“patruzeci și una de idei “

răspunsurile tale dor de cele mai multe ori,

deși câteodată mă fac să mai zâmbesc,

nu este un moment prea des.

răspunsuri vagi îmi dai acum,

ai uitat cum ne purtăm în trecut?

acum treci prin fața mea

fără a mă saluta..

răspunsuri caut în acest timp,

și nu le găsesc, îmi vine să suspin!

deoarece știu ca am greșit

dar totuși nu pot încă desluși.

un mister e tot ceea ce faci,

orice cuvânt pe care îl îmbraci,

toate răspunsurile îmi dau de gândit…

eu cu ce naiba am greșit?!

răspunsuri vagi,

răspunsuri scurte,

toate acum sunt întrerupte.

nu mai e ca în trecut,

când îmi făceai romane chiar și la un strănut.

îți cer înapoi răspunsuri,

mult mai complexe decât niște lucruri,

scrise doar pe un ecran

de parc-ai fi un tiran.

un răspuns doar îmi doresc,

ca să pot urca spre cer,

spune-mi unde s-a rupt firul

ca să-mi pot cultiva încontinuu trandafirul.

un ultim răspuns îți cer,

un răspuns scurt și lejer,

vreau să știu o dată ce …

am făcut pentru a nu primi o reîntoarcere.

cad castane ruginite,

cad și stele înflorite,

cad luminile din cer,

să vestească al tău ger.

am căzut și eu pe gheață,

dar m-am prins de o verdeață,

sprijinindu-se de-o piatră,

salvatoarele din viață.

chiar de nu a fost prea blândă,

a fost totuși o învățătură,

și cu toate astea m-am ridicat,

din a ta ghiară de comunicat.

deși mi-au căzut toate speranțele,

nervii îmi rămân ca agrafele,

prinse-n părul meu vâlvoi,

de-l vedeai ca un trifoi.

cad tot mai multe cuvinte pe hârtie,

rostogolindu-se în agonie,

deși nu sunt toate din mânie,

le-aș putea face o melodie.

toate cad într-un final,

contează să aibă un scop nominal,

precum sentimentele transmise

nopți și zile printre vise.

și e seară,

și iar nu dorm,

am cam dat-o pe alcool,

e singura soluție care,

îmi răspunde la orice întrebare.

de săptămâni întregi am insomnii,

și cheltui timpul cu bășcălii,

timpul care e foarte prețios,

văzut ca fiind un bibelou strămoș.

vreau să-mi închid ochii,

să visez,

să mă trezesc zâmbind,

și toată ziua sporind.

with tear in my eyes

i beg you to stay

but my only remain

is my fucking shame.

i’m tired of this nonsense

it was a big mistake

to believe that i can,

save these attachment.

i miss you with all my heart

my soul is full of scars

but you can’t realize

the fact that i love you so much.

when it’s done

it’s a black hole in my heart.

when he s gone,

it’s hard as fuck to keep my feelings up.

even if we’re over

i feel like i’m in heaven

in a heaven full of stars

where i can cover my scars

heaven is not the hell

just remind me that i was in them

before i go from there

i want to thank you but with some mad.

i am mad because of you

my sky is not so blue

i’m not in the mood this days

even tho i’m here in the azure.

cioburi de oglindă-s pe jos,

în al nostru dans grațios.

păsările-mi cântă-n geam

și-mi rostesc un vals teatral.

și pe la vreo patruzeci de ani,

o să-mi aduc de-aminte cântecul nostru medicinal.

care sufletul mi-l alina,

în timp ce dansul nu rima .

Doi ochi se pun pe pieptul meu ca bruma…

Să știi ca n-am uitat minciuna,

Gandu-mi zboară tot la tine,

Cum să fac să fie bine?

Ce i interesează pe ei..?

Ce ne spunem noi în tei.

Lângă stâna din grădina,

Ne țineam strâns în tihnă.

Nu deschide încă ochii

e târziu, n-am chef de…

nu contează ce am spus

haide sus, mai sus mai sus.

Nu începutul a fost primul

ci rânduiala din care începutul

a primit voie să apară.

Mai înainte de început

a fost hotarul nevăzut

dintre „a fi” și „a nu fi”,

străjuit de Duhul

care Se purta peste ape

fără să le tulbure.

Apele nu erau haos,

ci adânc nerostit,

purtând în sine

posibilitatea ascultării.

Atunci, lumina nu a izbucnit,

ci a fost chemată pe nume,

separată de întuneric

nu prin luptă,

ci prin discernământ.

Ziua și noaptea au primit măsura,

timpul - rânduiala,

iar făptura a fost așezată

în ritmul care nu obosește.

Pământul a fost chemat să rodească,

nu să se impună,

iar rodirea

nu a fost poruncă,

ci binecucântare.

Lutul a fost adunat

din marginile apelor

și a primit forma

fără a fi constrâns,

ca un vas pregătit pentru suflare.

Suflarea a intrat

nu ca vântul care desparte,

ci ca Duhul care unește.

Și omul a devenit ființă vie,

nu prin putere,

ci prin primire.

Vreau să ating marea

Soarele și norii

Să zburd desculț pe câmpii

Să zbor odată cu păsările cerului.

Vreau să stau cu copacii

Vreau să ating iarba

Să îmbrățișez macii

Să vorbesc cu gindacii.

Ei ne înțeleg

Ei ne ascultă

Ei ne doresc

Ei ne sărută.

Noi nu înțelegem

Mina întinsă

Dragostea lor

Nemărginită

Fugim și iar fugim

Distrugem nu trăim

Călcăm in picioare, știm,

Dar ne doare.

Durerea e mare

Nu are salvare

Nu are nici leac

Știu asta dar tac.

Vrem alinare

Vrem împăcare

Vrem să trăim

Nu sa murim.

Vrem să trăim

Vrem sa iubim

Tot ce-am primit

Cînd ne-am născut.

Se ia o bucată de piatră,

se ciopleşte cu o daltă de sânge,

se lustruieşte cu ochiul lui Homer,

se răzuieşte cu raze

până cubul iese perfect.

După aceea se sărută de numărate ori cubul

cu gura ta, cu gura altora

şi mai ales cu gura infantei.

După aceea se ia un ciocan

şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.

Toţi, dar absolut toţi zice-vor:

- Ce cub perfect ar fi fost acesta

de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!

Leksjonen om kuben

Et stykke stein er tatt,

han skjærer med en meisel av blod,

skinner med Homers øye,

den er skrapet med stråler

til kuben kommer perfekt ut.

Etter det kysser de kuben utallige ganger

med munnen din, med andres munn

og spesielt med infantaens munn.

Etter det tas en hammer

og plutselig smuldrer et hjørne av kuben.

Alle, men absolutt alle vil si:

– For en perfekt kube det ville vært

hvis den ikke hadde fått et knekt hjørne!

La apusul zorilor 

Pe cărarea norilor

Lângă vârful munţilor 

Îmi stă speranţa.....

Suflă vânt devastator 

Peste brazii de lângă izvor 

Dezbină echilibrul din decor 

Asta îmi este viața.......

O poveste de amor 

Un suflet cald şi visător

Ce prin lume-i călător

Îşi pierde speranţa......

Poate doru-i trecător

Visul meu nemuritor 

Dulce, abstract, copleșitor

Pentru el îmi dau şi viaţa....

Şi ce dacă

lumea ne atacă?

eu mă bucur că trăiesc

în al meu sat natal locuiesc.

Și ce?dacă norii suspină?

După norii negri soarele vine

din nou ne va zâmbi

lumina,bucuria ne-o va vesti.

Și ce?dacă clipele 

de neuitat se uită?

și nu îmi voi aduce aminte 

Sunt bucuroasă de tot ce am

Acum și pân la moment.

Zamurca Alina ❤️ 

Moldova țara minune

Noi nu avem nici o opțiune,

Pace în țară ne dorim

Nu prea vrem să suferim!

De ne-ar năvăli dușmani

Vom vorbi noi cu Romani,

Mână la mână noi vom pune

Și dușmani îi vom răpune!

Pace în țară vom avea 

Pentru omenirea mea,

Și ne vor zice tare dușmani

Că Moldova este cea mai tare!