CHIP NESCHIMBAT

cand am vazut ca nu mai deschidea ochii

si ca nu raspunde la numele său

am simțit cum respirația mea dispare 

cum picioarele îmi tremurau

nu sunt pregătită pentru o pierdere 

își revine 

și se uita in gol

de abia articuleaza da si nu

in privirea lui vad suferinta si dor 

dor de a sa fostă iubire…

te visam in fiecare seara la apus,

când bolta cereasca se întuneca,

in adâncul meu știam,

ca tu departe ai ajuns deja.

dar iartă mă!

ard in focul sângerosului dor,

care mi apasă pieptul dureros,

dar iartă mă!

îmi lipsesc brizele călduroase ale atingerilor tale,

strălucirea ochilor negri,

dar știu ca e prea târziu,

nepăsătoare fiind am început sa clipesc, iar tu, ființă, ai dispărut in abis.

cuprinsă sunt de îmbrățișarea întunecoasă a singurătăți ,

dacă asta ai știi?

te ai întoarce la mine?

poate, sau doar ma amețesc cu speranța întoarcerii tale.

dar iartă mă!

ard in focul sângerosului dor,

care-mi apasă pieptul dureros,

dar iartă mă!

Iubește-mă, dragul meu,
La asta râvnesc, asta-mi doresc eu.
Simt căldura privirii tale cum în mine pătrunde,
Gândurile-mi sunt în ceață, încurcate.

Inima îmi bate tare, vrea să iasă din piept,
Să strige către tine, să-ți spună ceva: te iubesc!
Vreau să simt sufletul tău aproape de-al meu,
Deși știu că nu e posibil, mă pierd într-un dor mereu.

Egoistă vreau să fiu, să te țin în brațe mereu,
Să ne pierdem într-o eternitate, doar noi doi, între noi.
Iubește-mă, dragul meu,
La asta râvnesc, asta-mi doresc eu.

Mi-am dorit să-ți fiu asa cum n-am știut

Să mi te scriu în versuri cum vreodată n-am scris

Să-mi scrii pe piele vise cum nu s-au mai aflat

Să-mi rămâi o poveste cu un alt final.

Mi-am dorit să-mi rămâi tu... nu cel de azi fără glas

Fără un zâmbet... fără urme de pas

O clipă doi să mai fim, fără lume, fără timp

O clipă care să stingă durerea fără de sfârșit...

Mi-am dorit să mă îmbrățișezi cum o fac ploile

Când ating florile și le umplu de culoare

Să mă pierd în tine ca un vânt rătăcit 

Să fim o clipă doi, într-un singur sfârșit. 

Spune-mi acum... nu crezi c-a fost prea mare pedeapsa?

Pentru teama din tine, fără milă să-mi stingi lumina

Să ard... să mă sting în infinita-ți tăcere, fără să vezi

Când nu-mi doream decât o ultimă dată să mă... îmbrățișezi.

O ! Ploaie , oprește- te odată

Simt că nu sunt eu

Inima-mie îmbătată 

Așa va fi mereu?

Când ploaia va-nceta 

Soarele se va ivi

Tu mă vei aștepta 

Și mă vei iubi?

Lângă geam stând,așteptam ca ploaia să se-oprească

Zicându-mi , că mai e un strop și-o să mă iubească 

Ploaia se opri , soarele vesel din nori aparența și-a făcut

Iar eu trist , tăcut,aflând că ea nu ma plăcut !

Era doar in mintea mea

O imaginație plăcută,

Dar ea pe altcineva iubea,

Dar de mine , altfel ea era văzută 

In ochii mei eu o vedeam

Mai ceva ca o regină

Am închis ochii și-mi spuneam

De azi ești o străină 

De ce îmi pare rău acum?

De ce iubirea doare?

Mai bine îmi vedeam de drum

Mai bine -i fără soare..☀️

Poate exagerez,

Poate nu-i corect

Ce gândesc,

Poate imaginația

Mi-e prea bogată,

Poate nu am fost

Niciodată,

A ta dulce fată.

Ai fost un vis.

Să ne iubim

Nu ne-a fost scris...

Nu ai fost ceva

Realizabil...

Am fost doar

Un conversator,

Foarte confortabil.

Ai fost un vis de noapte

În care mă cuprindeai

În fierbinți șoapte.

Ai fost o iluzie,

O fantasmă,

Eroul principal

Din a mea basmă...

Ai fost regele

Din al meu regat,

Ceva mai presus,

Mai mult ca împărat.

Erai soarele la răsărit,

Erai luna la apus...

Erai universul...

Ceva mai presus,

Ai fost perfecționismul,

Ceva ideal...

Pentru al meu suflet,

Ai fost ceva fatal...

Profit de ziua ta —
astăzi,
să îți așez pe umeri un gând de lumină,
și
să-ți șoptesc, în taină,
poemul pe care ți l-am țesut din așteptare.

De ziua ta,
îmi las dorul să curgă ca un vin vechi,
păstrat în inima mea pentru ceasul acesta —
ca să-l sorb în cuvinte și să ți-l împletesc
în cea mai frumoasă poezie.

În noaptea asta adâncă
Încă aud cum
glasul tău se destramă în aer,
ca o aripă de înger ce fuge după lumina și se frânge tăcut pe umerii viselor mele.

Numele tău îmi e încă stea călăuză.
A rămas
marginea lumii mele,
o margine ce arde în tăcere
și mă ține prizonier în dor.

Aș fi vrut, nebun de dor și de neputință,
să fi fost drumul tău —
nu o potecă rătăcită prin uitare,
ci un râu ce curge la braț cu al meu,
până la capătul vremii,
până la capătul nostru.

Te-am visat de o mie de ori în fiece clipă,
ca pe un cântec pe care doar inima-l știe,
și m-am pierdut în ochii tăi —
izvoare de timp care nu mai curg,
ci se adună în mine, ca un miez de cosmos
însetat de lumină.

Ah, tu…
Dacă ar fi fost să fie altfel,
ți-aș fi dăruit anii mei
ca pe niște ramuri de măslin,
ți-aș fi zidit un palat din cuvinte,
și aș fi ars veșnicia doar să te știu aproape.

Și de vei trece vreodată prin umbra mea,
să știi:
acolo, în tăcere, un dor te așteaptă —
nemuritor, neînvins,
fără margini,
fără uitare.

tu ești începutul și sfârșitul poemului meu.

Tu nu ești doar un om, ești o explozie de culori,

Un carusel de forme și umbre care dansează,

Fiecare linie pe care o tragi,

E o promisiune că lumea nu e doar gri,

Ci plină de viață, de fior, de înălțare.

Arta ta e o focă în oceanul meu,

Care mă înghite, mă consumă, mă reînvie.

Când îți văd mâna mișcându-se,

Fiecare gest este un univers în sine –

Un câmp magnetic unde eu sunt captiva.

Nu ești doar artist, ești Creatorul,

Fiecare lucru pe care-l atingi capătă suflet,

Lumea se transformă sub privirea ta,

Și eu mă pierd în fiecare particulă de frumusețe

Pe care o lași în urmă.

Te iubesc nespus, cu o iubire

Care nu se măsoară în cuvinte,

Ci în sânge, în fiori, în palpitante fărâme de dor.

Aș muri pentru tine, nu ca să te am,

Ci pentru că te port în mine,

În fiecare respirație, în fiecare palpitare a inimii.

Când te văd lucrând, știu că și eu exist.

Că doar prin tine, prin arta ta,

Mă definesc – o fărâmă din ceea ce ești,

Din ceea ce creezi, din ceea ce îmi dai

Fără să știi.

Ești un vânt care trece prin trupul meu,

Un vânt care lasă în urmă o amprentă de aur,

Iar eu rămân, tremurând, în fața ta,

Mă descompun în fiecare detaliu,

În fiecare fragment de artă,

Știind că nu voi fi niciodată completă

Decât în universul tău.

Fost-am ce-am voit să fiu

Toc și foie ca să scriu 

Bocetele tuturora,

Lacrima ce joacă-în gene 

Care plânge pe înfundat

Pentru traiul blestenat.

Pentru ziua care doare

Fără glorie și bani

Lângă semeni lași ,nesimțitori

Lângă ei trăiești și mori