Întomnat

Chior de beat

Și-a pierdut un ochi subit,

Într-un incident pe stradă,

De-atunci bea necontenit,

Dublu ca să vadă.

Unui Halterofil

A început să se tot plângă,

Către oamenii de lângă,

Tot mai mult ca-n alte dăți,

Că e plin de greutăți.

Unui mire beţiv

Te-ai însurat şi ai plecat cu aleasa,

Aţi chefuit, băut şi aţi dansat.

În zori când goală ţi-ai văzut mireasa,

Al tău cocoş n-a mai cântat…

Văduva

Ne-ai părăsit pentru o lume nouă,

Şi-ai fost plâns de soață mult,

Nu că i-ai rupt inima-n două,

Ci, că n-ai plecat mai de demult.

Român în Germania

Auh fiderzin, auh fiderzin,

Vă spun de aici celor iubiți,

Plecat să schimb al meu destin,

Mănânc zilnic, doar biscuiţi.

Vis

Visul ăsta am să-l îngrop,

Să nu-mi fie de deochi,

Purtam ceartă cu-un ciclop,

Și-l scuipai drept între ochi.

Proverb - “Cu tăcerea le rupi pielea”

Sfatul mamei îl respecţi,

Stai o vreme mofturoasă,

Dar la ce să te aştepţi…

Dacă unii o au prea groasă.

Unui frate pârâcios 

La întâlnirile cu tata,

Când îţi cerea să-i torni un ţoi,

Îţi aranjai băţos mustaţa,

Şi ne turna-i pe noi.

Unei moştenitoare  

Te întreabă ruda din mormânt,

La cruce să mai spere?

Te juri solemn pe-al tău cuvânt,

Că i-ai pus cruce…dar la avere.

Unei avocate  

Tu, eşti mare avocată,

Prin fiţe îţi porţi fala,

Şi judeci lumea toată,

Dar stai prost cu morala.

Toți anii se risipă ca bobul de nisip,

Iar vremea-mi cară-n minte molozul de uitare,

Spre tronul tău din ceruri zadarnic iarăși țip,

Și toate sunt deșarte căci nu le dai crezare.

Sculptată-mi stai în minte aidoma o statuie,

Și rece ca o piatră pe suflet mă apeși,

Din tristele morminte spre mine vor să suie,

Toți morții din iubire și cei neînțeleși.

Dar mintea omenească nu poate să cuprindă,

A cerurilor taină și-a gândurilor urme,

Mă văd sleit de sânge și atârnat de grindă,

Dar mi-ai luat călăii ce viața vor să-mi curme.

Of, câtă suferință pe patul nostru zilnic zace,

Privesc cu jind la stele și-o clipă-s fericit,

Dar sufletul iubito, mă strânge-n carapace,

Că nu te am în brațe să-ți spun cât te-am iubit.

Un foc s-a aprins între lut și destine, 

Un suflet curat mai tresare în sine, 

Lacrimi au curs peste vremi risipite, 

Și taine ascund încercări ne-mplinite. 

Un glas se ridică din abisul tăcerii, 

Un strigăt răsună sub masca durerii, 

Nimic nu rămâne și totul e scrum, 

Un zbor se oprește la margini de drum. 

Rădăcinile mor în pământu-nghețat, 

Un vis se destramă sub cerul crispat, 

Chemarea se pierde prin ploaia de chin,

Absentă-i Lumina dintre om și destin.

Pentru tine sunt greu de citit, 

Sunt un roman cu multe volume,

Ce cred că va fi tipărit, 

Pentru generații postume. 

Sunt un sonet shakespearian, 

Citit în al lumii spectacol,

De un prinț anglican

Hărăzit de profeți și oracol

Sunt o baladă asaltată de zei, 

Cântată prin Olimp câteodată,

Pe câmp printre lupi, printre miei,

Și de pruncii rămași fără tată.

Sunt poezia ce durerea-ți alină, 

Nimfa ce-ți cântă îngeresc la ureche, 

O stea căzătoare dintr-o noapte senină, 

O șoaptă rostită într-o limbă străveche. 

Pentru tine sunt greu de citit, 

De aceea mă iubești și mă ierți, 

Iar eu te privesc mereu fericit, 

Din lumea de aici, dintre coperți. 

Încet se lasă seara peste casă,

Și-aprinde-n gând lumina ta rămasă.

Nici timpul n-a putut să ți-o răpească,

Nici iarna n-a-nvățat s-o ofilească.

Te simt în liniștea dintre cuvinte,

În tot ce-a fost și încă am în minte.

Iar dorul, arzător ca o făclie,

Îmi ține verde toamna cea târzie.

Și-mi lasă peste suflet, rând pe rând,

Puterea de-a zâmbi, chiar lăcrimând.

Când oboseala mă îngenunchează,

Privirea ta, din cer, parcă veghează.

Și parcă-mi pui pe umeri iar curajul,

Și-mi mângâi fruntea și obrazul.

Nu te mai caut printre umbre reci,

Căci ai rămas de parcă-acuma treci.

În pâinea frântă, în miros de floare,

În plânsul stins al fiecărei seri amare,

În inima ce încă știe bine,

Că bate numai pentru tine.

Ți-a mai rămas mirosul prin odaie,

Ca un amurg ucis de nori de ploaie.

Iar perna încă poartă urma caldă,

A viselor ce încă te dezmiardă.

Chiar astăzi vin grabnic la tine,

Așteaptă iubito nu plânge,

Pot urme de schije și sânge,

Sunt viu și încă mi-e bine.

Așteaptă iubito, așteaptă...

Mai am de urcat înc-o treaptă,

Nu-mi pasă că este prea sus,

Nu plâng când e alta în plus.

Așteaptă-mă-n fiece clipă,

Așteaptă ca în ziua dintâi,

În zbor mi-am frânt o aripă,

Nu plânge iubito...Rămâi!

Se-ntâmplă să-ți fie durere,

Mereu așteptarea eternă,

Mi-e pasul sleit de putere,

Ți-e sufletul singur în bernă.

Sub talpă am sloiuri de gheață,

Însă iubirea mă-ncalță-n patine,

Nu-mi plânge plecarea de-o viață,

Chiar astăzi vin grabnic la tine.

Nu ştim sã preţuim valori

Ce ne sunt date nouã-n dar;

Când le-am pierdut, adeseori,

Ne-ncearcã un regret amar...

Nu ştim sã-i preţuim pe fraţi,

Nici pe pãrinţi, nici pe bunici;

Şi-n seamã... nu prea sunt bãgaţi

Cât vieţuiesc cu noi, aici.

Nu suntem îngãduitori

Cu cei ce viaţa şi-o jertfesc.

Nu-i timp sã le-nmânãm nici flori,

Nici sã le spunem: "Mulţumesc!"

Dar, într-un ceas nenorocit,

Şezând plângând, lângã sicriu,

Ne vom trezi şi, în sfârşit,

Vom vrea şi noi. Dar... prea târziu!

Cine ai fost şi ce ai ajuns,

La Rahova te-au ascuns.

Tu ai fost primar de fală.

Erai cel mai tare în ţară.

Number one primar ai fost,

Acum nu mai eşti deloc.

Acum mergi la puşcărie,

Pentru a ta mare prostie.

Ca primarul acte ai semnat,

Şi tu nu ai mai verificat.

Dacă clubul Colectiv are acte,

Şi îi bun de funcţionalitate.

Pentru actele ce ai iscălit,

Multă lume în Colectiv a murit.

Alţii prin spitale au stat,

Şi nu s-au mai reparat

După şase ani de suferinţă,

Acum Piedone ţi-au dat o sentinţă.

Patru ani sunt cu executare,

Hai noroc şi la mai mare!

Dacă stai şi te gândeşti,

Morţii nu îi mai înviezi.

Pentru fapta ta săvârşită,

Pedeapsa e foarte mică!

Zeci de ani de puşcărie,

Aia îţi trebuiau ţie.

Conştient ai semnat acte,

Şi ai trimes oameni la moarte !

De cînd lumea-i pe pămînt alfabetu-i ceva sfînt.

Din vechi timpuri inventat si de lume învăţat.

Alfabetul nu e greu atunci cînd înveţi mereu.

Douăzeci şi opt litere are, alfabetul nu e mare.

A-ul vine de la ANA este numele lui mama,

B-ul vine din Bunici care ne-au crescut de mici.

C-ul vine de la Ceaţă e ca România noastră.

D-ul vine din Donat pentru românul sărac.

E-ul de la Elefant nu-i nimic interesant.

F-ul vine din Furat, România am devastat.

G-ul de la Gospodină harnică-i ca o albină,

H-ul de la Hărnicie nu munceşti ai sărăcie.

I-ul de la Indolenţă vine, stă leneşul în suspine,

J-ul vine de la Joi, doar pînă atunci muncim noi.

K-ul e din Kilometru n-am făcut şoşele un metru,

L-ul vine de la LEU să fim regi, noi vrem mereu.

M-ul vine de la Mamă cel mai scump nume înseamnă,

N-ul vine de la Neaţa ,vă spun Bună dimineaţa!

O-ul, e de la Oftat ne place munca la stat.

P-ul e de la Putere nu vrem muncă, vrem avere.

R-ul vine de la Rac nu ne place la arat,

S-ul e de la Solar merg la muncă acuma iar?

Q –chiul vine din Qintal ,acum totu-i digital,

T-ul e de la Tractor hai la muncă pe ogor.

U –ul vine de la Uliu ,la elev îi place chiulul,

V-ul vine din Vecini, mîndrii că sîntem români.

Y igrec-ul de la Yankei sîntem doi fraţi frumuşei.

Z-tul e din Zidărie munca mult i-mi place mie.

Vai, ce chin ce jale aveam, cînd alfabetu învăţam,

Pentru că mi-e de folos l-am învăţ pe de rost.

Şi de aia la toţi vă spun invăţaţi-l că bun.

Uite acum că îl ştiu bine v-am scris astă poezie.

Carantină, carantină…

ești ca spinul în grădină

te-aș tăia, dar nu știu cum

deci, te admirăm oricum

chiar dacă nu ai parfum.

Carantină floare rară,

tare aș mai vrea afară.

Că de când ai înflorit

pe-afară n-am mai ieșit

și-un pic și-am încărunțit.

Carantină sac de box

lasă că-ți găsesc detox

și-apoi vezi cum dau în tine

să simți cât este de bine

când stau cu masca pe mine.

Carantină cuib de cuc

lasă că-ți găsim haiduc

care să te pună în cui

colo-n vârful muntelui

să îngheți în bătaia vântului.

Carantină, Carantină,

te rog să nu fii haină

încă te mai rog ceva,

să pot din nou îmbrățișa

pe cei dragi din viața mea.

Carantină, aș vrea discret

să îți spun și un secret

pe toată prezența ta

am avut ce învăța

mai mult să iubesc

pe cei dragi să-i prețuiesc.

Poți fi tu oare?!

Răspunsul rugăciunii

Frumoasă ca un Înger

Strălucitor în Soare

Nu pari un Heruvim!

Nici Serafim nu ești!

Arhanghel nici atâta!

Din care ceată ești?

Ori ești un Mesager?

Sau ești o amăgire?

O stea în dimineață!

Din mantia ta albă

Lăsând să se-ntrevadă

Picioare și mâini goale

Cu singura podoabă

Metania mâinii stângi

Te-ai coborât grămadă

Lăsat de cer să cadă

Făptură minunată

Nici fulger în priviri

Ori vorbă deocheată

Din buze-ți curge miere

Pomeți-s faguri dulci

Și pielea, albă toată, 

Cu nurul alb de crin 

Din care curge mirt

Ori ești o amăgire ?!

They descend not wearing velvet robes

stitched from honest stars,

but garments woven

from borrowed halos,

perfumed with white lilies

that never knew their roots.

They speak of stillness

as though silence were a temple;

of gentleness

as though mercy were a language

their sweetened tongues remembered.

They sell the purest serenity

like merchants beneath eclipses,

placing peace

upon polished altars,

asking only

for another soul to kneel.

Do not mistake

the absence of thunder

for the absence of venom.

Some serpents

have learned

to hiss between prayers.

Some abysses

have memorized

the vocabulary of light.

Beneath their gardens

grow neither jasmine nor magnolia

only moonlit pitcher plants,

their chalices open,

sweet with impossible nectar,

waiting for exhausted butterflies

who mistook hunger

for kindness.

There,

the blossoms bloom inward.

Petals become sharp teeth.

Fragrance becomes slow-wave sleep.

Roots become shackles,

coiling around ankles

too hopeful

to question beauty.

They preach stoicism,

yet harvest every trembling heart.

They praise compassion,

yet count mercy

only when it is bleeding.

They glorify forgiveness,

because forgiven wounds

are easier to reopen.

I have seen them—

keepers of immaculate orchards,

watering white roses

with borrowed sunlight,

while beneath the soil

countless sunflower corpses

lie hollow,

their gold devoured

to adorn another mask.

They call themselves shepherds.

Yet wolves have always known

how to imitate

the patience of snowfall.

The oldest predator

is not rage,

it is tenderness

performed

without a soul behind it.

In the deepest caverns,

where no dawn enters,

the ancient serpents

shed not their skin,

but their faces.

Each new smile

another immaculate prophecy.

Each embrace

another silent eclipse.

And those

who truly carry light

never ask

to be worshipped.

They bloom quietly,

like wild chamomile

between forgotten stones,

asking nothing

except stillness.

For real gardens

never hunger

for the sunflowers

that seek shelter.

Only carnivorous flowers

measure love

by what remains

after the petals

have disappeared.

So when they speak

of peace,

look beneath their roots.

When they preach

stillness,

listen for the bones

buried beneath the moss.

And when they promise

to save your sugared soul,

watch,

whether their shadows

lean toward your light,

or away from it.

For the oldest false prophet

was never the loudest.

He whispered

like rain upon marble,

held out

a blossom without scent,

and smiled

while somewhere,

far beneath the earth,

the abyss

opened its mouth

like a flower trap.