Category: Diverse poems
All author's poems: Cătălin Teodoreanu
Date of posting: 14 декабря 2023
Views: 183
Poems in the same category
Un pescar vestit!
Pe malul iazului m-am așezat
Sub un copac cu umbra deasă,
O undiță în larg am aruncat
Și-aștept să pun ceva în plasă
De-acasă am plecat în zori de zi
Să prind un loc mai bun pe baltă,
Am pus o râmă neagră în cârlig
Mă uit atent să văd când pluta saltă
În stânga, dreapta mulți pescari
Ce vor să prindă peștele cel mare,
Gălăgioși în larg se ceartă pescărușii
Iar o combină treieră grâul copt în zare
Pe ceru'albastru fără pic de nor
Se vede soarele strălucitor ce frige,
La umbră beau un ceai răcoritor
Iar guta stă întinsă cu râma în cârlige
Mă uit la nada pusă de pescari
Ca peștele să vină la momeală,
Schimb râma cu bobul de porumb
Și-arunc încet fără să fac greșeală
............................ .
Orele trec fără nicio captură
Și vine seara cu ceva răcoare,
M-aștept ca peștele să tragă
Acum când nu mai este soare
Deodată văd cum pluta umblă
Coboară-n jos și se ridică-n sus,
E semn că nada peștele o gustă
Și-i place, ce în cârlig am pus
Când văd că pluta e sub apă
Înțep rapid să nu îmi scape,
Țin undița puternic între brațe
Și mulinez rapid tăind din ape
Emoția o simt cum mă cuprinde
Și îmi șoptesc, e mic sau mare,
Sunt răbdător, întind și relaxez
Și văd cum sare apa, atât de tare
Ușor, ușor se-apropie de mal
Un crap trofeu, cum n-am văzut,
Îl cântăresc, ținându-l în mincioc
Și-l liberez, după o poză și-un sărut
Seara am revenit voios acasă
Știind ce multe am de povestit,
Și chiar de nu am pești în plasă
Sunt fericit să fiu...pescarul cel vestit!
Destinul
Eu, abia sositul prunc
În noua lume ce mi-i casă,
Sunt aşteptat de ursitori cu părul lung
Şi moartea tânără fără de coasă.
Râzând acestea-mi hărăzesc destinul,
Cu lungi urcuşuri şi abisuri,
Cu clipe mai amare ca pelinul,
Cu înălţări şi prăbuşiri de visuri.
Spăşit m-am adăpat din ele,
Şi pod şi scară mi-am făcut din trup,
Flămând am adormit sub stele,
Ca-n zori într-o scânteie să erup.
Şi -am mers mereu cu vântu-n faţă.
Mi-am oblojit şi boli de trup şi minte,
Şi-am râs în fiecare dimineaţă,
De ursitori şi moartea cea cuminte.
Acum, de aici, din vârf de creastă,
Cu ochii-n lacrimi şi suflet împăcat,
Mă uit la prunci şi la nevastă,
Şi-am înţeles de ce atâtea am înfruntat.
Lumea în care trăim
Într-o lume care n-ar mai vrea s-apunã,
Învârtindu-se în propriile ţâţâni,
Cine-şi face timp sã spun-o vorbã bunã
Sau s-asculte, cu rãbdare, pe bãtrâni?
Orişicine-n lume, ştie-aşa de multe,
Cã nu are capãt firul de pe fus!
Şi, atunci, de unde timp sã mai asculte
Când mai are înc-atât de mult de spus!?
Când şi cum ne vom opri din vorbãrie,
Spre-a putea şi cântãri şi observa
Greutatea celor spuse-n teorie?
Poate-aşa vom ajuta pe cineva!...
Pierderea speranței
Ea nu-și pierde speranța în timp ce se roagă.
Nu este deloc simplu,
mai ales atunci când sună clopotele
pentru tot ceea ce se poate înălța
dar nu se înalță, ci se scufundă.
Un țipăt poate însemna un coșmar
sau o frontieră pentru sfințenie
atunci când infinitul este în interior.
Viața este o iluzie sau o mască a unui ego
și poate că această disimulare are scopul
de a rostogoli acest ego într-un haos
mai mare decât Mare Imbrium
numită și Marea de Lacrimi.
Ea crede că atât cât are
este suficient pentru ea.
Ea este încă recunoscătoare lui Dumnezeu,
deși oarbecăiește și pare a fi un robot
care suflă în nisipul fierbinte
pentru a face obiecte de sticlă,
transparente, aproape invizibile.
Viața ei pare a fi un cristal de Murano
din care lipsește conținutul.
Poate că își dorește doar un simplu sfârșit ;
nicidecum să fie mântuită.
Poate că trebuie să mediteze
ca să înțeleagă lipsa de sens
a condiției sale umane.
Nu poate ține pasul cu nimic nou
în timp ce este blocată de acele obiecte
pe cale de dispariție -vizibilitate, viziune.
Umbra ei se adâncește în profunzimea sufletului,
se transformă într-o frică care roade
și dă contur acelei tăceri stranii,
tăcere care este absorbită de pereți.
În timp ce își digeră visele cubice,
îi este frică că se va pierde în sine ;
îi este frică de propria ei metamorfoză.
Reîntoarcerea în propriul ei abis intern
este o târâire ciclică, inelară,
dar nu o resemnare
și poate un râs pietrificat, un rânjet.
Deasupra capului ei,
câțiva nori sunt pe punctul de a se ciocni ;
cer plin de fulgere.
Poate că are nevoie de Dumnezeu,
dar ea se gândește doar la acele întrebări
lipsite de răspunsuri; își îneacă dorințele în băutură
și cade într-un somn psihedelic,
unde nu se mai poate ruga.
Poate că a fi în brațele lui Morfeu este un refugiu.
Nu-și pierde speranța.
Poate că se va trezi în Rai.
Când se poate considera că un cuvânt este pierdut?
Poezie de Marieta Maglas
Nota : Poezia este o analiză a unui personaj din piesa de teatru Ce Zile Frumoase, scrisă de Samuel Beckett, această poezie a fost publicată în Lothlorien Poetry Journal. Mare Imbrium sau Marea Ploilor, sau Marea de Lacrimi, în latină Mare Imbrium, este o mare situată pe partea vizibilă a Lunii. Marea de Lacrimi s-a format ca urmare a umplerii unui crater cu lavă lichidă.
Acum în ţară este sărăcie mare,
Acum în ţară,este sărăcie mare,
Şi românul, nostru acum moare.
Fiindcă, nu are bani să achite,
Facturile, ce sunt venite.
Salariile, nu au mai crescut,
Preţurile, au luat-o în sus.
Când fluturaşul, deja apare,
Salariatul, intră în criză tare.
Pensiile, toate staţionează,
Săracii, pensionari oftează.
Când văd, cuponul de pensie,
Mulţi din ei, intră în depresie.
Că ştiu, că iarna o să apară ,
Şi dările le vor fii a lor povară .
N- au bani, facturi să plătească,
Nici mâncare, să trăiască.
Nimeni, nu îşi pune întrebarea,
De ce, se scumpeşte mâncarea?
De ce gazul, petrolul şi energia,
Ele, au distrus acum România?
Fiindcă totul, e venit de afară,
Să distrugă, a noastră ţară.
Românii, acum să îi sărăcească,
Să moară, să nu trăiască.
Nimeni, pe noi nu ne mai vrea,
De ar putea, cu toţii ne-ar lichida.
Dar românul, e popor răbdător,
El nu moare, aşa uşor.
Îndură frigul şi foamea cruntă,
La nimeni, nu va fii slugă.
Chiar dacă, parlamentarii noştrii,
Ne-au vândut, ca sclavi cu toţii.
Dar vă venii, o zii în care,
Românii, nu vor mai avea răbdare.
Şi va fii, o mare răscoală în ţară,
Şi mulţi, şmecheri o să piară.
Că foamea, grea şi sărăcia,
Vor distruge, atunci România.
Iar românul, nostru înfometat,
Iese în stradă, îţi dă în cap.
Că un proverb, el bine spune:
Cu românul, înfometat nu te pune,
Că atunci, nu are mamă, tată,
Ies cu toţii, afară din casă.
Şi atunci singuri, ei îşi fac dreptate,
Nu le mai e frică, nici de moarte.
Fiindcă ei, chiar nu mai vor,
Să fie, sluga tuturor !
În zadar în spaniolă
Primăvara, cu sufletul vibrând,
Fericirea o așteptăm visând,
Iar în toamnă, când speranțe mor,
Ne rămâne un nor,
Așteptăm cu toții în zadar
Fericiri ce nu mai vin,
Legănând doar un vis fugar
Noaptea pururi cer senin,
Ne avântăm cu un dor nebun spre paradis,
Dar în cor vedem că tot a fost un vis.
Așteptăm cu toții în zadar
Fericiri ce ne ocolesc
Și în suflet se cern amar
Gânduri ce ne amăgesc,
În zadar vom implora,
În zadar vom aștepta
Fericiri ce tot dorim,
Atât nu mai vin!
Așteptăm cu toții în zadar
Fericiri ce ne ocolesc
Și în suflet se cern amar
Gânduri ce ne amăgesc,
În zadar vom implora,
În zadar vom aștepta
Fericiri ce atât dorim
Atât nu mai vin!
En vano
En primavera, con el alma vibrando,
Esperamos la felicidad soñando,
Y en otoño, cuando mueren las esperanzas,
Nos queda una nube,
Todos esperamos en vano
Felicidad que nunca vuelve,
Acunando solo un sueño fugaz
Por la noche, el cielo siempre está despejado.
Nos elevamos con un loco anhelo de paraíso,
Pero en el coro vemos que todavía era un sueño.
Todos esperamos en vano
Felicidad que se nos escapa
Y en el alma se tamizan amargamente
Pensamientos que nos engañan,
En vano rogaremos,
Esperaremos en vano
Felicidad que siempre queremos,
¡Ya no vengo!
Todos esperamos en vano
Felicidad que se nos escapa
Y en el alma se tamizan amargamente
Pensamientos que nos engañan,
En vano rogaremos,
Esperaremos en vano
Felicidad que tanto queremos.
¡Ya no vengo!
Other poems by the author
Trec păsări călătoare
Trec păsări călătoare,
Trec peste mine-n zbor,
Se pierd, iubito,-n zare,
Dând din aripi uşor.
Abia de mai văd cârdul,
Abia le mai aud,
Le-nghite-ncet Pământul
La orizont spre sud.
Doar eu, străin de ele,
Privind în urma lor,
Rămân cu aceleaşi stele,
Rămân cu acelaşi dor.
Ia-mă iubito...
Ia-mă iubito şi mă frânge ca pe o pâine coaptă
Şi dă-mă la sărmanii ce trec pe lângă poartă,
Să le astâmperi foamea cumva cu nişte pâine
Şi să-şi aducă aminte din când în când de mine.
Ia-mă iubito şi du-mă la oala cu mâncare
Şi aruncă-mă-n bucate ca pe un praf de sare
Şi dă-mă de pomană la oamenii de rând,
De mine să-şi aducă aminte când şi când.
Ia-mă iubito şi mă varsă prin cănile de lut,
Ca pe vinul cel roşu şi dulce la băut,
Să-nchine toţi săracii, atunci când mă vor bea,
Din când în când iubito...în amintirea mea.
Tu, iartă-mă, Isuse!
Tu, iartă-mă, Hristose!
Tu iartă-mă, că-s om
Şi că sunt şi piron
Ce încă-Ţi trec prin oase.
Că-n coastele-Ţi împunse,
Eu suliţă încă sunt
Şi spin pe capul sfânt
Şi oţetul de pe buze.
Tu, iartă-mă, Isuse!
Că Te tot răstignesc,
Cum tot păcătuiesc
Şi tot îmi caut scuze.
De parcă nu-Ţi ajunge
Să simţi de sânge scurse
Picioarele-Ţi străpunse,
De mii de ani pe cruce.
Tu, iartă-mă, Isuse!
Să ard pe al iubirii rug
Sunt condamnat cu executare
La moarte grea, prin a iubi,
Iubita mea călău să-mi fii,
Să pui pedeapsa-n aplicare.
La execuţie să mă duci,
Din ochii tăi de amazoană,
Săgeţi s-arunci spre mine, doamnă
Şi inima să mi-o străpungi.
Şi buzele, în piaţa mare,
Pe eşafod când am să urc,
Să mi le-aşezi pe un butuc,
Să le retezi c-o sărutare.
Să-mi legi de glezne chingi cu fire,
Pe-al morţii scaun când m-aşezi
Şi să mă electrocutezi,
Minute-n şir cu-a ta iubire.
Şi nici aşa de nu mă duc,
Din pieptul tău tu să pui foc
Sub mine, să m-aprind pe loc,
Să ard pe al iubirii rug.
Ce-mi pasă...
Ce-mi pasă că trec clipe
Şi că nu se opresc,
Atâta timp cât numai
La tine mă gândesc!
Ce-mi pasă că trec zile
Şi că-s tot mai puţine,
Atâta timp cât iarăşi
Îmi este dor de tine!
Şi ce dacă trec anii
Şi nu se-ntorc din drum,
Atâta timp cât încă
Te mai iubesc şi-acum!
Două astre
Tot rătăcesc prin locuri stranii,
Dar care-mi par şi familiare,
Îngândurat mă-ntreb întruna
Cum am ajuns în ele oare.
Că nu-mi aduc deloc aminte
Cum s-a-ntâmplat de m-am pierdut
Şi nu-nţeleg unde mă aflu
Şi nici nu ştiu când am trecut.
Pe un tărâm plin de lumină,
Înveşmântat în raze albastre
Ce cad, pe sub a frunţii boltă,
De pe un cer cu două astre.
Ce-s străjuite, de aproape,
De tâmple adânci ca nişte văi...
Iubita mea încep a crede
Că m-am pierdut în ochii tăi.