Tăcut

Eu o să vin, nu o să mă duc fără să nu vin,

Nu voi părăsi, nu voi pleca fără să nu mă-ntorc,

Eu o să iubesc, mai greu dar voi iubi din plin,

Balansul între noi o să mențin, dezechilibru, eu, nu o să provoc.

Eu o să încerc, nu o să mă las fără ca să nu încerc,

Nu voi urî, nu voi urî căci nu-mi stă în fire,

Eu o să înot prin viață, încet ca să nu mă înec 

În cele ce mă așteaptă, să le trec printr-o privire.

Eu o să înțeleg, nu voi lăsa ca întrebări să apară,

De-or apărea, nu o să întreb, nu o voi face dacă tu nu te simți comod,

Eu o să aștept, nu o să mă grăbesc, să fiu sigură

Că inima mea cu a ta vor avea un rod.

Ochii ei albaștri

Și parul ei de-un cafeniu închis,

Cu ale sale plete-n vânt

Se ascunde-n propriul râs,

Se teme să se arate.

Se ascunde după foile ce cu sutele le scrie

În timp ce răsare luna ruginie...

Povestind în rânduri despre ale dragostei aventuri cutreierate,

Și  nu o vede nimeni, stă sub lună, ascunsă de toți și de toate. 

Mă uit spre cerul nopții

și nu văd luna,

Mă uit incontinuu și n-o găsesc

și simt cum puterile-mi slăbesc.

Ma uit la oameni

și nu-i înțeleg,

mă uit incontinuu și realizez

că s-au pierdut...

prin a lor trecut,

Mă uit la mine,

mă uit la chipul meu...

fără nesocotire,

văd apoi o fată gingașă

și plina de iubire.

Nu mă mai iubești, dar mă privești 

În zilele-n care cu privirea ne-ntâlnim,

Nu  știu cum faci, dar reușești 

Deseori să mă pui în suspin.

Nu mă iubești, dar nici nu încerci,

Prioritățile ne sunt diferite,

Tu astfel pe toate mi le-ntreci ,

Dar la tine nu știu ce se mai simte.

Nu mă iubești, dar nici nu mi-o spui,

Iar așa simt că timpul mi se pierde

Dorința a dragostei văd că nu mai pui...

Divinul dintre noi nu se mai vede.

Nu mă mai iubești și nici nu mă aștept să o faci

Căci degeaba încerc să trec cu vederea

Mesajele în care și cu sufletul taci,

Ce mai târziu nu îmi mai aderă gândirea.

Mă mai iubești? sau pot să uit?

De noi? De tot ce am avut?

Ce facem? Lăsăm totul în trecut?

Faptul că mă iubeai, dar să arăți nu ai putut?

La începutul verii mă pomenesc plimbându-mă prin foioasele păduri,

Puteam vedea frumusețea naturii ce mă scăpa de așa numite gânduri,

Cutreieram câmpiile pe la apus de soare prin iarba verde, pe răcoare,

Priveam fiecare detaliu, întregul pastel încărcat de a soarelui culoare. 

În miezul verii mă pomenesc pășind prin apa dimineții din lacul adormit,

Eram una cu lacul, în fiecare dimineață de iulie prin apele lui am plutit,

Puteam simți cum mă trezesc mai tare cu fiecare pas pe care-l făceam,

Cu apa lui atât de rece, de el eu depindeam. 

La sfârșitul verii mă pomenesc stând sub copacul cel pustiu ce mai scotea câte un murmur,

Lipit de el, de parca îi citeam povestea, înțelegând că era bătrân și atât de singur...

Singurătatea pe care o împărțeam, prin scoarța lui o puteam captura

Și nu eram atât de singură, eram una de-a lui, una cu natura.

Dumnezeu, mă rog la tine, Doamne,

Să fiu cu acest băiat pe veci.

Îmi imaginezi cu el o mie:

Cum stau cu el în pat, 

îmbrățișați, cum că deja avem familie

și o mică copie de-al lui, un frumos băiat.

Îmi imaginez cum nu putem unul fără celălalt

Și cum mă ia în brațe mereu când vine-acasă.

Mă văd dansând cu el atât de relaxat

Auzindu-l spunând cât sunt de frumoasă.

Îmi imaginez în nopțile în care nu pot să adorm

Cum mă ține lângă el strâns și obrajii mi-i sărută

și cum orice gând de-al meu îl ascultă, 

Ajutându-mă intr-un final să am somn.

Mi-l imaginez cum cu al nostru copil se joacă

și că îl privește într-atât de frumos,

Cum nu poate un moment fără noi să îl petreacă,

Căci suntem pentru el un lucru atât de prețios.

Mă rog la tine, Doamne, ca aceste gânduri să devină realitate, 

Să privesc în spate la cele scrise

Și să spun că s-au împlinit toate.

la 8100 de metri

aerul e gol

de aer,

dar plin de tine.

gol ca un buzunar

într-o dimineață de luni,

plin ca o gară

în care nu mai vine nimeni

după mine.

pochill-porque —

din vremurile în care

etajul 10

era o seară,

o bere caldă,

un râs printre

nepalezii mei de cartier,

iar tu

un Everest

la care nu ajungeam

nici cu liftul,

nici cu rugăciunea.

știi, drumul pe aici,

până la picioarele tale,

a fost lung.

metrou,

tramvaie,

magari,

saci de haine,

mâncare de câini.

am cărat viața

ca pe un rucsac,

cu fermoarul stricat,

din care cădeau

zile,

oameni,

nume

pe care

nu le-am mai ridicat.

nepalezii se uită la mine,

ochii lor sunt

mai mari decât noaptea,

mai lucizi decât adevărul.

știu ce urmează.

la 8100 de metri

nu mai negociezi nimic.

nici iubirea,

nici întoarcerea.

mă uit în jos,

tramvaiul 1

trece pe sub mine,

îngropat în zăpadă,

cu ultimii călători

învățând să respire

fără aer,

fără să se țină

de bare.

mă uit în sus,

tu nu mai ești vârf.

ești doar o tăcere

care nu

mă mai recunoaște.

și atunci știu

nu eu te-am urcat,

nu tu m-ai așteptat.

am ajuns prea sus

pentru un om

care a trăit toată viața

la etajul 10,

prea jos

pentru un zeu

care n-a coborât niciodată.

la 8100 de metri

mă las jos.

nu mor.

nu cad.

doar îmi scot numele din mine

ca pe o mască de oxigen goală

și îl las acolo,

între tine

și munte,

unde nu mai respiră

nimeni,

chiar nimeni.

Mă simt pe lume omul fericit

Când știu unde îmi este inima,

Ți-am dat-o ție cu împrumut

Și cont am căpătat..din prima

Ești lângă mine de când mă știu

Că-mi este dificil să număr anii,

Și niciodată nu am fost singur

Și-n doi am pus la punct dușmanii

Când viața ne-a trimis și încercări

Noi împreună am găsit răspunsuri,

Nu ne-am lăsat mințiți de oameni

Și înțelepți am trecut peste certuri

Cândva ne-am găsit unul pe altul

Și am făcut perechea potrivită,

Iar Domnul ne-a dăruit urmașul

Și viața a devenit una-mplinită

Acum e vremea amintirilor

Și-a faptelor făcute-n timp,

Și tot mai des ne întrebăm?

Ce-am dat? ca să primim..la schimb?

În interiorul meu persista o otrava

O otrava care care se răspândește,

se răspândește și înghite tot,

toate sentimentele,

toate gandurile.

Oare sa fie pusă de tine ?

De tine care m ai lăsat sa zac la pământ,

cu ochii roși înecați cu prea multe lacrimii,

gândindu-ma de ce ai făcut o

Sau de ei? 

Persoanele care mi au dat viața,

iar apoi mi au spus cât de tare regreta.

Sau de ei și ele cu care am împărțit atâtea,

ganduri, sentimente, lacrimii,

Iar apoi trecând pe lângă mine cu nepăsare,

uitandu ne unii la alții ca niște necunoscutii

Sau de acel el?

acela care m a făcut sa cred ca are antidotul

cand el era otrava in sine 

Cred ca toți a ți lăsat aceasta otrava in mine

Aceasta otrava care ma macină,

si ma roade și ma doare nu mă lasă

Candva o sa existe un antidot

Însa otrava o sa persiste 

Iar sentimente nu or sa mai existe 

Si Amtidotul nu își v-a mai avea rostul

Cade cerul peste mine cu luminile lui albe,
Ce îmi par mărgăritare, înșirate-n mii de salbe,
Si în vine-mi curge sânge amețit de vin amar,
Pentru că mi-i viața strânsă într -un suflet de hoinar.

M-aș porni de zori prin lume cu picioarele desculț,
S-aud graiul pentru care te tot zbați să îl asculți,
Să văd ochii, care aprig să-i admiri tu te smuncești,
Să văd brațele în care, fără gînd, te prăpădești.

Si din apa-n râul rece, din oglinda-i fermecată,
Să văd viața cum se trece ca o pasăre vânată,
Să văd lumea cum se duce, universul cum se- înșiră
Si mă face totodată să fiu sfântă și martiră.

Si mă zguduie în vreme, mă încearcă și mă pune
Să zic dragostei blesteme, să-i dau urii mele nume;
Inima îmi strânge-n palmă ca pe-un ghem, fără -ndurare ,
Iar din drumul ce mi-i dat, ei pun spini și fac cărare;

Dar mi-s ochii plini de vise și pășesc fără vreo frică,
Lumea asta pentru mine e prea slabă și prea mică,
Că la toți e soarta clară, scrisă într -un legămînt
Să apună și să piară, sub țărînă în mormînt.

Numai eu cu-aceiași forță, peste lume-am să veghez
Si iubirea pentru dânsa peste veac am s-o păstrez.
Numai eu cu-aceiași taină voi păși, tot mai departe,
Lumea mea e minune, viața mea nu are moarte.

Sufletul meu este un izvor care a secat,

S-a pierdut pe sine dar nu ai remarcat.

Acum este gol și întunecat,

Și de apăsări sufletești încărcat.

Sufletul tău este un pământ uscat,

Pe care să-l readuc la viață am încercat.

Dar izvorul meu nu a fost suficient să te trezesc .

M-am pierdut într-un vis neîmplinit,nefiresc.

Sufletul meu era doar un izvor de dorințe

Cutreierat de ale sufletului tău suferințe.

Era ceva metafizic,un abis senin,

Care spera să-și făurească un alt destin.

Tu ești deșert iar eu un simplu izvor.

Tu ești contagios iar eu nu sunt vindecător.

Fără nimic în suflet m-ai lăsat

Fiindcă de tot ce puteam simți vreodată m-ai secat.

Am fost înghițită  până la ultima bucată

De al tău suflet care nu-i nimic mai mult decât o mare secată.

M-ai secat de tot ce am fost vreodată

Și de ceva ce nu voi mai fi niciodată.

Iubita mea frumoasă,

Acest poem nu are titlu,

Universal este precum ești tu în frumusețea ta...

Cum poate crede cineva,

Că dragostea nu-i însuși cerul în libertatea sa,

Cu-acel albastru necuprins,

Ce poartă norii cei pufoși

Și care capătă ciudate forme,

Ce par să ne vorbească fără rost?

Dar rostul lor este chiar frumusețea pusă-n ei...

Iubito tu ești fata unor zei,

Știam din prima clipă, cu siguranță am știut,

Căci inima-mi șoptește mai mereu tăcut,

Să te iubesc fără să știu a pierde drumul început,

Iubito crede-mă, eu o ascult!

(4 martie 2024 Vasilica dragostea mea)