VALURI TĂCUTE

Sub cerul arzător, 

când amiaza își revarsă focul

peste pietrele vechi ale lumii,

o femieie coboară încet

spre fântâna lui Iacov.

Cu pași mici,

împovărați de ani

și cu sufletul sfâșiat

de propria sete,

purta un ulcior pe umăr,

iar  în adâncul inimii

purta ruina unei vieți risipite,

umbra iubirilor frânte

și tăcerea acelor răni 

care dor.

Și acolo,

la marginea fântânii

ședea Hristos

cu trupul ostenit de drum,

dar purtând în privire

nesfârșirea veșniciei.

Glasul Lui,

mai limpede decât

izvorul ascuns sub piatră,

a străbătut tăcerea Samariei,

chemânt din adâncul unei vieți rănite

setea uitată a sufletului

către apa cea vie.

Căci Hristos nu cerea apă,

ci bătea la poarta unei inimi

uitată de lume

și înstrăinată de sine.

Și i-a vorbit:

despre apa vie-

apa harului care spală păcatele

care coboară până în adâncul ființei

și reaprinde acolo

lumina pierdută a începutului.

Iar femeia asculta,

știind că numai Dumnezeu

poate privi toate căderile omului

și, în același timp,

să reverse peste el

atâta milă.

Și uitat i-a rămas ulciorul

lângă fântână,

ca o mărturie tăcută

că cel care Îl întâlnește 

cu adevărat pe Hristos

nu mai pleacă niciodată același.

Iar ea a alergat spre cetate

cu inima arzând ca o candelă,

care vestește lumina cea veșnică

a iubirii Lui Hristos.

De atunci,

la fiecare fântână a lumii,

în fiecare suflet uscat de dor și păcat,

Hristos continuă să aștepte,

cerând puțin

pentru a dătui infinitul

și oferind omului însetat

apa vie 

a veșniciei.

Pământul nu plânge,

ci veghează în tăcere,

o lumină care nu poate fi atinsă

de mâinile trecătoare.

Copacii stau verticali

înfășurați în seva lor nemuritoare

și fiecare frunză

este o scrisoare tăcută

adresată veșniciei.

Râurile curg nu pentru noi,

ci pentru ordinea lumii;

ele poartă memoria munților,

dorul ploii, șoaptele vântului.

Cine le tulbură cursul

întrece timpul și uitarea.

Aerul păstrează șoaptele universului,

și fiecare respirație

este o alegere:

să fii martor sau să fii prădător.

Omul trece printre acestea,

fragil și trecător,

dar chemat să fie custode,

nu stăpân.

În ochii lui, natura se oglindește

ca o lumină care nu poate fi posedată,

ci doar respectată.

Și astfel pădurile, râurile, vântul și aerul

rămân vii prin atenția noastră,

iar ființa umană

își află rostul

în oglindirea sacră

a lumii care nu moare...

Doamne,

nu te caut în zgomot,

nici în mulțime sau cuvinte mari,

ci în pauză

dintre două gânduri obosite.

vin la tine

cu sufletul pe silențios,

plin de întrebări

și notificări care nu mă mai lasă

să aud ce contează.

Nu știu mereu ce să cer,

așa că Îți dau neliniștea mea

și te las pe Tine

să o traduci în pace.

Într-o lume care aleargă,

Tu rămâi,

fără grabă,

așteptându-mă exact așa cum sunt,

nu cum pretind că sunt.

Și poate credința nu e strigăt,

ci șoaptă,

nu dovadă

ci încredere

că nu merg singur,

nici când nu Te simt.

Râbdarea nu este așteptare,

ci rămânere.

Este felul în care timpul

încetează șă mai fie lucrare.

Omul răbdător

vrea să scape de greutate,

nu să se schimbe.

De aceea, timpul îl apasă

ca o povară străină.

Cine rabdă se curăță,

nu pentru că suferă,

ci pentru că nu mai iese din adevăr.

Răbdarea taie graba minții,

Dezleagă dorința de rodul îmediat,

Învățând inima să nu ceară dovadă.

În ea, patimile se usucă

nu prin luptă directă,

ci prin lipsa de hrană.

Răul nu este învins,

ci lăsat fără sprijin.

Răbdarea este crucea

întinsă în timp:

aceeași greutate purtată zilnic,

fără justificare, fără revoltă.

Aici omul încetează

șă se mai întrebe „cât mai durează”

ți începe să existe acolo unde este.

când timpul e primit, nu consumat,

el devine transparent,

iar suferința își pierde

dreptul de a defini ființa.

Răbdarea nu aduce mângâiere,

ci stabilitate,

nu alinare, ci adevăr.

Din această statornicie,

încet, fără semn,

începe să se nască

omul adunat.

SEMNAL SLAB

Lumea pornește greu dimineața,

ca un sistem vechi

plin de ferestre deschise

pe care nimeni nu la mai închide.

Oamenii merg cu privirea în jos,

derulând vieți

care nu le aparțin,

căutând sens

într-un ecran rece.

Ne spunem „este OK”

fără să ne verificăm sufletul,

parole scurte

pentru conversații lungi

pe care nu le avem.

Timpul nu mai curge,

iubirea se fragmentează în drafturi,

iar tăcerile -

singurele mesaje fără filtru.

Închid ecranul încet,

nu ca să dispar,

ci ca să aud din nou

respirația

pașii inimii.

Și pentru câteva clipe

semnalul slab

devine suficient

ca să știu că sunt aici.

Secundele se topesc ca lumânările

în camera unde umbrele

dansează cu tăcerea.

Fiecare clipă care se stinge

Poartă cu sine universul nevăzut

a ceea ce a fost

și a ceea ce nu va mai fi.

Frunza care cade

Devine semn al fragilității,

memento al efemerității

care guvernează existența,

obligând timpul care trece

și ne definește destinul.

Orașul respiră sub ploaia rece,

străzile - vene ale unei lumi tranzitorii,

iar ferestrele privesc static

ca ochii ce surprind

ritmul invizibil al devenirii,

râsul se pierde în astfalt

vocile dispar în aerul dens al uitării.

Există, totuși, o frumusețe tacită

în această trecere inevitabilă.

Efemeritatea nu este doar pierdere:

ea conturează valoarea prezentului,

dă substanță fiecărei experiențe

și lumină fiecărui gest ce pare pierdut.

Timpul nu este doar măsură,

ci structură ontologică,

un flux ce definește limitele ființei.

În această trecere,

efemeritatea devine poartă

către o formă de eternitate

nu prin durată

ci prin intensitatea conștiinței

care recunoaște fiecare clipă ca esențială.

Dacă rămân doar o umbră, 

Sub steaua ce nu-mi mai apune,

Aș fi o tăcere mai sumbră, 

Ce trece prin timp drept minune.

Aș vrea să nu mă strige pe nume,

Nici dorul, nici vreun legământ,

Să păstrez doar o lumină din lume, 

Să-mi ardă încet în mormânt. 

Și-n liniștea fără hotare,

Să cad ca un gând împăcat,

Un semn fără formă… o stare,

Ce pleacă din tot și în toate-a intrat.

Din vremi de mult trecute

Sosit-au ele acum,

In bezna.

Langa pârâiașul din padure,

Casa aceea, mare

E a lor.

Am fost acolo si pot spune

Locul meu e langa ele.

Cine-s ele?

Vrajitoarele,

Prietenele mele.

Au trecut sute sau chiar mii de ani

De cand nu le-am mai vazut,

Dar dorul nu a incetat s-apara

Si sa ma sugrume.

Reuniunea a-nceput

Si cantece de veselie in natura se aud.

Toti joaca, greieri si furnici

Si creaturile noptii sunt aici,

Pentru ca ele au sosit.

Știu ca existi, mai presus de indoiala mea,
Fie impărăția ta, poate fara mine in ea,
Că mai incalc porunca ta,
Precum e in cer asa nu e pe Pâmânt.

In numele Tau iși crapă capul cu piatra,

Cerând după iertare, asta ne e soarta,
Că au suprapus credinta cu religia,
Crezând ca e un loc unde se pot refugia.

Ne ai dat liber arbitru, am luat o drept scuză,

Și-au mâncat din pom, în mintea lor confuză,
Și încă le plătim prețul deși n a venit nota,
Cu ochiul diavolului, ca banii ce nu pot cumpăra?

Și nu ne duce pe noi in ispită,

Si ne izbăveste de noi înșine. Amin!

Te-am strigat, Doamne,

până mi s-au stins cuvintele.

Am așteptat răspunsul Tău

și m-am izbit de cerul gol,

unde ecoul rugăciunii

se întoarce ca un spin.

Dar Tu nu ești absent.

Tăcerea Ta e o altă voce,

una care nu se aude,

ci se trăiește.

M-ai învățat că răspunsul

nu vine mereu în cuvinte,

ci în adâncul tăcerii

unde ființa se frânge

ca să poată primi.

Am înțeles că Tăcerea Ta

nu este uitare,

ci încercarea cea mare:

să cred fără semne,

să iubesc fără dovezi,

să urc fără ținere de mână.

Și în clipa în care n-am mai cerut nimic,

ai rostit, fără glas:

„Sunt aici.”

                     Micuța furnicuță ,

       Micuța furnicuță 

Din fire -i tare hărnicuță 

Trudește din zi în noapte pe cărare 

La puișori s-aducă demâncare.

   Găsește un bob și încă unul, iată;

Și încearcă pe amândouă să le ducă deodată.

Pune un bob pe spate,pe altu în gură îl i-a  ,

Căsninduse întruna să ajungă acas la ea .

         Dar drumul este greu și anevoios 

Și întâlnește câte un bolovan lucios 

Cu greu îl urcă până la jumate 

Dar greutatea -i mare și -o trage în jos de spate.

          După mai multe încercări e tare abătută 

Dar mica furnicuță nu se dă bătută,

Trudește întruna până reușește 

S-ajungă acasă la puișorii, pe care îi iubește .

Să ne bucurăm de pace ,

Cel mai prețios cuvânt ,

Pace ! Pace ! Pace !

Tu ești viața pe pământ .

Fără tine draga mea ,

Lumea nu ar exista ,

Tu ești soarele și luna 

Ce ne călăuzești într-una .

Știm că nu te merităm 

La ce orgolioși suntem 

Vrem averi și măreție 

Dar uităm de armonie .

Însă nu pleca ,te rog ,mai stai 

Oamenii se vor schimba 

Pentru ca în absența ta ,

Nu mai vrei fală sau bani .

Cu încetu vom învăța 

Fără vrajbă a respira ,

Amici noi toți vom fi 

Și iubirea va pluti .