-i dur. Și oricât de fonetic ai fi fost Crezi că lupta avea rost? Cu caleașca lui de spin zâmbăreț Poți plânge oricât,statu-i glumeț Printre miile de note muzicale N-am auzit niciun sunet ca atare, Ai urlat ca un prost,ai dat duma, Eu sunt statul,n ai prins gluma Vorbesc cu tine democratic, Ca să nu devii tu birocratic, Ce,chiar vrei să știi adevărul? Fii cinstit,mușcă mărul. Tu cu-n măr al doamnei învrăjbirii te liniștești, Că-ți place în păcat să trăiești Eu ca stat îți dau onoarea, Ca mie să-mi oferi darea. Darea mea nu e valuta, E lauda,că ea e bruta, Brutalism cum vrei tu a-l defini, Strigătul sfâșietor corzile vocale îți încetini. Stat drag eu îți urez, Că de rău să te vizez De ale Domnului psalmuri, În suflet îmi sunt balsamuri. Tu cu fum de țigaretă mă sufoci, Ca să mai omori de ale neamului voci, Strigăm cu toți în zare, De a inimii curățare. Tu stat,tu stai degeaba neîncetat, Și cordul mi l-ai sfintecat Hai,mai dă-le țigarete și tort! Prin toate cele de cuviință,statu-i mort.

Un mort frumos cu ochii vii 

E-n noi,in fiecare, 

Când încercăm ,trist,a privi 

Mai dincolo de zare...

Când adânciți în sinele 

Ce tremura și doare 

Știm ca-ntr-o zi ne vom lupta 

Cu cavalerul morții negre 

Ce ne va sta in cale..

Și va fi lupta cea mai grea,

Mai teribilă,mai mare .

El ne va împinge spre tenebre,

Și sufletul doar are 

Puterea de-a le-nvinge 

Prin alba arip-a speranței 

La liniștea eterna,la pacea aceea mare...

Mi-e dor de Tine și nu pot 

Să Te ascund în taină;

Sufletul mă doare uneori 

Când nu ești cu mine.

Ți-am văzut lacrima ce curgea mereu 

Din ochii Tăi care plângeau întruna,

Când eu mai uit de Tine uneori 

Iar suferința greu m-apasă.

Aș vrea să plâng alăturea de Tine

Să simt și eu povara Ta cea grea;

Să-ți sorb amarul ce pe Tine 

Greu te-apasă.

Te rog să nu mă lași Doamne nicicând 

Când eu mai uit de Tine,

Trezește-mă din somnul morții 

Să nu mă ia vrăjmașul.

Spune-mi draga mea.

De ce totul e așa? 

De ce azi și acum,

Nu mai suntem împreună ?

Te-am iubit prea mult,

Cum sufletul meu a cerut.

Cu iubirea am greșit,

Și pentru asta mult am suferit.

În inimă îmi rămâne al tău nume,

Cât voi trăi pe această lume.

(Din punct de vedere

al bărbatului ) Poezia este scrisă de mine

Zamurca Alina 🌷 

Frig afara, frig in suflet îmi era.

nu a fost prea greu sa ma îndrăgostesc de ale tale buze, de al tau zâmbet, ai fost ca o binecuvântare după atâta suferința

Mi-ai fost acasa,ochii tai care străluceau atat de frumos când ma priveau ma făceau sa cred ca lumea toată e a mea, am spus ca meriți toate lacrimile mele,pana când liniștea de ieri s-a transformat in haosul de azi.

Dar nu erai decât un trecător in viața mea, ciudat pentru ca  eu credeam ca ești totul in a mea viața, iar acum te scriu pentru ca nu mai ești in ea, ar trebui sa accept ca tu acum săruți alte buze, spui “ Te iubesc “ alteia,  ar trebui sa te uit, sa nu mai răscolesc inima cu alte tale amintiri, însă tu ai fost arta in viața mea.

Și te as fi vrut o viața întreaga nu doar un an, as fi vrut sa am ale tale brate mereu in preajma mea, as fi vrut sa fi mers, și sa nu îmi fi vândut inima in zadar.

Nu plânge că ne-a fost iubirea
Prea tânără, prea fără rost;
Așa a vrut tăcută firea,
Așa ne-a fost scris: n-a fost.

Eu te-am iubit cu dor ce strigă,
Tu m-ai iubit cu pas ușor;
Când unul arde, altul frigă,
Și nu-i păcat, nici vină-n dor.

Nu te-am cerut să fii ca mine,
Nici n-am voit să te opresc;
Doar soarta, aspră și străine,
Ne-a pus să fim… dar nu să fim.

Se-ntâmplă uneori iubirea
Ca floarea-n prag de primăveri:
Răsare-n grabă, stă-n uimire
Și moare-n vis de mângâieri.

Rămâi cu bine. Te primesc
Așa cum ești, fără cuvânt.
Te las din drag, nu te părăsesc,
Căci n-am cum lupta cu ce-i sfânt.

Și dacă-n timp, cândva, târziu,
Ți-oi trece-n suflet ca un gând,
Să știi: te-am iubit așa cum știu
Copiii… când iubesc profund.

Tu ai plecat să îți găsești fericirea 

Eu am rămas aici în neputință,

O ultimă îmbrățisare îmi doream

Dar ai plecat cu-atata ușurință!

Și nu m-ai mângâiat înainte să pleci

Probabil n-ai vrut să vezi durerea ce-o aveam în mine,

C-aș fi știut că va fi ultima zi când mă privesti

Ultima dată când voi mai bea un vin cu tine.

Azi pe cioburi de amintiri pășesc

Și doar pe mine mă mai doare,

Că nici măcar nu mai vorbim

Și acel "noi" astăzi doar moare.

Și ai plecat, ești liniștit...eu nu.

Încă te mai aștept în suflet cu ploi

Aș pleca și eu... dar vezi tu...

Încă mai doare sfârșitul dintre noi.

Și așteptarea tare îmi chinuie inima

Și dorul tare mi-o sfâșie

Căci în clipa-i lină când încet îmi moare inima

Când înec toată agonia sub esența toxică  a răbdării

Și oare va mai veni odată sau măcar 

o dată? 

Mă va iubi cum nu a mai făcut-o deja?

E sub caldura altor brațe știu asta sigur

Căci timpul trece și de sub bolta cerului îl privesc...

Dar de ce încă aștept ce nu îmi este menit? 

Oh, doamne trebuie să îți dau chipul în eternitățile uitării care mă dor atât de rigide în neascultarea vântului

De asta mă doare și amintirea căci memoria nu-ți uită niciodată privirea, iar eternitatea pentru mine e chinul infernului, incecarea  de a te uita îmi stinge sufletul în etern, dar nu și suferința

Tu prin stele enigmatic,
Stai ca lupul singuratic.
Și nu te-am văzut demult,
Ești departe prin văzduh.

Ploaia îți atinge corpul
Și cămașa ți-o înmoaie.
Apa curge peste tine,
Ai nevoie. Ești o floare.

N-am umbrelă să te apăr,
Cum nici tu nu mai ai glas.
Ți-am călăuzit fiece pas.
Dar nu mai aveai astâmpăr.

Și tânjesc dup-al tău trup.
Să te văd, să te seduc,
Să mă pierd într-un sărut.
Și pozele să nu le rup.

Ai fost marea mea iubire,
Iar eu am crezut în tine!
Lasă-mă să nu-mi mai pese,
Vai! Deja e ora zece.

Brațele îmi sunt înfipte
Și eu nu mai am cuvinte.
Uită-mă și nu te-ntoarce,
Vreau doar să mă lași în pace!