Psalmi - III - Fuga de pe cruce

Am rătăcit, Doamne,

nu pe cărări străine, ci pe cele ale inimii mele.

Știam adevărul, dar l-am lăsat deoparte,

căutând glasuri care mângâie fără să mustre.

Am coborât în tăceri grele,

unde nu mai știam ce-i lumina,

și ce-i doar o umbră travestită în bine.

Și acolo, mi-am pierdut chipul dinaintea Ta.

Mi-am clădit drumuri din visele mele,

dar toate duceau spre pustiu.

În zadar mi-am ridicat semne -

niciunul nu purta Numele Tău,

dar Tu, nu m-ai șters din inima Ta.

Și, când m-am rușinat de faptele mele,

Tu, nu Te-ai rușinat de mine,

ci m-ai lăsat să mă apropii,

chiar și atunci când mă îndoiam de cărarea mea.

Doamne,

nu-mi lua crucea până ce nu-Ți las toată inima sub ea,

și fă din suferința mea o jertfă curată,

și o răbdare care Te așteaptă

până la capăt.

Ia-mi tot, Doamne.

Despoaie-mi viața de hainele ei moi.

Rupe-mi pâinea în două

și lasă vântul să mi-o fure.

Să nu mai am nimic —

nici nume, nici masă, nici vis.

Fă-mă frate cu Iov,

cel ce a rămas doar țipăt și cenușă,

dar n-a pierdut cerul din priviri.

Dacă Tu ești mai mult decât toate,

arată-mi asta luându-mi totul.

Dacă dragostea Ta e mai tare ca durerea,

lasă-mă să o cunosc în lipsă, nu în belșug.

Dă-mi fierberea întrebării lui,

răbdarea zdrobită,

tăcerea când prietenii-l judecau

și nădejdea aceea care nu se stinge,

chiar când nimic nu mai are rost.

Să învăț că viața e mai mult decât a trăi.

Că sufletul e mai prețios decât carnea.

Că Tu ești acolo și în cenușă,

și-n tăcere, și-n rana care nu se închide.

Ia-mi tot.

Dar nu-mi lua glasul

cu care Te pot striga.

Doamne, Tu mă știi din adâncul nesfârșitului gând,

Mai bine decât mă știu eu pe mine.

M-am ridicat împotriva umbrei mele,

Și lupta mi-e foc în oase și spaimă în sânge.

M-am privit în apele tăcerii

Și n-am știut dacă chipul ce-l văd e fiul Tău

Sau străinul ce rătăcește prin întunericul meu.

Inima-mi s-a făcut câmp de bătălie,

Voia mea s-a frânt între dorință și dreptate.

Strigă-Te, suflet al meu...

Dar glasul mi-e stins de rușine și mândrie.

Nu mă lăsa singur cu mine, Doamne,

Că sunt o sabie îndreptată spre pieptul meu.

Învăluie-mă cu lumina Ta,

Ca să-mi recunosc răul,

Și să-l înfrunt cu mila Ta în mâini.

Tu ești izbăvirea din mine însumi,

Tu ești liniștea în mijlocul furtunii mele.

Ridică-mă, ca pe-un fiu rătăcitor,

Și pune-mi din nou pașii în voia Ta.

Doamne,

în umbra acestei lumi distorsionate,

mă pierd în chipuri strâmbe

și în glasuri care nu mai pot striga.

Grotescul s-a așezat în fața mea

ca o oglindă fisurată,

reflectându-mă pe mine însumi,

dar altfel decât mă știu.

Mi-am căutat fața în ape tulburi,

și am găsit un monstru plângând.

Am vrut să fug, dar picioarele mi s-au îngropat

în propriile fapte mârșave.

Disperarea mi-a dat frâu liber,

m-a lăsat să mă smulg din propria carne

și am ajuns să umblu între umbre și întuneric,

fără rost, fără loc,

fără îndrumare.

Am început să cred că există o frumusețe

în acest grotesc,

dar doar ca o mască peste un gol abisal.

Că poate disperarea este singura noastră patrie,

un loc unde nu se așteaptă nimic,

dar totuși cerem totul.

O, Doamne,

dacă grotescul este chipul uman în cădere,

mă rog, ridică-mă,

chiar și din acest loc rupt,

chiar și din această noapte din care nu mai pot ieși.

Dacă disperarea mă va duce la Tine,

atunci lasă-mă să fiu purificat în focul acestei dureri.

Mă tem că nu mai știu să caut ceva altceva

decât această bântuire ce mă face viu,

dar nu în sensul frumuseții tale.

De aceea, atunci când sunt pierdut,

Doamne, nu mă abandona,

chiar dacă umbra îmi este monstruoasă.

Și, căzut în disperare, ridică-mă...

vino ca o mângâiere,

și mă salvează,

de mine însumi.

La marginea sufletului meu,

ai sădit, Doamne, un copac

care nu cere apă, ci răbdare.

Și timp.

Și tăcere.

Zi de zi a crescut în mine,

prin toamne de îndoială

și veri de patimă,

prin ierni de uitare

și primăveri abia simțite.

N-am știut că Tu ești rădăcina,

că trunchiul e cruce,

și frunza — rugăciune.

Că fiecare ram

duce către cer

o parte din mine

pe care am vrut s-o păstrez.

Și când am vrut să-l tai,

să-l smulg din adâncuri

pentru că nu dădea rod,

Tu ai șoptit:

„Fructul nu-i pentru azi,

ci pentru ziua

când vei muri pe deplin

ca să trăiești întreg.”

Acum îl privesc —

nu ca pe o podoabă,

ci ca pe o scară vie

între dor și împlinire.

Frica, Doamne, nu strigă —

ea șoptește.

Și-n șoapta ei

se clatină stâncile credinței

și se face ceață în suflet.

Am privit lumea cu ochii închiși,

căutând siguranță în ziduri,

în oameni, în mine —

dar zidurile cad,

oamenii pleacă,

și eu mă tem de mine însumi.

Frica e un dumnezeu mic,

dar gelos,

care cere închinare

zi de zi, clipă de clipă,

până ce genunchii slăbesc

nu de rugă, ci de spaimă.

Și totuși, Tu m-ai chemat

nu cu tunet,

ci cu o liniște

care nu se teme.

Mi-ai spus:

„Nu frica e primejdia,

ci să crezi că ea e stăpână.

Eu sunt Cel ce a spart mormântul,

nu Cel ce se ascunde în umbre.”

Și-am ieșit —

nu curajos,

ci ascultător,

cu pasul tremurat,

dar cu inima în Tine.

Telefonul vibrează,

dar eu nu răspund.

Cafeaua se răcește,

iar gândurile mele

aleargă prin oraș fără hartă.

Străzile orașului

sunt pline de oameni

care nu se văd între ei,

dar fiecare crede

că își duce propria luptă singur.

Mă uit pe fereastră

și văd lumini care nu mă ating.

Încerc să strig,

dar vocea mea se pierde

între claxoane și reclame.

Totuși, ceva rămâne:

un zâmbet întâmplător,

o mână întinsă,

un mesaj care spune:

„nu ești singur”.

Și poate că asta e salvarea:

în lucrurile mici,

în atenția neplanificată,

în fragmentul de viață

care se oprește pentru o clipă

și ne face să respărăm.

Iarna se așază peste lume

ca o scrisoare albă,

scrisă cu respirația cerului.

Orașul devine mai tăcut,

un gând limpede

înfășurat în frig.

Ninsoarea cade

pecum o rugăciune lentă,

iar străzile -

artere de lumină stinsă -

învață din nou

sensul așteptării.

Ferestrele ard blând,

ochi calzi ai serii,

în spatele lor

timpul se frânge

în felii de bucurie:

mese simple

râsete care dezgheață

anul obosit.

Sărbătoarea nu e un obiect,

ci o stare de gravitație:

ne trage unii spre alții,

ne adună din risipire.

Cuvintele devin mai rare,

dar mai adevărate,

ca aurul decantat din tăcere.

Copilăria revine

cu pași de zăpadă proaspătă,

iar părinții poartă în priviri

epitete de liniște și grijă,

o iubire veche

ca iarna însăși.

În noaptea aceasta,

frigul rămâne la ușă.

Înăuntru, inimile ard

ca niște felinare fragile,

dovedind că bucuria

nu încălzește lumea,

ci o face locuibilă.

Pace! Cuvânt urmat de un ecou

Zâmbetul copilăriei se răsună

Imaginea de pe tablou

Când toți sunt împreună

Când vezi la Televizor, 

Cum țările se împacă

Și copii sunt pe lume în vizor, 

Ca fiind o piatră sacră

Când toți zâmbesc și dansează împreună

Cu pielea, albă, neagră sau chiar brună. 

Tradițiile vechi, cu toții le serbează

Iată Pacea pe care pe cinste o urează

un fir de fum
dansează
unde n-a fost foc
doar gândul
căldurii.

,,Noaptea e un sfetnic bun,, te lasă să-i numeri stelele, așa vei înțelege că, tu nu poți să le aprinzi și nici să le numeri pe toate…

Noaptea îți aprinde felinare să poți să vezi, să înțelegi ce înseamnă drumul întunericului acolo unde nu sunt nici stele nici felinare aprinse…

Noaptea iți dăruiește somnul să poți visa ce nu se poate realiza, dar poți să te obișnuiești cu veșnicia ce-i nu-i decât un somn veșnic..

Noaptea-i cupola cu stelele în abajur

Ce te lasă să te plimbi printre șoapte

Când visele-s urzite într-un decor obscur

Și vor la ziuă să te-nalțe pe a lot trepte

,,Noaptea e un sfetnic bun,,