Ma vei găsi

Și mă întreb de multe ori

Cum oare poți ca să ignori

Sufletu-n care te strecori

În care ai stârnit fiori?

Mă ignori cu nepăsare 

Te gândești oare cât doare?

Spui că nu îți place drama

Oare știi ce face karma...?

Eram un suflet aparte

Ce dorea să-ți fie aproape 

...Ti-am fost doar tentație 

Apoi "vai!... îmi iei din vibrație!".

Cum ai putut ca să ignori

Sufletu-n care te strecori 

Spune-mi azi ești mai fericit

Să știi cât de mult m-ai rănit?

Am trecut peste ..azi sunt bine

(Chiar de mai scriu de dor de tine)

Dar mult ignore-ul tău m-a incercat!

Rămâi cu al tău "vibe" minune

Și ce-n viața-i îmbrățișat... blocat...

O altă zi la orizont, c-un cer ce-ar vrea sa plângă 

O altă zi fără de tine și dorul mă înfrânge

Îmi lipsești cum lipsește luna dintre stele,

Te mai găsesc aievea in gândurile mele...

Aștept către mine în zbor să mai vii

Si-amândoi să fugim dincolo de nori

Să uităm de tăcerea grea... fără glas

Să bem un vin..să terminăm ce-a rămas.

Îmi lipsești mai mult decât pot să scriu,

Și-mi beau cafeaua fără puțina ta prezență

Încerc gândului negru să ii pun frâu...

C-am fost, doar o-mbrățisare de complezență.

Noapte de martie, cod galben de vânt 

Gândurile îmi zboară rând pe rând 

Visele rătăcesc grăbite parcă și ele

Se pierd pe cer, în lumină de stele.

Ai fost doar vis și vis vei rămâne 

Un vis nestins pe această lume

Un vis ascuns ce încă mai arde

Când seara rătăcesc prin câte-o carte.

Se-ntâmplă în urmă să-mi arunc privirea

Și simt cum mi te șoptește amintirea

Și deși am purtat singură al tăcerii război 

Finalul s-a prescris!... fără un vin in doi.

... Că tot am făcut pasul în trecut...

Și-am scos sufletul de pe mut

Mă-ntreb așa de pură filozofie

Ți-o fi plăcând ce-ai reușit să faci cu mine?

În cartea vieții mele ai fost autor

M-ai trecut prin toate stările unui om

...am crezut intr-o poveste specială...

M-am păcălit...ai plecat lăsând pagina de final goală.

De ce scriu, de ce gândurile mi se afundă,

Înecate în amintirea ta tot mai profundă

Oftez adânc... nimic nu mai e de reparat

Întrucât timpul cu tine s-a epuizat...

Ți-am vorbit cu dor în suflet, strălucitor,

Mânată de-al dragostei fior

Încercam să-ți arăt ce port in inima mea

Azi il mai scriu... de mână cu umbra ta...

Ți-am scris plângând și nu să mă plâng 

Nu căutam milă și nici slabă să mă arăt

Încercam să-ți explic ce port în gând 

Dar cuvintele n-au mai ajuns și lacrimi s-au frânt.

Tot ce nu ți-am zis... e în tot ce am scris

Gânduri, dorințe, vise, iluzii și deziluzii,

Dragoste, durere, disperare, resemnare...

Am scris in taina nopții... ale sufletului adânci emoții. 

De ce atâta tăcere

S-a așternut peste noi

Când era doar o plăcere

Să ne vorbim amândoi..

De ce azi mă privești cu ură

Când viața nu-i decât o picatură

De ce noi ne-am pierdut în timp

De ce din nou.. ne trece-un anotimp?

De ce-mi rămâi chemare tăcută

Dor sfânt...ce arde necontenit

De ce-mi rămâi cale necunoscută

De ce simt sufletul atât de ostenit.

De ce încâ imi fuge gândul la tine

Spune-mi de ce ?. Dacă nu te intorci

Spune-mi de ce simt cum totul in mine

Uneori, mai vibrează-n armonici.

De ce îmi amintesc a ta privire

Și nu găsesc împotrivire

De ce îmi amintesc al tău zâmbet

Și cât însemna pentru al meu suflet.

De ce nu mi-ai lăsat

Amintirea unei îmbrățişări

De ce mi-ai furat

Plăcerea unei degustări..

De ce, ce-am avut noi

Ai lăsat prematur să moară

De ce timpul l-ai blocat,

L-ai oprit la ul|tima seară..

De ce nu-mi nchid bine ochii

Și parcă imi adie gustul

Vinului de 5 stele

Ce îmi fericea apusul.

Offf....de ce căruta cu "de ce?"

La mine ai răsturnat-o?

Eu, doar voiam să te îmbrățişez,

C-un vin să îmi umpli paharul..

De ce mai esti in visul meu

Când mi-ai rămas atât de rău

De ce în tot din jurul meu

De ce îti caut stralucirea...

De ce un amalgam de sentimente

De dor, încă, mă fac să tresar

De ce-mi revin în gând momente

De ce atâta poezie?.. în zadar.

De ce? De ce? De ce???

Pentru că-i tot ce mi-a rămas

Să scriu ce simt la orice pas

Și scriu în ton cu anotimpul

Ścriu uneori să-mi treacă timpul..

Si scriu că îmi cad frunze si e frig

Că-i timpul toamnei inimilor frânte

Şi-n căderea lor simt cum mă sting

Pierdută in amintirile reci și mute.

Și poate cad că e momentul lor

Să aducă un strop de supărare

Și foșnesc în mine frunze de dor

Mi-e o altă toamna gri si apăsätoare 

Dar poate cad nu pentru că vor

Cad pentru lacrimile mele amaref

în dansul lor m-as prinde ușor

Să cad la final in bratele tale..

Cerul afară deja s-a întunecat

E toamnă peste oraş şi-n suflet

Mi-e inima sloi de când ai plecat

Scriu..Și-mi pun singură căldură în suflet

#unpahardepoezie

Îmi valseaza fluturi-n stomac când ma gândesc la tine

Și mă topește gându| ca-i vrea măcar să mă privești

Te simt în suflet...te simt cum te-apropii de mine..

E doar un vis.. te rog să nu-l trezeşti.

C-as vrea să știu ce ai simtit tinându-ma in brate

Când aplecam urechea să-ti ascult inima cum bate

.mi-atat de dor de noi și nu știu cum să-ti spun

Te simt, mă pierd, mă sparg...nu pot să mă adun..

Aș vrea să fiu o coarda de chitară…

Sa-mi mângâi corpul cu-ale tale mâini…

Să tremur în acordurile tale iară

Să mă compar cu o notă muzicală.

Aș vrea să fiu o clapă de pian…

Să-ți simt de fiecare dată apăsarea…

Să fim în armonie-ntrun ocean,

Cu sunete ce nimicesc uitarea.

Aș vrea să fiu precum o cheie sol

Să fiu acolo la fiecare început de melodie

Să pot să stau cu tine să ascult

Să te iubesc apoi în armonie.

Aș vrea să fii cu mine, aici, pe portativ,

Împreună vom fi noi, doar muzică

Sa fim într-un dans lung și creativ

Care la nesfârșit se tot repetă.

În noaptea albă, visele se pierd 

Și-mi gonesc drumurile de granat 

Cu fața de topaz, tu nu m-ai lăsat

Să plâng după tine. 

Ochii de iolit, suflete de kianit 

Ce mă plimbă pe cărări de labradorit 

Și de demult te-am dorit

Să fiu lângă tine. 

Fața de helidor, fericirea de perlă 

Ce plânge în cristale de stâncă 

Într-o privire adâncă 

Zboară cu bine. 

Lacrimile de ametist 

• —Te rog nu mai plânge
• În sufletul tău se stinge 
• Voia de turmalină

1. Universul cristalelor, rubinul speranțelor
2. Ce se duce departe 
3. Cu gândurile deșarte 
4. Cu tine nu mai pot. 

Ți-am spus să stai, că plouă cu vise.

Și sufletul orașului renaște din flori,

Țineai în brațe un buchet de bujori,

Erai puțin din noapte și puțin din zori.

Ți-am spus să stai, că plouă cu vise,

Și ploaia e rece, măruntă și vie,

Aveai în ochi bucăți de poezie,

Erai puțin mister și puțină magie.

Ți-am spus să stai, că plouă cu vise,

Și norii ne privesc de departe,

Aveai o privire intensă, aparte,

Erai puțin din Terra și puțin din Marte.

Ți-am spus să stai, că plouă cu vise,

Și picurii păreau să nu se mai termine,

Un dor imens mă întreba de tine,

Erai puțin departe și puțin cu mine.

Ți-am spus să stai, că plouă cu vise,

Și ploaia aducea bucăți de tine cu ea,

N-am apucat să te prind că ploaia se oprise deja,

Dar tu ești oricum…

Puțin din toate, puțin din inima mea.

Rămâi aleasa din grădina vieţii,
miros de floare înroşind plăcerea,
născută clipă zăvorând tăcerea,
mă ţii cuprins în apăsarea ceţii.

Rămâi doar gândul adorat odată,
un tremur stins de aşteptări pierdute,
prin şir de vorbe în neant ţesute
mă arzi şi azi cum nu credeam vreodată.

Rămâi mister adulmecând mistere,
o umbră ştearsă implorând lumină,
din norii stând în aşteptarea lină
aşterni un cuib ca să hrăneşti durere.

Rămâi în seara când iubeam furtuna,
doar eu, alături, tu erai departe,
priviri vorbeau, dar străluceau deşarte,
rămâi, rămâi să mă petreci întruna.

Mi-a zâmbit viața intr-un pahar

Vino să guști jumătatea ta!

Să ne spunem șoapte fermecate,

Să ne dăm îmbrățișarea uitată!

În ochi să-ți mai văd strălucirea 

În suflet să răsune fericirea, 

Cu ochii să privim apusul

În minte să-mi rămână râsu-ți!

Mi-a zâmbit viața într-un pahar

Plin de-al strugurilor nectar

Am simțit din nou pe buze fericire

Mi-am imaginat...că-i un vin de la tine!

Când lumea tace și se pierde, eu scriu și totul prinde glas 

Mă-mbrac în versuri ca-n armură, cu ele trec prin orice ceas, 

Sunt rătăcita-n rime simple, mă regăsesc în ce-am rostit 

Și-n fiecare poezie e-un colț din mine ce-a plâns și a zâmbit.

Nu sunt o taină de pătruns, ci-un joc de soare și furtuni 

Mă ascund des în cuvinte și râd mereu printre minuni, 

Am învăţat că viaţa doare când ești respins de ce iubești 

...Și strângi în palme clipa toată, chiar și cu lacrimi te hrănești...

Eu nu mă tem de cine sunt, nici de ce pare imposibil 

Că-n mine arde-un dor de viață ce se ridică invincibil 

Cu fiecare zâmbet dat, îmi fac lumea mai bună 

Și-n ochii celor ce-i iubesc, mă regăsesc blândă... senină.

Sunt uneori copil cu vise, alteori vânt fără oprire 

Dar nu mă pierd ci mă ridic, din orice umbră de rătăcire, 

Chiar și căzând, pășesc spre mine, cu pași tăcuți dar hotărâți 

Și-nvăt că marile dureri nasc oameni calzi, nu amărâţi.

Azi nu mai fug de dorul meu, ci-l pun în strofe și-l rostesc 

Mă-mbrac în rime și culoare, că doar aşa mă odihnesc, 

Nu port vreo mască, nici nu lupt, să fiu pe placul cuiva

Eu sunt un suflet ce iubește și scrie tot ce simte inima.

Călătorind prin poezie, eu mă intorc mereu la mine 

Și fiecare vers răzbate-o flacără ce nu se ține, 

Și chiar de nimeni nu mă prinde, rămân cu zborul meu opac 

Să fiu misterul care râde și zboară liber, fără leac.