Plȃnge cerul

O nouă zi apare-n geam
Şi este clar că-i dimineaţă,
Iar el, poetul stă gandind...
La viaţă.
Să-nceapă el acum să scrie?
Mai are oare-acum vreun rost
Să scrie-o nouă epopee
Din tot ce-a fost?
Incepe-ntr-un tarziu povestea
Unui bătran ce-abia mergea
Pe-un drum pustiu, pe timp de noapte,
Pe calea sa...
E frant bătranul din poveste,
Iar autorul supărat
Ii strigă parcă-n ghilimele:
"Cazi la pămant, bătran stricat".
Şi el căzu...
Puterea parcă i se scurse,
Iar inima abia că-i bate
Şi palmele bătătorite
Strangeau uşor iarba uscată.
Se duce...se stinge-n fiecare clipă,
O carte Sfantă-i cade din manta,
Abia c-o vede şi şopteşte:
"Doamne, ia-mă in Impărăţia Ta".
N-avea nimic in lumea asta,
N-avea copii, n-avea nici casă,
Era doar el, nimic mai mult
Şi chiar puterea lui il lasă.
Ii strigă-ntr-un tarziu poetul:
"Să nu cumva să mori, bătrane
Căci viaţa ta e-n mintea mea
Şi de tu mori, ce-mi mai rămane?"
Nu apucă insă s-asculte
Cuvintele acelea ne-nţelese;
Inchise ochii şi muri
In ierburile dese.
"Iar m-ai trădat, bărtane!"
Strigă poetul cu putere;
"Ce pot să fac să te renasc,
Bătran stricat...plin de durere?"
S-a dus povestea incepută,
S-a dus creaţia de o viaţă,
Pană şi eroii-mi mor
De dimineaţă...

Oameni ȋn alb, cu mǎști pe fațǎ

Aleargǎ-ntr-una pe cǎrǎri

Luptȃnd sǎ o mai prindǎ-n viațǎ,

Nu mai suportǎ amȃnǎri.

Cǎ viul care i se scurge

Prin munți ajunge, prin cȃmpii

Coboarǎ-n lanuri, urcǎ-n stȃncǎ

Se varsǎ-n ape sȃngerii.

Pǎdurea nu ȋi mai respirǎ,

Nici bradul nu-i mai este frate,

Iar oamenii cu mǎști pe fațǎ

Privesc cum inima-i se zbate.

Şi-ndrugǎ rugile preasfinte,

Ridicǎ mȃinile spre cer,

Tot clerul e ieșit ȋn stradǎ,

Trosnesc himerele din fier.

Iar Dumnezeu acolo-n ceruri

Privește lung din fața Porții

Cum oamenii cu maști pe fațǎ

Îngenuncheazǎ-n fața sorții.

Hai că trec și peste asta,

Întorc pagina discret,

Merg înainte și basta 

Fără urme de regret.

Răsuflănd din rărunchi,

Străbat norii cenușii,

Tremurând din genunchi ,

Să nu mă piardă pașii..

Să nu mă tulbure marea,

Când mă bate vântul,

Ce -mi spulberă zarea,

Smulgându -mi veșmântul.

Ziua de ieri mă cheamă 

Din ecoul umbrelor ude

Și mă cuprinde o teamă,

Că din culpă -mi răspunde..

Ziua de mâine -mi surâde 

Din tărâmul ce mă -mbie

Și de brațe mă prinde,

Să mă scape de fobie .

Într-o lume cu fețe ce se schimonosesc,

Unde iubirea este o monedă de schimb,

Femeia e un vis rupt între dorințe

Și păreri uitate, ce nu mai sunt de mult sublime.

Se întreabă, cu privirea plină de lacrimi negrăite,

Dacă merită să rămână, să rătăcească prin umbrele iubirii,

Sau să plece, să renunțe la o umbră de speranță,

Când inima-i bântuită de mângâierea altora,

Dar nu de cea a celui ce ar trebui să-i fie alături.

În fața oglinzii, nu se recunoaște,

Cu obrajei pătrunși de mângâierea altor îmbrățișări,

Așteaptă, ca o mare nemărginită,

Să fie văzută în tot ce este –

Dar nu în ochii lui, nu în mâinile lui.

El își întinde brațele către alte vise,

Lăsând-o să înoate singură în marele ocean

Al neîmplinirii și al dorințelor neîmpărtășite.

Ea nu cere a fi adorată,

Nu vrea să fie un trofeu, nici o regină pe un tron,

Dar vrea să fie primul gând în dimineața lui,

Să fie iubită nu ca un obiect, ci ca un univers viu,

În care el să aleagă să rămână,

Să nu caute în altele ceea ce ea poate oferi,

Nu pentru că e mai bună, ci pentru că este ea.

Societatea, cu legile ei mute și adânci,

Nu o tratează ca pe o femeie întreagă,

Ci o judecă prin prisma unui cont de rețele

În care pozele sunt mai valoroase decât sentimentele,

Iar cuvintele au doar rolul de a consuma minute,

Nu de a construi o lume de înțelegere și adâncire.

În această lume, ea se pierde între femei,

Nu pentru că nu ar fi destul de mult,

Ci pentru că este învățată că nu poate fi niciodată îndeajuns.

Iar el… el își trăiește zilele în echilibru precar,

Iubește multe, dar niciodată nu o iubește pe ea,

Nu în profunzimea acelei iubiri ce clădește un sanctuar,

Ci într-o dragoste ușoară, ce poate fi împărțită

Cu oricine altcineva – un trofeu temporar,

Un zâmbet adus pe o față străină, un gest ușor,

Iar ea rămâne mereu ultimul loc, un punct uitat,

Într-un colț de dorință stinsă, neîmpărtășită, pierdută.

Dar adevărul este că nu trebuie să fie așa.

Femeia nu este o linie de așteptare, nici o marfă pe raft,

Nu trebuie să își dovedească valoarea prin lipsa unui loc,

Ci să își ceară locul acela în inima celui ce promite,

Nu pentru că ea cere, ci pentru că merită.

Pentru că ea este mai mult decât o alegere printre multe,

Mai mult decât un loc gol în programul altora,

Ea este esența unei iubiri pure, neîmpărțite,

Un punct de echilibru în marea zbuciumată a lumii.

Dar dacă nu înțelegem acest adevăr,

Vom rămâne mereu la marginea iubirii,

Unde femeile nu ajung niciodată primele,

Ci doar ultimele, uitate în vârtejul nepăsării.

Și va fi o lume tristă, în care nici un suflet nu va înflori,

Pentru că iubirea, cea adevărată, nu poate să trăiască decât acolo

Unde este respect, nu doar dorință sau alegere.

Ce Aprilie de poveste —
ca și cum timpul, acest regizor invizibil,
ar fi căutat în arhivă pelicula inimii
și i-ar fi dat, dintr-odată, drumul să curgă.

Mă revăd — mică, desculță,
cu genunchii însemnați de țărâna reală a lumii,
nu o imagine retușată în laboratoare de umbre,
ci o copilărie cu gust de iarbă și soare.

Bunica nu cunoștea semnalele de plastic ale lumii,
ea nu avea notificări; ea avea Timp.
Iar mâinile ei —
erau două calendare vii, înscrise în riduri,
care nu uitau niciodată ritualul mângâierii.

Livezile?
Nu erau simple culise, un decor de ocazie.
Erau un întreg univers în expansiune,
alfabetul alb din care învățam
cum se zămislește, tăcut, lumina.

Și astăzi?
Aprilie pășește grăbit pe asfalt,
ca un exilat care și-a rătăcit busola și casa.

Dar eu îl opresc din fuga-i absurdă
și-i șoptesc:
„Îngăduie-mi.
Mai lasă-mi un minut de sfințenie.”

Și el — complice la taina aceasta —
îmi scapă din pălărie o singură floare.

O prind. O păstrez ca pe un sigiliu.
O așez la reverul sufletului.

Și brusc, goana lumii încetează.
Nu mai sînt un călător, ci o destinație.
Sunt.
Și acest „a fi” îmi este de ajuns.

Când voi scăpa de lanțuri Doamne,

La mâini să nu mai simt cătușa,

Să cad ca frunza peste toamne,

Iar viața să-mi deschidă ușa?

Și stau plecat, cu părul ud,

Și rumeg frunzele de dud,

Mătasea-mi crește pe sub piele,

De teamă mă-nvelesc cu stele.

Și mult aș vrea să plec, să zbor,

Dar aripile-mi sunt mereu tăiate,

Spre-un iad lăuntric tot cobor,

Cărând dezamăgiri în spate.

Când voi scăpa de juguri Doamne,

Să nu mai trag ca boul de pripas?

Învie-mi sufletul ce astăzi doarme,

Căci numai cerul mi-a rămas.

Îmi croncăne un corb la geam,

Crezând că-i moartea, am deschis,

Însă eram eu, și-n cioc țineam,

Coșciugul meu cu semnul interzis.

Aș vrea să scap de tot ce n-am nevoie,

De firea mea umană și de viață,

Să fiu un fulg ori picătura ploii,

Și veșnic să trăiesc în țări de gheață.

Ceva frumos aș spune pentru voi

Acum pe seară, l-apus de soare,

Dar cum să scrii când e război

Chiar la hotare și lumea moare.

Deschid tv-ul, moartea o văd

Pe sticlă arătată prin filmare,

Nu, nu este film și doar prăpăd

Și peste tot e plânset și teroare.

Vreau să-l închid să schimb canalul

Nu mai suport să văd să simt așa durere,

Pe voi eu vă implor să fluierați finalul

Și nu uitați că Dumnezeu v-a dat putere.

Puterea El v-a dat-o să faceți bine

Nu să ucideți ființe nevinovate,

Așa că încetați s-aveți inimi haine

Fiți înțelepți și faceți zi din noapte.

Vă adunați și discutați încontinuu

Dar nu să ne feriți de foc și arme,

Și să decideți care dintre voi e primu',

Și toți s-aveți portretul pus în rame.

Pe noi, voi credeți că ne păcăliți

Și moartea o lăsați să ne adune,

Dar nu uitați că veți fi pedepsiți

Pentru ce ați făcut în astă lume.

Așa că evitați pedeapsa Divină

Și puneți capăt acestui război,

Nu spuneți că alții poartă vină

Ne mor copiii, făra-veni 'napoi!

În lumea de azi, unde masca-i rege,

Frumusețea devine o simplă lege.

Un trup sculptat, un chip perfect,

Dar sufletul? Rămâne un subiect discret.

Să placi, să atragi, să fii adorat,

Standardele strigă: „Ești tu ajustat?”

Dar când mintea vorbește, când glasul tău cântă,

Lumea se-oprește și te înfruntă.

„De ce să gândești, când ai ochii senini?

De ce să vorbești, când ești doar pentru priviri?”

Înțelepciunea devine o armură grea,

Iar superficialitatea, o lume a ta.

Cei care te văd, dar nu te privesc,

Îți râd pe la spate, că nu-i amăgești.

Le e teamă de tine, căci nu te pot frânge,

Cuvintele tale devin sabia ce-i strânge.

Dar oare iubirea, ce-o cauți curat,

Poate trăi unde sufletu-i uitat?

Îți cer să fii slabă, dar puternică-n zâmbet,

Să fii simplă, dar să porți mii de înțelesuri-n umblet.

Tot nu e de-ajuns, oricât ai lupta,

Când vrei să fii tu, și nu o marionetă de catifea.

Dar tu știi mai bine, în tăcerea ta rece,

Că lumea-i doar vânt, iar esența nu trece.

Așa că privește, rămâi neclintită,

Cu mintea ta vie, cu inima-ți tivită.

În fața oglinzilor sparte vei ști,

Că tu ești întreagă, atunci când ochii persoanei potrivite te vor privi.