Cerc logic

Dormi iubito somnul lin,

Că visele eu ți le țin.

Ți le țin în palma mea,

Și le reazăm de o stea,

Se se umple de lumină

Lumina cerului senin,

Dormi iubito somnul lin!

..

Dormi iubito, somn ușor,

Că visele ți le păzesc

Să simt, atunci când te privesc,

Toată mlădierea lor

În vântul nopții care-aduce

Scara lunii, să te urce

Pe tărâmul viselor.

Dormi iubito, somn ușor!

...

Dormi, făptură minunată

În lumina stelelor,

Pe tărâmul viselor,

Luna spune-o că-i ești dragă,

Sub privirea mea purtată

De făptura-ți delicată,

Farmecul să ți-l culeagă,

Dormi, făptură minunată!

Cine-ar putea cuprinde acest suflet imens? Cine-ar putea înțelege drama sa copleșitoare, drama geniului născut într-o lume atât de mică pentru el, flămândul de cunoaștere, izvorul de iubire aproape nelumesc de intensă, cum am putea recupera această nestemată a poporului român adus astăzi la stadiul de cireadă funcțională, deformat de târâtoarele proletcultismului totalitar, dresat să-și facă idoli din măscăricii diplomelor și sclipiciului, artizanii kitcsh-ului pe post de blazon?
Cum îl putem recupera pe Eminescu, nestemata poporului român, popor adus la stadiul de aproape irecuperabil, altfel decât pomenindu-l, vorbind despre el, despre dramele lui, despre poeziile lui incredibil de frumoase, despre dulceața chipului său îmbătrânit prea devreme de lipsuri, de grija zilei de mâine, de efortul creației pierdut în nopți nedormite, în fumat excesiv și în cafele fără număr?! Să vorbim deci despre Eminescu, despre opera lui, cu dragoste, cu înțelegere uneori, dar întotdeauna cu respectul cuvenit unui geniu ce ridică poporul său printre popoarele valoroase ale acestei lumi.
*******
Raza de lumină
...
Te-ai născut să fii un rug imens, aprins,
Să arzi o viață scurtă, bogată-n sărăcie,
Ai trăit de lanțul iubirii tale prins,
Pe care-ai sublimat-o în dulce poezie,
Scriind cu-nverșunare, nesaț și frenezie!
...
Nici n-ai putut să-ți ții iubita lângă tine,
Prea sărac să-i dai ce i-ar fi trebuit,
Te-ai exilat în versuri, în dor și în suspine,
Mai trist ca meteorul ce arde prăbușit,
Mai singur decât gândul din visul risipit!
...
N-ai venit din stele să prinzi vreo rădăcină,
Lacrimă căzută din ochiul lui Apollo,
Prea mare pentru-o lume searbădă și goală,
Rămâi etern Luceafăr ce uneori coboară,
S-aducă-acestui neam o rază de lumină
Din focul care arde în lumea ta de-acolo!
(Fragment din viitorul volum ”Raza de lumină”, aflat în lucru)

Ce ani fierbinți trăim, ce aspre vremuri,
Omule, te-ai rătăcit de drum,
Te-așteaptă umbre pândindu-te duium
Și-ți este frică, ești speriat și tremuri!
...
S-au dus din tine nădejdea și credința
Și dragostea s-a dus, dac-o fi fost,
Ce ispită grea ți-a pervertit ființa
De rătăcești într-una, fără rost?
...
Ce demon negru ți-a devenit stăpân
Cu ce te-a cumpărat așa ușor,
Cum de-ai ajuns să te pierzi, nebun
De-al vieții tale fluviu curgător?!
...
A cui chemare o asculți mereu
De te duci în beznă fără remușcare,
Străin de tine, străin de Dumnezeu?
Cine-a făcut din tine o-nchisoare?!
...
Ar fi bine să ieși din carapace
Din carapacea autoamăgirii,
Nu te întoarce împotriva firii,
În nicio-mprejurare, orice-ai face!
...
Din fluviul vieții tale curgător,
Bea pe săturate, fără încetare,
Luptă să fii liber și dacă te doare,
Dă-ți viața pentru viață, să fii nemuritor!

Ce are a-mi spune lumea din ce eu n-aș cunoaște?
Misterul nepătruns ce-n suflet mi se naște?
Ce mi se-arată oare că lumea-mi poate spune?
Lumea?! Un loc nebun de joacă al minților nebune,
Un țarc cu ziduri nalte, un soi de labirint,
Unde nebunii-s regi și regii-s cei ce mint.
M-am întrebat adesea, ce caut eu în lume,
Dacă nu vreau avere, putere sau renume?
Ce poate-mi lumea spune din ce eu n-aș cunoaște?
Misterul veșniciei ce-n moarte doar se naște?
Închisă-i poarta lumii, cu-al ei imens zăvor,
Oricum n-aș vrea să intru, de lume nu mi-e dor,
Prefer să stau deoparte, trăind povestea vieții
Lângă cea care-mi este scânteia frumuseții!
...
Prinos doar de iubire, aceasta–mi dă ea mie
Și darul fără seamăn de-a scrie poezie,
Cu-a florilor naiadă, cu ea mă împletește
Cea care-mi este soață și care mă-nsoțește.
Și ce-avem noi cu lumea? Noi, o avem pe-a noastră,
Lumea bată-n voie în geamul din fereastră,
Am stat în lumea largă, dar ne-am retras din dânsa,
Că-i pentru noi străină, de prea mult rău pătrunsă,
Acum la noi e toamnă, suntem deja cărunți,
Nu plângem de-a lor lume unde suntem mărunți,
Nepăsători de pompă, de flamuri și blazon,
Lăsăm pe alții-n față să urle-n microfon!
...
Nu mai e până-n iarnă, deja-i suntem în prag,
Încărunțiți la tâmple, mi-e dragă și-i sunt drag,
Ne place doar natura cu florile-i pe câmp,
Dar nu ne place-al lumii suflet mizer și tâmp,
Ne plac și muzica și poezia acelor clasici mari,
Dar ei n-au loc în lumea plină de cocalari.
Ce-mi poate spune lumea, fără ca eu să știu?
Are vreo noimă lumea, mă face ea mai viu?!
Mai bine-mi văd de treabă și mă dau deoparte,
O mare de-ntuneric de lume mă desparte,
Acum am altă lume unde vreau să rămân,
Alături de cea care mă face-a fi mai bun.
Ce are a-mi spune lumea din ce eu n-aș cunoaște,
Misterul nepătruns ce-n suflet mi se naște?!
...
Nimic nu are nouă lumea a ne mai spune,
Lumea-i doar loc de joacă al minților nebune,
Acum ne pregătim pentru Sfintele Paște,
Să primim Lumina, cea care ne renaște!
 
 
3Sorina Hăloiu, Decoratiuni Chirila Narcis şi încă cineva

Dincolo de tot și toate suntem noi și-a noastre vise,
Care-n lumea tot mai goală ne sunt tot mai interzise,
Toate-s ferecate-n lanțuri, transformate-ntr-un coșmar
Și orice zbatere și luptă se dovedesc  a fi-n zadar!
...
Lumea este sub obrocul întunericului greu,
Toate merg înspre pustiul rămas fără Dumnezeu,
Toate sunt o coajă goală învelită în sclipici,
Toți se zbat să pară mari însă parcă-s tot mai mici!
...
Instinctul stăpânește totul, rage-n oameni ca un leu
Lanțul poftelor atârnă, peste suflet, tot mai greu,
Viciile sunt la modă, viciu-nseamnă viață bună,
Iar înțelepciunea zace, părăsită, în țărână!
...
Omul bântuie bezmetic, rătăcind drumul și scopul,
Cum era odinioară de-a dat peste el potopul,
Atunci când a fost creat s-a strecurat o greșeală,
Pentru că n-a ieșit ființă, ci un soi de formă goală!
...
Cândva înțelepții lumii au lăsat cuvinte grele
Pătrunși fiind de adevărul aflat dincolo de stele,
Dar cu timpul omenirea a pierdut vechea lumină,
Ca un pom rupt de furtună rămas fără rădăcină!
...
Dincolo de tot și toate, suntem gânduri, suntem vise,
Care-n lumea tot mai goală ne sunt tot mai interzise,
Toate-s ferecate-n lanțuri, transformate-ntr-un coșmar
Și orice zbatere și luptă se dovedesc  a fi-n zadar!
...
Lumea-n care ne-am născut e parcă tot mai departe,
Speranțele ce n-au murit, sunt nădăjduiri deșarte,
Lumea noastră e pe ducă, ducă-se de-i voia Lui,
Oricum sub cerul tot mai gol suntem deja al nimănui!

Te aș picta, aș face artă,

Te aș cânta sau recita…

Dar te scriu in poezie,

Să rămâi în mintea mea

Să mă chemi să stăm de vorbă,

Și să întrebi de starea mea

Sper să am destulă forță

Să ți spun că mă voi vindeca

Și să ți spun că nu mi lipsești

Nici tu nici ale tale glume,

Te caut în povești și basme

Dar nu pot să te găsesc

Am scris despre iubire n sine,

La care poate eu visam

Dar nu știam ca “mâine” doare

Căci “mâine” nici nu mai era

Am visat cum mă iubeai,

Acum degeaba o mai fac

Brusc m am îndepărtat

Credeam că mă voi vindeca

Saruta-mi ochii daca vrei,

Nu buzele, nici sânul,

Saruta-mi tampla-ngandurata,

Căci vor sublimul ochii-mi grei

De-atata patima lumească,

Saruta-mi ochii,doar atât,

Iubirea ta sa fie adevărată

Și pura ca și fulgii albi în noapte

Când stelele pe cerul negru scot scântei..

Nici nu plânge,nici nu plouă

Într-un suflet întristat

Când norii își pierd apa

Nici când viforu-i usct.

Tristă-i ziua în care

Dor,speranțe așteptări

Sunt învăluite-n ceață

Spulberate-n patru zări...

N-a fost să fie, dar ce-a fost?

Furtună aprinzând jarul fraged?

Codoașe gânduri fremătând lasciv?

Priviri mințind strălucitor?

Și-acum n-a mai rămas nimic

Se-nvârt în fuioare ogârjite păreri

foșnind isteric din aripile frânte

Nu e nici reazem, nici caldă mângâiere

Doar visele mai zboară în derivă

lansând fiori parfumați ludic

Și-atunci căderea e sublimă

Rămase pustii mările strigă valuri

Tăcerea curge înghițind cuvânt

Palmele ard înghețând neatinse

Căzut în albastru plutesc anonim

Iarba să-ntreb când mai e verde

Atunci când te simți complet pierdut

Și ți-e greu printre oameni să trăiești,

Amintește-ți că există o cale

Și anume să ierți.

Căci, de vrei să iubești mult,

Pentru toți trebuie să te jertfești,

Să renunți la orgoliile tale

Și să înveți să ierți.

Căci și tu, la rândul tău, ai greșit,

Poate aruncând cuvinte aiurea

Sau lovind cu fapte care dor...

„Iartă-mă", cel mai frumos cuvânt

Ce-ți aduce al Raiului pace,

Fiind scara care duce la cer,

Unde-ți vei găsi cunună.

Căci și Hristos, fiind pe pământ,

Când Crucea în spate își duce,

Cu ochi în lacrimi, se roagă sincer:

„Iartă-le a lor vină,

Părinte, căci nu știu ce fac acum."

Deci, de vrei să fii fiul lui Dumnezeu,

Mergi și fă la fel cu semenul tău.

Iertarea e calea cea strâmtă,

În care te faci asemeni lui Hristos,

Luând asupra Sa pedeapsa pe care

A dus-o pentru toți.

Și din coasta Sa, de noi frântă,

Sângele Său cel sfânt și l-a vărsat jos,

Lăsându-și Trupul ca și mâncare,

Ne-a înviat din morți.

Și de atunci, la orice Liturghie,

Auzi: „Acesta este Sângele Meu,

Ce pentru mulți se varsă

Spre iertare de păcate."

Am prins în gândurile mele

Frumosu-ți chip de înger nepământean,

Purtându-ți sacru ca-ntr-un templu,

Imaginea surâsului copilăresc și diafan,

Dorind să te iubesc șoptit sau poate altfel,

Nici eu neștiind cum să o fac...

Dar sigur voi găsi o cale,

Să te cuprind în veșnicia fericită,

Chiar dacă sunt biet muritor,

Și nu sunt Zeu....

Există dragoste, există Dumnezeu,

Exiști doar tu în gândul meu!

Iubito,ești buchetul gândurilor mele,

Și fiecare gând este o floare

Ce-ți poartă chipul și parfumul,

Aroma ta este sfințită în lumină,

Și-i răspândită la răsărit sau asfințit,

Știu asta când te țin de mână,

Dar și atunci când te sărut!

(15 mai 2024 Vasilica dragostea mea)