fara titlu

maturizarea - ce este asta, poate ca nu as putea spune, 
de si nu prea pare un cuvint deosebit, 
dar, cind intelegi, ca fiinta mai scumpa ca mama pe lume 
nu e, ce parca intr-o secunda a inalbit. 

te superi pe ea, cind de la facebook, instagram te abate, 
unde flori, plimbari cu masina ei iti promit 
si-apoi ea iti spune, sa fii acasa numaidecit la zece jumate. 
spune-ti sincer, ei doar nu te-au iubit. 

te grabesti l-antilnire, unde-n camasa albastra te-asteapta, 
te saruta fierbinte si apoi in brate te stringe, 
iar tu esti deja gata sa crezi in orice cuvint, orice soapta 
si spui ca-l iubesti, iar mama va plinge. 

ii strigi ca vesela ieri de trei ori ai spalat si azi nu mai vrei, 
pornesti iar notebookul si nu ai regrete, 
dar nu te gindesti, ca pe cea mai scumpa dintre femei 
viata grea o farima cu viteza unei comete, 

(femeea ce te-a crescut asa mare, te-a ingrijit fara frica, 
femeea ce poate ierta a suta si mia oara) 
si poate cindva, peste ani, in pierduta de mult mica fiica 
la volumul intreg sentimente o sa apara. 

maturizarea, ce e? eu inca nu stiu sensul acestui cuvint, 
dar promit, c-o sa spal vesela si azi si miine 
si tot ce-i posibil, doar ca sa scad din viteza acestui vint, 
ca sa n-o ia pe mama de linga mine. 

nu, nu mai vreau sa fiu copil, mi-a ajuns copilaria pe veci, 
ca la scoala stiintele, si-a lumii enciclopedie, 
dar nu vreau, ca cindva peste ani zeci, douazeci, treizeci 
sa ma-ntorc iar la mama, iar casa sa fie pustie. 
 

oamenii sint rai, ades fac prostii,
sint sigura, urmaresti acesta multime.
in tine ce-i bun? doar citeva poezii,
si-acestea oricum sint scrise de mine.

oamenii sint rai, inauntru-s pustii,
pe fata au masti,- sindromu-i tare acut.
in tine ce-i bun? doar citeva poezii.
in mine ce-i bun? nimic, absolut.

la inceput ei cer apa intr-o cana,

apoi - sa imparti cu ei dejunul, prinzul si cina,

pastile de singuratate, bandaj pentru rana,

loc pentru ginduri, haine, chiar pentru masina.

la inceput intr-un colt ei iti cer sa stea,

apoi isi doresc si in capul mesei sa-si faca loc.

la inceput ei din suflet sint gata sa-ti dea,

apoi te-ar batea, injura si la urma ti-ar da si foc.

la inceput ei iti cer sa-i asculti un minut,

apoi - sa astepti luni intregi, cind ei vor sa plece.

eu stiu toata schema aceasta, scumpul meu Brut,

dar, pentru-nceput, da-mi o cana cu apa rece.

Diana a rugat pe Domnul: "da, Doamne, sa fiu sotie.

m-am pocait aseara, constiinta-i ca cloramin,

masina far’ de-acoperis inca-mi mai trebuie mie,

dar sot mai tare-mi trebuie, te rog, da-mi, Doamne! Amin!

eu cred in tine, Doamne, stiu, ca ai multa putere,

stiu, ca din tron din ceruri tu ma auzi si ma vezi,

eu veau barbat frumos, tinar, destept si cu-avere,

betivi, zgirciti si saraci, te rog, sa nu-mi recomenzi."

din cer s-a dat jos un inger si a cerut amanunte:

"la ai tai ani, Diana, gindurile prea tare-ti zbor,

dorinta ta cere vreme, pentru ca tu vrei prea multe,

iar Calea Domnului, Diana, nu este Apple Store.

barbatii nu sint telefoane, ca in asa situatii

tu sa le-alegi design-ul, sa s-aiba WI-FI, 4G,

in lumea asta, Diana, n-o sa gasesti complectatii,

oamenii nu se repeta, oamenii-s unici, sa stii."

«Ingerule, - a spus Diana, - eu sint femeie frumoasa,

cind l-am rugat pe Domnul, ce vreau, eu clar i-am spus.

aproape ca nu ies din sala si nu maninc fainoase.

oare nu este clar? eu nu sint ieftin produs.

cite femei triste-n lume, pling pin la urlet si gemet,

«maritata»-i putin pentru mine, principalul "cu cine" si «cum».

am studiat bine piata, stiu foarte sigur ce merit,

in exterior sint perfecta, iar sufletu-mi este bun."

"sa-ti dau ce vrei tu, Diana, sa stii, ca inca se poate,

sot vei avea, desigur, frumos, nu sarac si nici rau,

doar o minuta asteapta, te scriu in baza de date,

acum memoreaza, Diana, numarul de coada al tau.

poti sa-l sculptezi pe piatra sau ca tatuaj pe miina,

numai sa nu-l uiti, Diana, n-o sa-l repet de-o sa vrei,

ce de la tine se cere? - s-astepti, ca rindul sa-ti vina,

scrie: un miliard saizeci si unu, sorry, deja saizeci si trei."

El e rece, e atit de rece,

Buzele ii sint asa-nghetate.

Chiar si vremea rea repede trece,

Ins-a lui mereu cu viscol bate.

Poate sint de-acum doar o straina,

Poate c-au inchis deja caldura -

Dar cu el mereu capat angina

Si nu-mi pot scadea temperatura.

Oamenii au nevoie de iubire,

Ca sa se-ncalzeasca, cind e gerul,

Dar inima lui, fara-ndoire,

E mai rece decit frigiderul.

De la el iau bronsite acute -

Focul nostru n-are cum s-apara,

Iar atunci, cind o sa ma sarute,

Voi muri de tusa pulmonara.

tata, atitia oameni imposibili am vazut -

aveau in miini arme, de parca pentru asta au fost crescuti.

tata, animalele cele mai de temut,

se pare ca tot de oameni ca noi sint nascuti.

tata, mereu incerci sa ma protejezi pe mine

de cenzura, barbati rai, companii fara minte.

ma bucura faptul, ca nu ma cunosti prea bine -

tata, eu stiu atitea cuvinte.

tata, prin plaminii mei atita fum a trecut,

urechile mele au auzit atitea secrete.

tata, de cite ori am trecut

pe linga dulapurile tale cu asurzitoare schelete. 

tata, eu stiu sa ies din asa neplaceri,

in care ceilalti sint pina-n git, mai sus nu se ridica.

tata, eu sint singura atitea nopti, atitea veri.

tu stai in camera de-alaturi, dar, n-auzi nimica.

tata, eu atent imi ascund desenele pe piele,

asa cum ascund toate poeziile de tine.

tata, in realitate gindurile mele

spun, ca tu deloc nu ma cunosti pe mine.

tata, eu nu m-am vindut niciodata,

nu caut profit, n-o sa ma vezi in revista.

tata, eu sunt ceea ce sunt, nu voi deveni alta,

singur ai spus: "miracole nu exista!".

Ninge aprilie cu petale albe de mălin,

Cu soarele-n dans vesel peste corole în delir,

Se depletesc vântului din ciorchine, cum le suflă lin

Şi se aştern într-un covor ce, pas după pas, ignorant îl deşir.

Mă opresc ca din vis să constat fulminant

În ce spectacol măreţ am păşit, ca un delict flagrant,

Rătăcind pe cărări, mai mult în gând, nepăsător.

Complet învăluit de un deliciu fragrant izbitor.

Şi rămân în moment, ancorat senzorial,

În trecerea fluidă a unui timp relativ perenal,

Să mă observ, prin năval de paşi călători,

Printr-un progres nebulos de zgârie-nori.

Şi iarăşi, inept, refuz să traversez în moment

Din cursul impus spre cotidianul apel.

Mă desprind iute, ca dintr-un vis infidel,

Să păşesc realist şi remunerat în purgatoriul tangent.

Pe turla lumii, veche și obosită,
un clopot tace, dar ecoul cheamă.
Sub cerul stins, lumina rătăcită
se-aprinde lin — ca o icoană-n ramă.

Atunci coboară, blând, din depărtare,
un stol de îngeri, palizi, pictori sfinți,
cu aripi moi, făcute din iertare,
și ochi aprinși de doruri...cuminți.

Ei poartă-n mâini paleta nemurire,
cu tonuri calde, vii, dar luminoase,
și-nvăluie pământul în iubire,
cum Domnul scrie-n cer cu litere duioase.

„Să fie-ntins apusul peste lume,
ca o cămașă ruptă de păcat”,
șopti un înger, rostind un vechi nume,
iar soarele zâmbi, murind, dar luminat.

Și-n jurul casei Domnului, sub cruce,
tăcerea se lasă și respiră,
iar cerul, ca o rană ce se duce,
se vindecă în aur și se miră...

Ciudat pietroi

Noroc cu soarele că altfel…..

Ocupație de planton, schimbul 2 și 3,

lămpaș de noapte

Se mai plimbă și ziua zâmbind anost

Zeul Ra o mângâie milostiv șoptindu-i:

Tu ești când eu nu sunt.

Cerul aprobă sarcastic

Da, tu ești când am eu pleapele închise

O chestie de pământeni

Plutind în drumul ei aruncă vorbe:

Mai bine piatră decât vid mare și prost

La mine se mai uită cineva

Pe tine te caută de pureci,

Ăia de-ți strălucesc ici colo

De unde știi tu soro cine sunt?

Vă car pe toți în infinitul meu albastru

Fără de margini sunt s-aveți cu toții loc

Unde ați sta dacă n-aș fi etern sihastru?

Îl auziră toți pietroii comentând

Toate cometele și toți fierbinții aștri

Soarele Ra deschise gura fremătând

Deja sătul de zeflemiste dizertații

Ești plictisit și ai cuvântul ascuțit

Un fanfaron ce-și dă prea multă importanță

De vorbă-ți place să mai stai din când în când

Fără de noi ai fi doar tu ca o paiață

Ești important, nu zic că nu, dar te-ai smintit

Găndește-ntâi și pune totul în balanță

Mai bine taci de n-ai nimic de povestit

Să fi mai  bun are mai multă importanță

Chipul tău senin

Floare ce-nflorește lin

Într-o clipă scurtă.

Ca o bufniță să fiu, să ies doar noaptea pe răcoare

și cântând o notă sumbră să-ntristez pădurea mare.

Să răsun din valea neagră pân' la ușă de creștin;

să mă mut din brad în brad și să-mi fie zborul lin.

Și venind fără vacarm, la ferestre să privesc.

Ca să-l văd pe cel ce are suflet bun și omenesc.

Și apoi să-i spun Naturii, ce ascultă impunătoare,

unde zace cel blajin, ca să-i fie roditoare.

Însă la cel deșănțat, care laudă ce n-are,

să m-așez la colțul casei să îi cânt fără-ncetare.

Laudele ce le scuipă să îi fie de fațadă;

Câte rele dă pe gură, atâtea ochii să-i vadă.

Ca o bufniță să fiu, singur să îmi car penajul,

să străbat văi neguroase fără să îmi pierd curajul.

Să îmi mut ochii la spate, să văd daga cine-o ține,

să mă fac una cu pomul, de s-apropie de mine.

Ca o bufniță să fiu, să ies doar noaptea pe răcoare,

și cu aripile grele să cutreier lumea mare.

Cât timp ochii văd lumina, să tot cânt și să tot zbor,

iară noaptea de-o să vină, să îmi caut o tulpină,

și-n a ei coroană plină s-aștept somnul răpitor.

Am încercat să scriu despre liniște, dar tocul mi s-a rupt în cerneală,

am lăsat o urmă lungă, neagră, ca o tăietură pe hârtie.

Lumea de afară aleargă, își vinde timpul pe o noimă banală,

iar eu stau în mijlocul camerei și-mi număr rănile din știulete și vie.

E o tăcere aici care sună ca un geam spart în miez de iarnă,

un ecou al pașilor tăi pe o scândură veche, putrezită.

Toate cărțile pe care nu le-am citit ne-au luat ostatici și ne toarnă

pe gât aceeași poveste despre o dragoste prost rânduită.

Ce ne-a rămas din tot ce-am fost, din toată setea asta curată?

Doar un scrum pe care îl suflăm de pe marginea patului,

și-o frică veche, de neînțeles, care ne mângâie pe la spate,

ca o adiere rece venită direct din inima păcatului.

Mă uit la palmele mele: sunt goale și miros a lut și a vreme.

Nu mai am ce să cer, nu mai am unde să fug sau să mă ascund.

Și totuși, în bezna asta în care sufletul meu se teme,

există un singur adevăr pe care nu pot să-l mai ascund:

Că ne place durerea asta. Că ne place să ne sfâșiem în tăcere,

să fim propriii noștri călăi, propriii noștri martiri,

să ne hrănim din propria vină, din fiecare cădere,

și să murim de mii de ori... doar ca să simțim că mai trăim.