În Zadar

Societatea, scumpă societate

Tot mereu ești mai în spate

Tremurând sub rugăciune

Poate apuci să-o spui și mâine

De dormi, speri că poate,

Mâine nu mai dai din coate,

Sau nu prea mai dormi deloc

Umbli buimac să ai foc

Tremuri atunci când îți-e rău

Dar să te schimbi nu vrei, zău

Te uimești cin’ te conduce

Și te plângi că nu-ți ajunge

Nici să mori nor’ să te lase

Și-ți vor pune peste tot plase

Iar la final îți poți spune

Subjugat, o rugăciune

Nonsens

Am sufletul tânjind spre viață,

Cu mâini murdare de speranță,

Căci explorez cu infinitate,

Gândul meu spre libertate.

Spre libertatea ce azi nu este,

Lăsând doar urme, să ne pese,

Și în zbucium de mișcare raeliană ,

Brăzdez pe piept urme de rană.

Iar pe meleaguri pline de dor,

Zi de zi devin mai chior,

Căci timpu, nu știu eu ce este,

Dar garantat, nu îmbătrânește.

Îmbătrânesc doar eu, ființă,

Cu gândul doar la neputință.

Degeaba-n sudori țin eu şteampul,

Când la final Timpul mi-e ștreangul.

Pentru oricine, la început e Cuvântul
Apoi devine fapte dorite sau incidente
La unii bucurii, la alți mai mult regrete
Iar la final rămânem noi, bătrânii și gândul

Te miri, că reînnoim sistem după sistem
Căci unii n-au durere nici în stern
Unde mai pui căci, prindem și viteză
Și nu vedem decât, o viață-n antiteză.

Ce să mai speri la ziua cu de toate,
Când unii au doar case, averi și palate
Iar alții din sărăcie, își fac un zâmbet
Iar din piept lor răsare, floare de bocet.

Ne naștem fără să aducem nimic,
Murim fără să mai luăm nimic,
Dar o viață ne luptăm sa adunam ceva
Iar la final rămâne în decor, o stea.

În grădina cu flori de mătase,

Sub soarele ce nouă ne zâmbește.

Ca o floare , iubirea noastră crește,

Și-n ritm de poveste, înflorește.

Pas cu pas, pe cărare de dor,

Înserarea ne prinde în brațe ,

Iar noi, doi dansatori pe-un covor,

Iubirea noastră, undă de tandrețe.

În inima noastră, iubirea e perpetuă,

Ca o melodie dulce, eternă și mută.

Fără condiții sau umbre în drum,

Suflete unite într-un dans nebun.

Împreună mergem spre noi clime,

Ca doi iubiți în lumea lor fermecată,

Cuvinte blânde, așezate în clipe sublime,

De tandra noastră, poveste curată .

În inimă, o iubire fără sfârșit,

Iubirea noastră, ca un vis de neoprit .

Fără condiții, ca un ocean fără mal,

Suflete unite într-un dans sideral.

În dansul vieții, pași de neuitat,

Iubirea noastră, un vers  îngânat,

În umbra dragostei, sub clar de lună,

Sufletele noastre sunt pe veci împreună.

Cuvintele iubirii, răsună ca un poem ,

Iar când te țin în brațe devin boem.

În inimă mi-ai fost sculptată,

Să te pot iubi viața toată .

Astăzi inima îmi zboara,

Și m-a prins de subsoară.

Adiindu-mi, în miresme de nemurire,

Dragostea, învelită în petale de iubire

Se zbate în furtuni de dor,

Și printre valuri de amor,

Formând rafale de suspine,

Și flori ce au miros a tine.

Nori de vânturi  și ploi,

Așterni-mi-s-e in cale,

Făcând doar prafuri și noroi,

Iubiri ce mi-ai pus-o în cale.

Mixt de lacrimi și stropi de ploaie,

Alcătuiesc perfect decorul,

Umplându-mi trupul de șiroaie,

Ce astăzi fac complet tabloul.

Cu lacrimi calde, pe borderou,

Pictez cu drag, eu, chipul tău

Și-i dau contur nedefinit,

Iubirii,ce m-a înlănțuit.

Culori calzi, culori reci,

Prin mii de stări, vrei să mă treci.

Creând vizual acest tablou,

Dansând în vals sau tangou.

Și tot pictez, dar, tremurând,

Formele ce îmi stau în gând.

Și cad culori , ca din cascadă,

Vrăjit, cât ești de minunată.

În gustul sec de Sauvignon,

Am stări ce vin în domino.

Dar pun garou, acest tablou,

Căci la final, e chipul tău .

Hai să vedem mai îndeaproape

cum pică luna pe spate,

cum ploaia dă înapoi,

cum noi.

Cum ceva se întâmplă-n adânc

când norii plâng.

Cum, în lumea noastră fragilă,

de-o secundă de ploaie lăsată,

hai să vedem mai îndeaproape

cum pică frunza pe spate.

Și totuși, ceva se întâmplă-n adânc

când norii plâng.

Îmi udă cuvinte din vers

și pe cele pe care încă nu ți le-am spus,

vezi altele noi cum cresc

de jos în sus.

În adânc se întâmplă deja ceva

de norii se scutură așa.

Tu ești îmbrăcată într-o pelerină de ploaie

și porți o umbrelă drept scut,

nu aveai de unde să știi că acum

te iubesc de fapt cel mai mult.

Îți pică umbrela

și umărul îți rămâne dezgolit

în toată agitația.

Eu n-am umbrelă,

dar ți-l acopăr cu obrazul meu cald.

Și în adânc

nu se mai întâmplă nimic…

norii își țin respirația.

Când toți au rănit, fără milă, prea tăcut,

Când sufletul plângea căzut și pierdut,

Când lumea mi-a fost doar un vânt răvășit,

Dumnezeu a venit… și El m-a iubit.

Când vorbele arse mi-au frânt orice vis,

Când drumul părea o prăpastie-nchis,

Când nimeni n-a stat lângă pasul meu frânt,

Dumnezeu m-a luat și mi-a dat un cuvânt.

El mâna și-a pus peste rana din piept,

Mi-a spus: „Nu te teme, Eu sunt și te-aștept.”

Și-n loc de durere, în loc de oftat,

Când toți au rănit… Dumnezeu a vindecat.

A fost cândva... și nu cred a mai fi vreodată,

O EA ce scria în miez de noapte.

Scria la tristețe... avea și o muză...

În plină toamnă sau când se simțea confuză.

Îi țineau versurile de cald. Scria oriunde.

În mașina, pe foi, pe telefon, în ploaie...

Cu un creion ea gândul în rânduri și-l tocea

Rime de dor cădeau din ochii ei pe foaie.

Într-o zi de toamnă, era intrată într-o librărie,

Printre cărți, agale, pășea în lipsă de idei,

Sperând să dea de-o carte, s-o inspire...

Și l-a zărit prin geam, pe cel ce era muza ei...

Pe EL ce mai mult l-a gândit decât văzut, 

Cel ce stârnea in EA furtună, deși în lume era tăcut.  

Pe EL ce îl purta în gând... ca pe un nesfârșit,

Deși în realitate doar momente le-a fost dat de trăit.

Și... N-a mai avut nevoie de vreo carte. 

"Erau" doar EA și EL - în aer emoția scria romane.,

Simțind că EL avea nevoie de iubire, EA sufletul l-a revărsat pe foi.

Dar trist a rămas de-atunci versul - EL nu știa să o iubească înapoi.

Foaia albă, ca un cer liniștit,

Pixul, râu de vise ce curge neostoit.

Nu vă blestem, prieteni tăcuți și sinceri,

Fără voi, drumul meu e gol și fără misteri.

Cuvintele se nasc, se-ntind ca aripi în zbor,

Gândurile devin stele pe un infinit albitor.

Nicăieri nu pot pleca fără voi,

Sunteți busola mea, lumina printre noi.

Autoare Alina Zamurca 

Poezia compusă pe 19.10.2024

Iubește-mă dragul meu,

Asta îmi doresc, la asta râvnesc…

Simt cum îmi pătrunde in oase, caldura privirii tale,

Gândurile mele nu sunt clare,

Văd totul ca-n ceață.

Inima îmi bate tare,

Vrea sa îmi iasă din piept,

Sa strige cât poate de tare,

Ca o doare si caută alinare. 

Vreau sa simt sufletul tău lângă al meu,

Dar știu ca asta nu se poate,

Vreau sa fiu egoista,

Și sa te țin în brațe o eternitate. 

Iubește-mă dragul meu,

Asta îmi doresc, la asta râvnesc…

,,Când zorii timizi își aștern privirea

Un fior straniu îmi tresaltă în piept

Nu este oare în această viață iubirea

Cel mai pur sentiment și cel mai înțelept?"

Aceste stihuri se odihneau sub lună,

În umbra unei sălcii cu plete numeroase.

Oare cine le-a plămădit în inima-i nebună,

Și le-a întipărit pe o foaie în clipe luminoase?

Ore au trecut, zile, ani? nimeni nu cunoaște,

Celui ce a iubit nu i se știe de nume,

Azi, poate nici un om nu îl mai recunoaște,

Pe cel ce a plăsmuit din condei o lume.