între ardere și respirație...

Pașii
ne duc acolo unde,
indiferent de anotimp
și de vremea de-afară,
este mereu cald.

Acolo,
sufletul înflorește,
chiar dacă, pe nesimțite,
rădăcinile par să se usuce.

Acolo —
locul din brațele
și din sufletul mamei,
unicul loc
unde raiul
atinge pământul.

După ce au plecat bunici,
lucrurile au început
să se roage singure.

Fântâna
— nu pentru apă —
pentru glas.

Eu vorbesc cu scaunele goale,
cu farfuria care așteaptă
o mână ce nu mai vine,
cu ceasul
care se oprește
ori de câte ori îmi aduc aminte.

Mi-au lăsat un alfabet de gesturi:
cum să tai pâinea drept,
cum să taci fără să rănești,
cum să iubești
fără să ceri dovadă.

Când obosesc,
îi aud cum merg
prin mine —
îngeri fără aripi,
cu spatele ușor aplecat
de-atâta lumină trăită.

Și-atunci înțeleg:
nu moartea usucă fântânile,
ci dorul.
Dar dorul, dacă-l ții curat,
îi aduce inimii
o apă nouă.

Astăzi casele la țară

multe-s în ruine.
De vine iarnă sau vară
la ele nimeni nu mai revine.

Au plecat foștii stăpâni
care grijă mai aveau
de ogradă, de grădină și de câini
ce prin curte atunci lătrau.

Acum pe la uși, la poartă
lacăte zac mute…
prin grădini nimeni nu se aude
iar culoare de pe casa e decolorată.

Si cărarea de la poartă
toată este în buruiană
și doar, câțiva pași trec...câteodată
doar o dată într-un singur an.

Scaunele pe la porți
ușor putrezesc…

uitate sunt de nepoți

ei pe ele nu mai zabovesc.

De prin curți florile toate

sau uscat de timp uitate

hățișul, cornuții au invadat

locul care cândva de flori era scăldat

Geamurile pusteite

trist privesc spre drum

Multe vise neîmplinite

acum au devenit un scrum.

Ici colo prin sat,

mai găsești pe la vreo poartă

câte un bătrân care așteaptă

copiii care l-au uitat.

Undeva prin sate…

casele sunt în ruine, pustii …

tinerii au plecat departe

și au uitat de termenul ” revii ”.

O picătură cade — sânge viu de timp,
Pe lama rece-a clipei ce curmă orice nimb.
Sub cerul care tace în veșnicul amurg,
Secunde se destramă și-n neființă curg.

O, cât de fină-i lama ce taie fără glas,
Și cât de scurt e drumul din „mâine” spre „rămas”.
Noi strângem amânarea ca pe un scut fragil,
Dar timpul o sfărâmă cu gestul lui subtil.

Am spus: „Va fi și mâine… mai este încă loc”,
Dar mâine se subțiază ca firul prins în foc.
Și-n palma mea rămâne doar tremurul târziu
Al clipelor pierdute ce nu mai pot să fiu.

Atunci am prins să văd — sub liniștea de fier —
Cum viața se aprinde doar într-un singur ieri.
Nu mâine ne aparține, nici ieri nu mai e drum,
Ci numai clipa vie ce arde-n noi acum.

De-aceea, suflet drag, când inima te cheamă,
Nu lăsa fericirea să tremure de teamă.
Spune cuvântul simplu ce poate să aline,
Că lama timpului nu întreabă pe nimeni.

Și dacă totuși curge din aorta lui rar
O picătură caldă din veșnicul hotar,
Primește-o ca pe darul ce nu se mai repetă —
O clipă trăită plin valorează o planetă.

Tăișul.

Da— tăișul acela

dintre răzbunare și iertare,

lamă rece, lipită de pielea drumului,

respirând cu noi,

pas după pas,

pe toată lungimea venelor timpului.

Timpul.

Timpul — ucigașul blând,

criminalul care nu lasă urme,

dar lasă goluri.

Timpul care taie din noi zile,

felii subțiri de lumină,

scurtând traseul,

grăbind sfârșitul,

ca o foarfecă în mâinile unui copil

care nu știe că taie prea aproape.

Drumul.

Ah, drumul —

acel drum care ne zvârle uneori

în intersecții fără milă,

în răscruci care te scutură,

te clatină,

te pot arunca direct

pe lama vibrândă dintre

“hai să-i dau înapoi”

și

“hai să-l las să plece”.

Răzbunarea.

Ea — norul greu,

norul ce se spintecă,

explodează,

îneacă tot,

până și ultima șansă,

ultimul fir,

ultima rază ce încerca

să mai întrebe:

“sigur nu vrei să fii mai bun?”

Iertarea.

Dar iertarea…

iertarea e altă poveste.

E curcubeul care apare când nu-l cauți,

lumina aceea care nu țipă,

ci stă.

Și-n liniștea culorilor ei,

în adâncul timid al arcurilor ei,

zâmbește Dumnezeu —

ca un părinte

care știe că ai înțeles

lecția.

Ne strângem glasul sub lumina-ți blândă,
Ca fiii la sânul unei mame,
De versul tău ni-i inima flămândă
De adevăr și lacrimile mamelor în năframe.

Ne-ai pus în palme graiul ca pe-o pâine
Și ne-ai învățat s-o frângem cu sfială,
Să nu-l lăsăm pierdut prin vremi străine,
Ci să-l purtăm cu sfântă rânduială.

Prin tine mama s-a făcut altar,
Și casa – cer în pragul ei smerit,
Iar dorul nostru, e fără hotar,
ce-n univers frumos s-a răspândit.

Noi te citim cu fruntea aplecată
Și ne găsim în fiecare slovă,
Căci ni-ai lăsat o patrie binecuvântată
În care dragostea-i dovadă.

Rămâi în noi, ca teiul înflorit,
Ca roua peste lanul dimineții,
Prin tine-am învățat ce-i de iubit
Și cum se veghează valorile vieții.

P.S. Un omagiu adus poetului Grigore Vieru, poet al sufletului românesc.

Fețe îmbătrânite de război;

cuvinte tăvălindu-se în ură ;

pe limbi de foc;torturi;

Patul lui Procust pentru un zâmbet perfect;

a zâmbi ; îngerii care cântă;

ploile de iubire care cad din Cer

si atunci cand totul se crapă;

ferestrele, candelabrele,

bibelourile de portelan,

sufletele,speranțele,

visele, fericirea,

ceainicele, orologiile,

continentele, statuile, dinții;

stele din univers.

Cu fețele îmbătrânite,

ei sunt foarte frumoși.

Au un zâmbet perfect.

Sunt câștigători. Râd.

Joacă acest joc al vieții

și al morții până la sfârșit.

Miros de mare,
parfumuri desființate
aruncate toate pe o parte
cutremurate, mare.

Miros de mare,
iar cerul și pământul se-mbină.
Culorile impregnează în lumină,
pești, furtuni si neclintire în uzină.
Alinare
miros de mare
iubire și teroare.

O,fată cu ochii azur,

Un cer întreg porți în privire!

Senin și fără de cusur,

Precum ți-e chipul numai ție

Timpul,tot trece peste noi,

Cu anotimpuri grele—

Dar nu se atinge de-ai tăi ochi,

Ce sunt ca două stele

Oricât de singur s-ar simți,

Amurgul nu îți poartă pică

Căci doar privindu-l înapoi,

Îi alungi orice frică

O,fată cu ochii azur!

O lume întreagă de-aș străbate

Te-aș revedea în orice colț,

În răsărit și-n ape

Nu mi-aș permite să te uit,

Și nici n-aș vrea vreodată!

O,fată cu ochii azur,

O,preafrumoasă fată!

Privind la cer, zâmbesc mereu 

și inima-mi surâde;

Căci Creator e Dumnezeu 

și Ziditor a toate.

Căci El m-a izbăvit din greu 

M-a ajutat întruna,

Mi-a fost alăturea mereu 

Când grea mi-era povara.

Aripa de înger însângerată de păcate,lupta pentru mine,

Fii cea care mă duce în zbor spre cerul sufletului,

Ajuta-mă sa cunosc trăiri divine,

Sa închid infinitul in mine și să pășesc spre eternitate 

Precum lumina unei stele-n noapte..

Dacă mi-ai fi spus cândva 
Că voi aluneca așa 
De pe piedestalul meu 
Ți-aș fi râs în față.

Dacă mi-ai fi spus atunci 
Că voi cădea pe brânci 
Si că voi ajunge-așa 
Aș fi spus: "Niciodată!"

Însă, oricât de nostim ar părea 
Ai avut dreptate atuncea 
Căci astăzi sunt căzută-n stânci. 
Să urc-nu pot, am răni adânci.