Să ne doară frumos...

Mi-a rămas atârnat soarele.
Da.
Acel soare al copilăriei,
care nu știa să apună
și nu cerea explicații.

 

Încă ne atârnă de pleoape cerul.
Îl purtăm când clipim,
când ne prefacem maturi,
când ne legăm șireturile zilei
și ieșim în lume ca și cum
n-am fi învățat frica pe de rost.

 

Noi
suntem pluralul unei singure inimi.
Ne amintim împreună,
ne doare la fel,
ne vindecăm pe rând.

 

Norii nu se mai rețin.
Trec.
Ne traversează copilăria,
ne udă genunchii juliți ai memoriei,
dar nu mai pot strica zorii.
Zorii sunt deja în noi.

 

Noi am crescut din firimituri de lumină,
din mesele unde tăcerea era rugăciune,
din „mai așteaptă puțin”
și „o să fie bine”.

 

Noi știm cum sună lipsa.
Are vocea mamei strigându-ne seara,
are ecoul pașilor care n-au mai venit,
are gustul pâinii rupte egal
ca să ajungă tuturor.

 

Noi purtăm timpul ca pe-o haină prea mare,
cu mânecile pline de trecut,
dar refuzăm să o scurtăm.
Pentru că acolo, în tiv,
stă ascuns soarele.

 

Și da,
încă atârnă de pleoapa ochiului.
Îl lăsăm acolo.
Să ne doară frumos.
Să ne lumineze când uităm
cine am fost
și de ce continuăm
să fim
împreună.


Category: Diverse poems

All author's poems: Anna Dzengan poezii.online Să ne doară frumos...

Date of posting: 20 января

Timp de citire: ~2 min.

Views: 610

Log in and comment!

Other poems by the author

Nori...

NORI...

Nori.
Pete de culoare —
albe, cenușii —
se adună,
încet,
peste văi,
peste câmpii,
peste ce a mai rămas din noi.

 

Par urme.
Nu de pensulă,
ci de timp.
Ca și cum cerul
ar fi fost atins
de gânduri târzii
care n-au mai apucat
să se spună.

 

Plutesc.
Nu pentru că vor,
ci pentru că nu au unde să cadă.
Și ne amintesc —
fără voce —
că soarele există
chiar și atunci
când nu-l vedem.

 

Sunt moi.
Aproape sfioși.
Ca lucrurile care trec
fără să ne întrebe
dacă suntem pregătiți.
Ca viețile noastre,
care par mari
doar privite de departe.

 

Ne-am juca, poate,
cu fragilitatea lor.
Dar mâinile ne sunt pline
de timp pierdut.
Așa că ne jucăm doar
în gând.
Ca un copil
care calcă pe un covor moale
știind
că nu e al lui.

 

Nori.
Timp care nu se oprește.
Nori — semne că ceva a fost.
Nori — ploi care ne spală
de ce nu mai suntem.

 

Noi…
o iubire vie.
Atât cât durează
o privire
ridicată spre cer.

More ...

Și ce dacă...

Și ce dacă iarna vine
cernând fugii de zăpadă...
Eu, mă învelesc cu tine
lăsând sufletu-mi să cadă
în al drgostei cascadă.

Și ce dacă pe la geamuri
frigul a gravat flori albe
adunându-le drept  lauri
și țesând din ele salbe.

Și ce dacă bate vântul
mult prea zbuciumat și rece
Este la fel ca și gândul
că, încă un an se trece
care a schimbat Pământul.

Și ce dacă în văzduh
se aud doar glas de ciori
iar pe lac, acolo-n stuh,
mai sticlesc doi ochișori.

Și ce dacă iarna vine
lăsând pomii dezbrăcați
Eu mă pitulesc în tine
precum conurile-n brazi
și te țin ca să nu cazi.

Și ce dacă iarna vine
și cad fulgii ca-n poveste
Eu mă plimb la braț cu tine
dulce îți șoptesc o veste...
Fericire, tu-mi faci zilele senine.

 

Drepturi de autor
Anna Dzengan 07.12.2020

More ...

Primul fulg și ultimul adevăr

Nimic mai mult…

Doar cuvinte țipate tare,
atât de tare încât să fie auzite,
aplaudate, validate pentru urletul lor —
rostit cu gura larg deschisă.

 

Nimic mai mult…

Cuvinte țipate,
apoi — la fel de tare — uitate.
Ca și cum ne-ar fi lovit amnezia vremii,
cea care ne șterge memoria
încărcată de trâmbițe și turle,
care nasc doar sunete —
nimic mai mult,
sunete fără puls de suflet.

 

Țipăm cu toții — da —
țipăm când e rentabil,
când vrem să dăm bine
în tabloul derizoriu al vremii.
Căutăm aplauze pe scena vieții,
unde spectacolul e atât de prost regizat
încât ajungem o batistă de nas —
da, o batistă —
accesoriu demodat,
purtat azi doar de câțiva rătăciți
în universul grăbit,
care o duc cu ei
ca pe o dovadă
că a existat cândva suflet —
suflet, nu doar zgomot
în construcția numită „cuvânt”.

 

Dar, revenind la batistă…
cândva, necesară;
azi — utile sunt cele de hârtie,
folosite o dată și aruncate.
Aruncate oriunde.

 

Și nimeni nu mai întreabă:
cine vede reziduurile gândirii seci,
care pot stârni dezgust
și contaminare colectivă?

 

Nimic mai mult…

Doar litere ce alcătuiesc cuvinte,
scoase din gură — edificiu
ce pretinde măreție,
dar, pe lângă zgomote,
emană mirosuri grele
de cadavre sufletești —
suflete ce nu și-au găsit locul,
nici șansa de a fi resuscitate.

 

Prea ocupați cu zgomotul —
tare și sec —
am uitat sufletul literelor
așezate în cuvinte
care poate salva.

 

Nimic mai mult…

Doar cuvinte:
să fim mai buni,
mai empatici,
mai atenți…

 

Ce frumos sună —
de parcă am fi apostoli
când le rostim solemn.
Dar din zece, câți le simțim?
Câți le puartăm în noi
și le dăruim?

 

Nimic mai mult…

Cuvinte —
sună bine,
ne aplaudăm,
ne mândrim,
le uităm
precum primul fulg de nea —
și poate
precum ultimul adevăr.

Nimic mai mult.

More ...

între ardere și respirație...

Am învățat târziu
arta de a respira sub apă —
când orașul ardea pe dinăuntru
și fiecare stradă
era o venă deschisă.

 

Am învățat
cu plămânii plini de tăcere,
cu pieptul prins în menghina zilei ce vine,
cu fruntea sprijinită de geamul rece
al unei patrii interioare
care nu mai știa să-și pronunțe numele.

 

Sub apă
focul nu se vede,
dar îl simți —
arde ca o idee interzisă,
ca un adevăr spus prea devreme
în fața celor ce trăiesc din amânare.

 

Respir.
Îmi coboară oxigenul în sânge
ca o revoltă tăcută, ritmică, precisă.
Inspir —
și apa îmi intră în oase.
Expir —
și flăcările îmi cresc sub piele.

 

Cine m-a învățat să ard?
Cine m-a condamnat la luciditate?
Cine mi-a spus că aerul a devenit
un privilegiu politic?

 

Sub apă
nu există aplauze.
Există doar inima —
o tobă frântă
care bate pentru cei fără glas,
pentru cei ce-și cară viața
în sacoșe de plastic,
pentru cei ce-și ascund visele
în buzunare găurite de salarii minime.

 

Eu ard pentru ei.
Ard pentru femeia care tace la masa de seară
ca să nu deranjeze echilibrul unei lumi strâmbe.
Ard pentru bărbatul ce înghite umilința
ca pe o pastilă fără apă.
Ard pentru copilul ce întreabă
de ce cerul nu cade
peste atâtea nedreptăți.

 

Și totuși —
sub apă —
învăț să respir fără permisiune.

 

Nu este miracol,
ci disciplina supraviețuirii.
Îți ții frica în palmă
ca pe o monedă ruginită
și alegi să nu o mai cheltui.
Îți legi disperarea de gleznă
până când greutatea îți arată direcția.

 

Arta aceasta nu se predă în școli,
nu are manuale.
Are doar carne,
și oase,
și o conștiință ce refuză să adoarmă.

 

Respir sub apă
în timp ce ard —
și ard pentru că refuz să mă sting.

 

În fiecare inspirație
port cenușa unei generații
care a confundat supraviețuirea
cu viața.
În fiecare expirație
împing spre suprafață
o promisiune aprinsă:

 

că nu ne vom îneca
în propriile compromisuri.

 

Sunt viu.
Nu pentru că mi-e ușor,
ci pentru că aleg.
Aleg să țin ochii deschiși
când sarea ustură.
Aleg să spun numele lucrurilor
chiar dacă limba sângerează.

 

Apa mă apasă —
dar nu mă posedă.
Focul mă mistuie —
dar nu mă reduce la scrum.

 

Între ele,
în această tensiune sacră,
îmi cresc aripile invizibile.

 

Asta e arta:
să transformi arderea în lumină,
înecul în respirație,
frica în verticalitate.

 

Și dacă mă vezi
cu pielea străvezie de atâta apă
și cu ochii aprinși de atâta foc,
să știi —

nu sunt victimă,
nu sunt martir,
nu sunt cenușă.

 

Sunt dovada
că se poate trăi lucid
în mijlocul catastrofei,
că se poate iubi
în plină combustie,
că se poate respira
sub apă —

în timp ce arzi.

More ...

inima...

Marea mea nu negociază.
Ea îneacă metodic corăbiile trăirilor...
dar dă piept cu stânca, se sparge de ea,
și-și urlă cursul pe care nimeni, niciodată, nu i-l va schimba.

 

Acum... privește-mă.
O țin în mână.
Îi simt pumnul de carne cum lovește în palmele mele,
izbituri disperate, sacadate, sfinte,
ultima rezistență înainte ca liniștea să o soarbă cu totul.


Această Inimă-Mare...
Un uragan de sânge și revoltă,
care învață, abia la urmă,
imensitatea unui calm absolut.

More ...

Aorta timpului

 

O picătură cade — sânge viu de timp,
Pe lama rece-a clipei ce curmă orice nimb.
Sub cerul care tace în veșnicul amurg,
Secunde se destramă și-n neființă curg.

 

O, cât de fină-i lama ce taie fără glas,
Și cât de scurt e drumul din „mâine” spre „rămas”.
Noi strângem amânarea ca pe un scut fragil,
Dar timpul o sfărâmă cu gestul lui subtil.

 

Am spus: „Va fi și mâine… mai este încă loc”,
Dar mâine se subțiază ca firul prins în foc.
Și-n palma mea rămâne doar tremurul târziu
Al clipelor pierdute ce nu mai pot să fiu.

 

Atunci am prins să văd — sub liniștea de fier —
Cum viața se aprinde doar într-un singur ieri.
Nu mâine ne aparține, nici ieri nu mai e drum,
Ci numai clipa vie ce arde-n noi acum.

 

De-aceea, suflet drag, când inima te cheamă,
Nu lăsa fericirea să tremure de teamă.
Spune cuvântul simplu ce poate să aline,
Că lama timpului nu întreabă pe nimeni.

 

Și dacă totuși curge din aorta lui rar
O picătură caldă din veșnicul hotar,
Primește-o ca pe darul ce nu se mai repetă —
O clipă trăită plin valorează o planetă.

More ...

Poems in the same category

✨ Ochii de cristale 3. Tristețea

Speranța mi s-a rupt,

Și durerea m-a cuprins,

Cu ochii triști și însângerați, 

În lacrimile de cristale. 

 

Cerul sa închis de lumină, 

Și sufletul meu lin îl străpunge, 

Și-l înfige în țepi de lacrimă, 

Și chipul mi-l unge. 

 

Pe un trecut ce s-a dus,

O iubire melancolică de vis, 

Ce aude cântecul melodios de nespus, 

Cuvintele triste mi l-ai zis.

 

Într-o natură tăcută, 

Plânge viețuitoarele cerești,

După dorul și cu inima venită, 

Cu cântări neîmpăcate. 

 

Sub cerul neîmblânzit, 

Copaci suspină, florile plâng, 

Într-un ceas netrezit, 

Cu chipul dâng. 

 

Izvorul lacrimilor ce curge, 

Și se revarsă inima de dor, 

În rămurele de smaralde parcurge, 

Tăcerea de amor. 

 

Într-un codru întunecat, 

Zarea tace, dar tu mi-ai șoptit, 

Lacrima topită ce a plecat, 

Într-un drum nepăzit. 

More ...

Un bătrîn

Sunt bătrân cu părul alb și gârbovit
Un baston tocit îmi ține tactul
La buzunarele vieții am cerșit
Să îmi dea, încă, o zi de primăvară.

Spectaculos a înflorit castanul
Ce-și pregătește în candelabre fructul.

Cu mersul încetinit și șchiopătat
Zilele vieții eu le rostuiesc
E târziu , anotimpul m-a înșelat
Doar trandafiri pe alei mă parfumară.

Vreau crizanteme timpului să-i dăruiesc
Dar el îmi dă ninsori de gânduri ce vuiesc.

E ora când la chioșc se vând ziare
Bătrânul cu bastonul lui tocit
N-a mai apărut, nu  știm a lui stare
Doar tufele de crizanteme lăcrimară…

Pe ale un nor ușor pașii a stropit
E încă toamnă și castanul a rodit.

More ...

Moartea pescărușului

 

La margine de lac zăresc un pescaruș,

Ce-i muribund,sleit ,tăcut,nefericit!

Plutind,este adus la mal

De soartă, de destin,de Creator!

Oprit ,stau și-l privesc cum se desparte fără glas de noi,

De lumea-n care a trăit plăpând,

Împărtășește soarta tuturor,

Murind ușor, ușor precum un fulg in zbor...

Plec,însă-mi întorc privirea ca să văd,

Cum moare bietul pescăruș...

Și înteleg că viața-i darul ce trebuie trăit....

Îmi amintesc cum pasărea s-a stins,

Plutea, lăsându-și capul să cadă-n față,

Cu ciocul stând în apă a murit!

S-a stins frumosul pescăruș,

Blajin,tăcut exact așa cum a trăit.

 

(23 iulie 2023-Irepetabila iubire)

More ...

PELERIN FĂRĂ HARTĂ

Merg fără hartă, debusolat,

ca o umbră desprinsă

din propria-mi ființă,

cu inima deschisă

ca o rană prin care respiră lumina.

 

Busola gândului se frânge

ca o candelă bătută de vânt,

iar tăcerile cresc

ca niște ziduri nevăzute în suflet.

 

Mă pierd deliberat,

ca un ecou coborât în adâncimi,

ca să Te aud cum urci

prin golurile mele,

precum seva într-un arbore ars.

 

Rătăcirea se subțiază

ca ceața în fața dimineții,

iar pașii mei devin

semințe aruncate în veșnicie.

 

Sunt pelerin fără hartă,

un gând suspendat între două lumi,

dar fiecare cădere se adună

ca lumina într-o lacrimă

în inima Ta.

 

More ...

Psalmi - XXXVII - Seceta sufletului

 

Doamne, pustiul mă strânge,

și inima mea bate-n goluri de piatră.

Rugăciunea mi-e spini, nu cuvinte,

și setea nu curge, ci arde.

 

Unde ți-ai ascuns picătura de har?

Căci strig și nu-mi răspunzi —

nu ca un refuz,

ci ca un cer mut,

ca un pământ crăpat de uitare.

 

M-ai lăsat să mă scutur de mine,

să-mi văd goliciunea dinăuntru,

să plâng cu gura uscată

și să nu mai cer,

ci să te caut.

 

Și-acum, în tăcerea cea grea,

îți simt suflarea —

nu în ploaie,

ci în așteptarea ploii.

More ...

Să urăm!

Ahooooo....ahooooo,

Măi prieteni, oameni buni

Ce trăiți printre străini

Astăzi vă doresc eu vouă

S-aveți case chiar vreo nouă

Construite din bolțari

Protejate de arțari

Să fie și cu cerdac

În curte un cot-codac

În coteț vreo patru porci

Cu slănină, nu păroși

Și în curte doi căței

Care latră la purcei

 

Ia suiți voi pe cotețe

Și strigați cu voce tare

Chiar de sunteți în șosete

Și cam goi în buzunare

 

Ahoooo...ahoooo,

Să trăiești...măi gospodare!

 

Acum vă îndemn pe voi

Să fiți bravi fără nevoi

Nu vă mai gândiți la gaz

Că e scump ca un necaz

Mai bine mergeți pe lemne

Pe cărbuni și pe surcele

S-aveți căldură în casă

Fără reumatism la oase

Mai  vindeți din vilișoare

Să plătiți taxe ușoare

Că se-anunță vremuri grele

Mari impozite pe ele

Stați mai bine într-o casă

Și s-aveți gustări pe masă

Și un beci umplut de toate

Să mergi ghemuit pe coate

S-aveți poloboace pline

Iarna să o treci cu bine

Pepeni și varză murată

Pusă toamna de-a ta soață

Care merge cu friptură

Și puțină băutură

 

Eu vă strig cu voce tare

Și s-audă cel ce are

Vinul se bea cu măsură

De nu vrei să ai arsură

Nu-l amesteca defel

Să n-ajungi să fii tembel

Cota de o depășești

Tare rău poți s-o pățești

La spital s-ajungi măi vere

Cu perfuzii puse-n vene

 

Hai noi treji să mai strigăm 

Și veseli în cor să ne urăm

S-avem sănătate, fericire

Viață lungă, pace, împlinire

 

Ahoooo...ahoooo,

Cu pahare nu prea pline!

 

Voi cu mașini pe motorină

Schimbați-le pe benzină

Să n-aveți cumva surpriză

Și să nu intrați în criză

Pe drum să nu fiți primiți

Și de polițiști opriți

Să vă spună cu glas vouă

Schimb-o..sau ia una nouă

Vremurile-s schimbătoare

Grele pentru fiecare

Când alimentezi la pompă

Mai bine iți pui o plombă

Prețul zilnic se ridică

Bine la șofer nu pică

Să renunți tu la mașină

Mai bine te duci în mină

Alta nouă să îți cumperi

Și pe bani să nu te superi

Mai bine pe jos să mergi

Iar de poți chiar să alergi

 

Ahooo.....ahoooo,

Să ai grijă ce alegi

 

Hai la ei cu toții să strigăm

Să-ncercăm să îi forțam

Să reducă acciza la benzină

Să putem urni câte-o mașină

Iar de ne-or trata cu ură

Să-i tratăm cu urlătură

Multe ar mai fi de zis

Ce s-au strâns la numărat

Nici nu știu ce-i interzis

De rostit și prin urat

Așa că punct pun la urătură

Și mai spun cu a mea gură

 

Ahoooo....ahoooo

S-aveți bogății..în bătătură!

 

La anu și la mulți ani!

 

More ...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍