VALURI TĂCUTE

Originea se deschide ca o pagină albă,

fără zgomot, fără exces,

clară precum o ipoteză nerostită.

Universul se așază metodic,

materia pulsează tăcută

în ritmul unei ordine invizibile,

asemeni unui vals de stele reci.

Stelele, distante și austere,

strălucesc ca axiome luminoase,

fixe în propria lor tăcere,

martorii nemișcați

ai unei persistențe absolute.

Spațiul, amplu și disciplinat, se întinde

asemenea unei săli de lectură infinită,

unde golurile au greutatea unor gânduri clare,

iar lumina se strecoară printre idei.

Timpul, măsurat și discret,

nu curge ca un râu romantic,

ci pulsează asemenea unui metronom precis,

ordonând transformarea fără o cometă.

Subiectul apare târziu, fragil,

o notă de subsol vie,

mică precum o paranteză,

dar esențială - locul intim

în care universul,

vast și impersonal,

își întoarce, pentru prima dată,

privirea asupra propriei sale lumi.

Seara se așează peste sat

ca o pasăre obosită de zbor,

iar lumina se destramă încet

în fire subțiri de aur.

Pe străzi curge timpul

ca un râu tăcut,

spălând urmele pașilor

și amintirile nerostite.

Vântul răsfoiește copacii

ca pe niște cărți vechi,

iar frunzele, mici scrișori verzi,

cad una câte una

în palmele pământului.

În mine se aprinde 

un dor de lumină

o flacără blândă

care nu arde,

ci mângâie întunericul.

Amintirile cresc

ca niște grădini ascunse

sub ploapele serii,

unde glasuri vechi

învață tăcerea să cânte.

Cerul își deschide ochii de stea

și privește lumea

cu o răbdare infinită,

iar eu rămân în mijlocul nopții

ca o întrebare vie.

Poate că viața

nu e decât această căutare:

o inimă

care umblă prin întuneric

cu o lampă mică

de lumină.

I-am crescut din aceeași rădăcină,

cu palmele mele bătătorite

și cu numele țării rostit seara.

Le-am pus în inimă dreptatea

și în traistă puțină pâine

și multă credință.

Trei fii,

trei glasuri diferite

care-mi spuneau „tată”

și făceau casa să pară prea mică

pentru atâta viață.

Au plecat într-o zi

în care soarele nu știa ce urmează.

Cu spatele drept,

cu ochii curați,

îmbrăcați în datoria

care nu întreabă

dacă ești pregătit să mori.

Pământul pe care l-au apărat

îl țin acum în brațe.

Nu cer nimic țării.

ea trăiește,

pentru că ei n-au mai trăit.

Trei fii

și o singură inimă

care a învățat

că dragostea de țară

se plătește

cu ce ai mai drag.

ALGORITM INTERIOR

Dimineața se încarcă lent,

ca o aplicație veche.

gândurile apar pe rând,

fără notificări,

fără martori.

Algoritmul știe ce îmi place,

dar nu știe ce visez.

Îmi oferă  imagini,

sunete,

versiuni ale fericirii

care nu mă includ.

Între două gesturi automate

învăț să aleg:

o tăcere,

o privire neînregistrată,

un pas în afara fluxului.

Seara, închid ecranul

ca pe o ușă subțire.

Rămâne în mine

ce nu poate fi salvat:

o viață

care nu se repetă.

Acasă începe cu vocea lor,

scurtă, caldă, pe numele meu.

ușile știu pașii,

masa este timpul,

pâinea se rupe mereu egal.

Vorbim puțin,

ne înțelegem mult.

greșelile bat în pereți,

dar nu sparg nimic.

Râsul vine din bucătărie,

se leagă de seară,

de lumină

de mine.

Familia e ritm:

plecări, întoarceri,

o lumină lăsată aprinsă

când ajung târziu.

Și chiar când tac,

ei aud,

chiar când greșesc,

mă așteaptă

pentru că familia e iubire.

Ne-am lipit de ecrane

ca de o a doua piele.

Degetele știu mai bine decât inima

ce buton să apese.

Omul vorbește în mesaje scurte,

emoji în loc de emoții,

iar tăcerile sun trimise

cu „seen” la final.

tehnologia ne știe pașii,

ne ghicește dorințele

dar nu știe cum sună

un gând spus cu voce tare.

Suntem rapizi, informați,

mereu la un click distanță,

și totuși ne pierdem uneori

în propriile camere luminate artificial.

Omul a creat mașina

ca să fie singur,

iar acum învață din nou

cum să fie om.

Poate  viitorul nu e un update,

Ci o pauză,

un moment în care ridicăm privirea

și ne reconectăm fără cabluri.

Stau sa imi fac tema,

si aflu apotema.

Dar cum ma ajuta apotema bazei,

sa platesc chiria casei?

Si cum ma ajuta teorema lui Thales

sa imi gasesc de munca.

Pentru asa ceva nu cred

ca ne trebuie aritmetica.

Esti precum un cal ce a aleargat singur  toata viata​

Iar el incearca sa te imblanzeasca.​

Te compara cu o autostrada infinita​

Cu o casa in flacari.​

Spune ca tu il orbesti ​

Insa  nu te ar putea parasi niciodata.​

E coplesitor sa ti fie alaturi ​

Dar viata lui e neplacuta fara tine.​

Nu te-ar putea uita.​

Te vrea. ​

Insa il ametesti,esti apasatoare.​

FIecare femeie,dinaintea ta sau dupa tine​

Este patata de numele tau​

Ii umpli gandurile ​

Buzele il dor amintindu si gustul tau ​

Corpul lui e doar o umbra ce o cauta pe a ta​

Dar  esti  prea intunecata  pentru el

Iubesti prea intens,​

Il vrei intr un mod atroce ​

Indraznet si sacrificial​

El iti spune ca niciun om nu poate fi la inaltimea celui care traieste in mintea ta​

​

Dar ai incercat sa te schimbi,nu-i asa?​

Ai tacut mai des ​

Ai incercat sa fii mai blanda ​

Mai tandra si mai draguta​

Mai putin instabila,mai putin treaza​

Dar chiar si in timp ce dormi,tu il simti​

Cum se indeparteaza de tine in vis ​

El pleaca cu ea spre un nou asfintit 

Insa tu nu ai terminat inca  de scris ​​

Nu poti schimba nimic​

Nu poti crea case din fiinte umane​

Daca nu vrei sa ramai tot restul vietii ratacita.​

A plecat deja  ​

 Lasa l​

Esti inspaimantatoare ​

Si ciudata

si frumoasa​

Esti un paradox​

Ceva ce nu oricine stie sa iubeasca.​​

Se-aprinde focul mistuind spre veșnic oameni

Medieval ridică săbii idioți

Pornind războiul lasă-n urmă case goale

N-au înțeles ce-nseamnă moarte, par roboți

Minciuni sfruntate oferind mulțimii sclave

Lipsiți de școală e mai simplu să-i conduci

Învață pruncii a muri servind palavre

Nu-i Dumnezeu ce le-a cerut s-aducă morți

Infernul cade pe pământ târând cadavre

Dorinți meschine se-nvelesc în patrioți

Proliferând false valori gândiri bolnave

Cheamă la luptă gloata oarbă de netoți

Culori macabre poartă cruda vânătoare

Dictată sec de despoți strâmbi și vanitoși

Ori de stăpâni dorind pământ sau răzbunare

Vânzând iluzii despre viața celor morți

Cu mâna goală sunt trimiși s-aducă moarte

Biete ființe transformate-n mateloți

Mânând corabia intențiilor barbare

Sălbatic mătură spre umbră frați, nepoți

Pornește hoarda sărbătorilor funebre

Cântând  fanfara mitralierelor orori

Lăsând în urmă flori uscându-se în jerbe

Acoperind martirii tragicei erori

Oameni de rând ce duc pe umeri greutate

Sunt păcăliți c-au să ajungă mari eroi

Pornind războiul pentru cauze deșarte

Le-ascund rațiunea rătăcind-o în noroi

Ninge peste străzi uitate,

Peste gânduri fără rost,

Peste vise destrămate

Și ce-a fost, si ce n-a fost..

Ninge peste tot ce doare,

Peste tot ce-am amânat,

Peste nopți ce dor in taina,

Peste tot ce n-am uitat.

Și se-așază blând, pe suflet,

Un tăcut și alb oftat—

Parcă ninge cu regrete,

Parcă ninge cu păcat.

Într-o bunã dup-amiazã,

- Lucrãtura lui doi-lei -

Sã vã zic în trei cuvinte

Ce pãţi eu, dragii mei!

Tam-nesam, în faptul serii

Ce îmi vine, mãi nepoate:

Sã pornesc într-o plimbare,

Cãţãrat pe douã roate.

Sfânta Vineri? Nana Veta?

Ce pãrere aveţi voi?

Nu ştiu cine mã împinse

Sã mã duc cu motoreta

Pân-la Recea şi-napoi.

Sã vedeţi voi poznã mare

- Lucrãtura lui doi-bani -

Sã dea drumul pe cãrare,

Om la patruzeci de ani!

Dup-aceea mi-am dat seama,

Când mã întorsei în sat:

De mergeam cu bicicleta,

Eram mult mai câştigat!

Ce sã vã mai zic eu, vouã?...

Pe la pod la Dobârleşti,

Îmi fãcui o pozã, douã:

"Ptii!", zic, "cã bãtrân mai eşti!"

Plec la drum...nevoie mare!

Neoprind, huh, decât, doar

Pentru-o scurtã rãsuflare

Lângã cruce, la Stejar.

De tras, trage. N-am ce zice.

Nici nu cred în ghinion,

Cã-i mergea rablei motorul

De credeai cã-i avion!

Stai aşa...sã dãm o turã

Şi, ca sã mã rãcoresc,

Pânã sus, în fundãturã

Nici gând n-am sã mã opresc!

N-am mers trei sute de metri

Şi, aşa cum intuiţi,

Îmi blocã Ocolul, drumul:

Ãştia-s primii nesimţiţi!

Sã nu lase peregrinul

Sã ia aer de pãdure,

Sã-i opreascã-n drum motorul

Şi plãcerea sã i-o fure!...

Nu-i nimic! Lasã cã mergem

Pân-la Recea, de-astã datã!

Sper sã n-aibã-n gând şi aia

Sã ne-aştepte încuiatã!

Şi, pornirãm împreunã...

Toate bune şi frumoase,

Prin pustia de pãdure,

Fãrã câini şi fãrã case.

Cel puţin cu prima roatã,

Nu ştiu cum am nimerit

Cã m-am pomenit deodatã,

Peste-un şarpe-ncolãcit.

Când vãzui cum scoase limba

Şi striga: "Ia stai, niţel!"

Mã-ntorsei, cu amândouã,

Înc-o datã, peste el.

Şi îl ajutai sã moarã:

De-aia mã-ntorsei grãbit.

Cã voiam, de bunãoarã,

Sã fiu sigur c-a murit.

Mã opri în drum, la Romcea

Şi-i fãcui câteva poze

Mobrei, care, uite, nene,

Merge-un ceas, cu douã doze!

Iacã Recea şi cabana,

Uite capãtul de drum!

Dar, pânã la capãt iacã

Ce noroi!... Acum, e-acum!

Mã îmbãrbãtez în sâne-mi,

Îmi fac vânt...ce credeţi voi?

Ce-i a trece cu motorul

Drept prin groapa cu noroi?

Urc pe şauã, bãrbãteşte,

Îi dau gaz şi mai apoi

Intrai, cât ai zice "peşte",

Pân-la osie-n noroi!

Apoi, ce sã mai vezi, frate?

Un tractor trage acum

Douã trunchiuri, rãsturnate

De o drujbã, peste drum.

Lemnele de-a curmezişul,

Tu, urcat pe douã roţi,

Drumul tãu înspre Fintoaga

Mai continuã-l, de poţi.

Nu ştiu dacã mã veţi crede

Ce vã spun eu vouã-acum:

Mobra ajungea-n Fintoaga,

De nu se strica pe drum.

Înc-un amãnunt uitasem,

Fraţilor, şi voi, surori,

Scumpul lanţ, pânã la Recea

Mi-a sãrit de şapte ori!

Când vãzui eu cum stã treaba,

Zisei: "Hai, cã plec-napoi!

Şi, zicând, trecui cu groazã

Înc-o datã, prin noroi.

Şi, atunci când n-ai ce face

Şi când nu ai ce lucra,

Te mai duci şi pân-la Bulza

Cu motorul... numa-aşa!

Şi aşa cum apucasem

Sã vã povestesc eu vouã,

Pe la panta de la Moarã

Mi se rupse lanţu-n douã.

Uuuiii...ce mai chinezãrie!

S-o-ncãlzit de... sã ia foc!

Şi întins, şi-o zalã ruptã,

Ce sã-l pot pune la loc?!

Şi, cãznindu-mã cu lanţul,

Cum eram murdar pe mâini

Aş fi dat anunţ în presã:

"Dau motorul pe doi câini!"

Întunericul se lasã

Se aud paşi prin frunziş...

Trebuia sã fiu acasã,

Nu cu mobra pe Peştiş!

Scot degrabã telefonul,

Cat un numãr, cat...şi cat...

Vreun viteaz din Cãprioara,

Sã mã tragã pânã-n sat.

De-aş avea eu cum o duce

Pân-la podul de beton...

Ce sã am? Cã n-aveam, tatã,

Nici semnal la telefon!

Scuturai cumplita rablã,

Chit cã nu era a mea,

Şi-i dãdui douã picioare,

Cã nu mã putui rãbda!

Cât clipeşti, veni iar gândul:

"Cine mã pusese, oare,

Ca sã mã complic degeaba,

Sã car rable? N-am picioare?

De am poftã de plimbare?"

Ştiu ce zici: despre Yamaha

Cum poţi sã vorbeşti aşa?

Dar tu o lãsai acolo

De erai în pielea mea!

Mã porni eu la plimbare

Şi, cu gândul la zãvoi,

Nu mi-am luat nici de mâncare,

Cã...vin repede-napoi!

Şi aşa, pe nemâncate,

Motoreta lui Dobrei,

N-a fost ea cãratã-n spate

Niciodatã-n viaţa ei...

Cum vã povesti, Yamaha

Îmi veni mie de hac!

Da-i spusei şi eu, cumetrii:

"Hârburi nu mai vreau în veac!"

Mã trezi cã îmi intrarã

Nişte pietre în papuc;

Şi-n curând se fãcu searã:

L-aşa om, aşa bucluc!

~Peisagistică și grai bănățean ~

Azi cu nepotul am participat

La un concurs de șah la sat,

Premiul cel mare nu l-a luat,

Pentru că tare prost a judecat

Au fost partide mult disputate

Și unele din ele greu câștigate,

Iar unde a mutat făra-gândi,

Șat mat a încasat cât ai clipi

Ne vom întoarce din nou la joc

 După o analiză a rundelor jucate,

Să apelăm la intelect, nu la noroc

Iar greșelile, să nu mai fie repetate

De la concurs multe s-au reținut

Și mai presus să nu te lași bătut,

Și chiar și-atunci când idei nu-s,

În minte mai există...o mutare-n plus!