Ieri am devenit bunică (Villanelle)

E ceva de invățat in deșert - Cuvinte sacre.

Există un fel de sete și un deșert imens,

locuit intotdeauna de mulți oameni ~ rătăcitori,

rătăcitori muribunzi, cei cu ochi de plumb,

cei pierduți și inutili in noaptea vieții.

Noi stele incep să strălucească pe același

cer unic, greu, vizibilitate diminuată și imprejurimi.

Aceste stele sunt cu siguranță străvechi,

o lumină de noapte pentru toți cei invinși

care continuă să cante cantecele lor grele.

Ei caută o sursă de apă dulce. Orice

alt tip de apă este lipsita de importanță.

Cineva a spus că poate preface pămantul

uscat in izvoare de ape. Nu este vorba doar despre

sete~ in stele, Dumnezeu, omniprezent. In general,

rătăcitorii muribunzi incă mai au voință și speranță.

Nu pot muri de două ori, dar ei cred că vor pierde

totul pentru că nimic nu mai poate fi salvat.

Cu toate acestea, există o posibilitate infimă

de găsire a unui loc de supraviețuire.

O lumină violetă pătrunde tot ce se crapă;

buze pietrificate, sărutări uitate,

precum și stări de fericire iluzorie.

Această lumină devine o culoare

ce împodobește urechea stângă a unei femei și

poate fi chiar auzită.

Ea devine cântec atunci când

inima palpită pentru un sentiment

în ascunzișul sânului~

frunze pentru a acoperi răni vechi;

dureri după dureri ;goliciune.

Această femeie știe că ceea ce strălucește

nu este aur în universul ei paralel.

Învață cum să–și înfingă dinții într-un măr

și-i înfinge din nou până când acesta se crapă ;

apoi mestecă pentru a se hrăni;

lapte, creștere și toamnă în fruct;

Are nevoie de sentimentul conștiinței de sine;

reflexie de lumină pe marginea propriului ei abis;

un timp al tăcerii.

Subconștientul ei este o cameră funerară

în care zace o puritate primară.

Viața ei este un zbucium pentru nimic;

o ramură care nu va înmuguri niciodată;

o ramură din pomul cunoașterii ;

încă existentă sub cerul înnorat,

trist la apus, îndepărtat și apatic.

Ea are nevoie de un sărut sfânt pentru

galaxia ei de sentimente.

Aude sâsâitul verde al șarpelui și

freamătul frunzelor.

Viața ei este întunecare.

Ea nu vrea să fie dezumanizată-

Umbra ei- o formă în spațiu, una eterică.

Ea înțelege semnificația fructului interzis

pe care îl păstrează în în căușul iubirii.

Și visul lui curgea

în mintea ei precum

un izvor transformat

într-un pârâu,

transformat într-un lac

în valea adâncă,

un lac înconjurat de

flori albastre de nu-mă-uita.

Și în visul lui nu erau dragoni,

nici șerpi,

visul lui era un vis de iubire,

o rostogolire în eternitate.

Și el era un munte,

și ea era o vale,

si ei erau destinati

să nu se întâlnească niciodată,

ci doar să se iubească,

si mai ales la apus,

dar și după apus,

atunci când visau același vis,

deoarece ei nu se cunosteau

cu adevarat,

si nu visau ca să se prăbușească,

ci doar ca să păstreze cerul în siguranță.

Poezie de Marieta Maglas

Sinele ei este fluid precum razele care se scurg din stele;

aparent etern; aparent suspendat în trecerea timpului; o iluzie.

Ea știe precis că, în imensitatea acestui univers, ea nu poate întâlni

o altă ființă identică cu ea însăși; ideea de sine identic; imagine de sine;

doar porțiuni dintr-un infinit limitat; limitat doar de propria ei înțelegere;

un prag al cunoașterii, un orizont; un orizont îndepărtat, o linie fluctuantă

între mare și cer; raze de lumină dansând pe suprafața apei și reflexie.

Adâncul senin al cerului se dizolvă în privirea ei. Paleta de nuanțe albastre

din embrionii stelari crește și devine materie; fuziune, energie, forță;

natură vie și planetă albastră; meteoriți arzând și grindină înghețată precum

coada oricărei comete; stele reci, lumină și absorbție; acuitate vizuală;

ochi având în sine praf cosmic; contemplare într-un electromagnetism polarizat;

fotosinteză și transpirație; transformare; existență sedimentată și limbaj fosilizat;

viață hrănită de razele soarelui, orbitând în jurul unui Dumnezeu unic,

în această realitate a culorilor solare schimbătoare în fluxul lor heliotropic și spiralat.

Divinitatea este omniprezentă în tot ce înseamnă cuvântul memorie.

Ea îmbină aceste culori într-un caramel dulce. Numele ei este Eva și

așteaptă, cu răbdare, să fie devorată, la sfârșit de timp, de viermi necrofagi.

Poezie de Marieta Maglas

Nota: Aceasta poezie este publicata.

Păstrarea lucrurilor în amintire este o provocare ~

gunoiul sinelui; cântând la pian;

lacrimi precum picăturile de sânge, în ploaia țipătoare.

Sunetul este doar percepția minții ~

vibrații contorsionate pentru propria lor conversie.

Picăturile de ploaie cad peste toate florile libere, fără excepție.

Mistralul nu poate spulbera suferințele sau sentimentele.

O petală care alunecă în aer poate nuanța poezia unui cântec;

mormintele secrete; erorile grave, ascunse; ghețarii dismorfici;

ferestrele mate; și lucrătorii fără de adăpost;

dorința de a vedea soarele în diminețile mohorâte;

un ochi spiritual pentru o prejudecată împotriva cerului; grindină.

Un dans al picăturilor de ploaie în lumină și focuri de artificii în noapte;

ecouri ritmice. Vântul, care suflă, poate spulbera, până la distrugere, albastrul și

viața nefericită, în haos; lumina plină de cruzime a războaielor;

plante și animale sângerând îngenuncheate;

oameni ca rocile vii, flori și pietre în grădini; a avea

un sentiment de apartenență și un limbaj de dor;

femei cântând imnuri sfinte în temple;

ascultându-și propriile voci.

Vânturile și spiritele sunt, în esență, invizibile;

liniște, forță. Cerul este mai înalt decât ploaia.

Zgomotul făcut de un avion de luptă poate accelera

procesul de spargere al ferestrelor , de ofilire al florilor,

de alterare a viselor și de prăbușire al bisericilor.

Acest zgomot este asemănător mistralului; degradare de-a lungul secolelor.

În ceață, sufletele netrupești escaladează

serenitatea munților pentru un nou proces de metamorfozare.

Autorul poeziei este Marieta Maglas

Aceasta poezie a fost publicata in Dissident Voice.

Doar atingând,

Macii scoală păiușele.

Doar atingând,

Roșul vibrează verdele,

Soarele ~ foc prin cerul-ceas

Și cerul sună ca un bas,

Wați atingând.

Și pentru timpul ce-a rămas

Florile se deschid la apus

Soarele ~ foc prin cerul-ceas,

Doar pentru timpul ce-a rămas .

Natura e un contrabas.

De sunet, vântul e sedus

Și pentru timpul ce-a rămas

Florile se deschid la apus.

Simt iubirea,

Un trandafir însângerat.

Simt iubirea

Ce aduce fericirea

Când verdele-i înviorat

Și movul cer e orchestrat,

Simt iubirea.

Umbre tatuate dansând,

Macii scoală păiușele.

Și insectele, rând pe rând~

Umbre tatuate dansând,

Și-n glas de cuc, ecou vibrând,

Roșul vibrează verdele,

Umbre tatuate dansând,

Macii scoală păiușele.

Poezie de Marieta Maglas

Aceasta poezie este publicata in Poleart Magazine.

În zori,cand cerul se frângea de lumina,cuvintele cresc ca niste  flori uitate,

își deschid petalele spre liniște și șoptesc,una altuia,tainele nemărginiri.

Un vers e o fântână ascunsa,unde dorul iși  spală  aripile obosite.

Alt vers e un copac cu frunze de cerneală,ce scutură  ploi albastre peste inimă.

SI asa,gradina dintre cuvinte se umplede pasi nevazuti, poeti,iubire.amintiri, toti trec pe acolo si lasa un parfum.

Daca ramai nemiscat si asculti,vei auzi cum fiecare floare iti rosteste numele,ca  si cum ar fi fost scris din vesnicie.

Cand de mine te apropiai,

sufletul eu mi-l oftam,

În ai tăi ochi verzi priveam,

iar dorința ți-am văzut-o;

Mâna după tine am dus-o,

şi cealaltă pe obraz,

Iar în exces de extaz,

buzele moi le apropiam;

Şi nici măcar nu banuiam,

că imoralul se-ntâmpla…

Înaintea Ta ma predau 

Ființa mea îți dau 

Cu tot ce sunt la Tine vin 

Tot ce-mi doresc

E sa ma asculți puțin 

Tata Ceresc 

De sine ma golesc 

Sufletul mi-l smeresc 

Ajuta-ma Tata

Sa ma numesc a Ta fata

În Împărăția Cerurilor 

Unde vom canta-n vecii vecilor!

Toată povara ce o car 

E un amar pahar 

Simt ca ma scufund 

Te rog 

Inima ajuta ma,sa mi adun 

Totul pe mine se prăbușește 

Dar Domnul 

Ca vulturul ma-ntinereste 

Tata Ceresc 

Veșnic îți mulțumesc!

Ne-am revăzut în Mall, 

Puțin surprinsă de astfel,

Tu erai cu ea,fericit păreai, 

Eu cu al meu, care de drag mă săruta. 

În acel moment,n-am simțit un anti-regret, 

Eram ca o sticla de vin demisec,ce se  se lasă cu o picătură, nu știi dacă vrei să mai bei un pic,

Cand blândețea ta ce o așteptai, vine la pachet și c-un trecut zbuciumat,poate și cu o supa la plic. 

E-un fel de vii sau nu te mai aștept,

Dar dorul a pătruns și-n oase,

Nu știu, cum l-aș putea scoate,

Din acel trecut simt doar un miros de lemn putred,

M-am rupt de acolo,de momentele acelea, cu greu și nimic, m-am ridicat.

A pătruns acea dezamăgire, și acum sunt tot iubită, dar parcă rece ca zăpada. 

 E noapte și observ mai bine în jur

cum funcționează pământul,

Se pornește de la ceva mic

și se termină acolo unde ne ajunge doar gândul.

Se începe de la ce-i nevăzut

De la ființe mărunte,

în continuare la ce e văzut,

dar tot așa vietăți mici și multe.

După care încep să se înalțe

fire de iarbă, copaci, oameni, porumbei mesager,

cu scopul de a ajunge

cât mai aproape de cer.

Nu ajungem la cer,

dar tindem spre el,

si mai mult de atât

la ce-i mai departe într-un fel.

Poate te întrebi unde vreau să ajung,

ideea este că cei care au ajuns dincolo de cerul albăstriu,

au descoperit cu alte cuvinte ca noi locuim de fapt pe…

O ROCĂ PLUTITOARE ÎN SPAȚIU!

Îmi repet argumentul ăsta cu roca în minte,

când mi-e teamă să fac ceva… și la mine să știi, uneori funcționează,

trăim într-o lume așa instabilă

că exact in acest moment am putea fi într-o gaură neagră.

Deci în aceste condiții de viață limitată,

frica de orice altceva…

e nejustificată.

Și nu vreau să ajungem într-o gaură neagră,

să ajungem să locuim în spațiul greu…

înainte să știi cât de mult

locuiești deja în lumea din sufletul meu.

Mă întrebi curios și cald, ceva de necrezut.

Cum că eu m-aș fi răcit de tine

și iubirea mea pentru tine,

crezi că așa de repede a căzut.

Deși a fost o pauză între noi,

și nu te-am simțit lângă mine,

așteptam să mă săruți cu buzele tale moi,

să mă strângi în brațe tare, să mă lipești de tine.

Nu, băiatul meu brunet, nu m-am răcit de tine.

Simțeam că te sufoc și că prezența mea nu-ți face bine.

Dar mi-ai dovedit contrar și mi-ai explicat cuminte,

cum că de mine îți e dor, și că te-ai învățat minte.

Cu sentimentele confuze și ochii nevinovați,

eu te ascultam pe tine, cât de înflăcărați erați.

Povesteai așa de simplu "A fost o noapte, nu mai mult".

Dar știu că v-ați iubit, de aia tu m-ai pierdut.

M-am retras în bula mea, fără să îmi dau seama,

Și m-am îndepărtat de oameni ca să-mi rezolv inima.

Și îi spuneam cu voce tare, plângând în pumni în noapte,

"Nu poate fi al meu, cu ea poate merge mai departe".

Și uite așa, ai venit atunci și ai întrebat "de ce?",

Eu nu știam la ce te referi, dar tu credeai că sunt rece.

Și privind spre ochii tăi simțeam că fața îmi arde,

Mi-am pus palma spre piept și simțeam inima ce tare bate.

M-ai întrebat simplu, privindu-mă în ochi atent

"Ți-am lipsit? Mă mai iubești?"

Normal ca da...băiatul meu brunet..