EXIL

Mama are mâinile calde

ca pâinea scoasă din cuptor

și ochii blânzi

ca două izvoare de lumină.

Vocea ei curge domol

ca un râu luniștit prin suflet,

iar zâmbetul -

o floare albă

deschisă în grădina inimii.

Ea e dimineața casei

soarele care aprinde ferestrele,

și umbra răcoroasă

când viața arde prea tare.

Mama e ca un pom bătrân,

cu ramuri pline de răbdare,

sub care copilăria mea

încă mai stă la adăpost.

În ochii ei

timpul se odihnește,

iar cuvintele devin

pâine, apă și lumină.

Și dacă lumea întreagă

ar fi un drum fără sfârșit,

mama ar fi mereu

casa la care

se întoarce inima. 

CASA PĂRINTEASCĂ

Casa părintească nu pleacă nicăieri.

Rămâne.

Cu ferestrele pline de amintiri

și cu pragul tocit

de pași care s-au întors mereu.

Acolo, timpul merge mai încet,

pereții știu numele tuturor,

iar masa mică

a ținut cândva 

mai multă iubire

decât încape într-o viață.

În curte, tăcerile sunt blânde,

iar serile au miros de pâine caldă

și de griji nerostite.

Nimeni nu întreabă

cine ai devenit -

e destul că ai venit.

Casa părintească

nu e din lemn sau piatră,

ci din glasuri,

din așteptare,

dintr-un „ai mâncat?”

spus ca o rugăciune.

Și oriunde ai fi,

când ți-e dor,

te întorci acolo

fără drum,

pentru că ea

a rămas în tine.

Noaptea cade-n ecranul aprins

degetul curge, lin, întins,

prin vieți paralele, lucioase,

fericiri scurte, tăioase.

Orașul bate sub astfalt,

un puls de neon, vertical.

Stelele - tot mai departe-s puse.

Le caut în sticlă, nu-s puse.

Între alerte, pauză rară:

vântul respiră, lumea se-ndreaptă.

O lumină simplă, fără glas,

o clipă care nu are pas.

Poate sensul nu se prinde,

poate doar se lasă-n minte.

ca un scroll domol, discret,

printre stele, pe internet.

În iubirea lui Hristos,

Dumnezeu S-a apropiat de om

nu de la distanță,

ci intrând în însăși moartea lui.

Și Cel fără de moarte

a gustat moartea,

ca să o facă tăcere,

nu sfârșit.

Mormântul a primit Viața,

iar piatra a fost pusă

peste Cel ce ține toate în mâna Sa.

Dar nu L-a putut ține.

Pentru că inima Lui

este mai tare decât orice hotar,

mai adâncă decât groapa,

mai luminoasă decât noaptea.

Lumina Învierii

nu este doar o lumină văzută,

ci harul Lui Dumnezeu

care pătrunde inima omului

și o ridică din întuneric.

Hristos, Fiul lui Dumnezeu,

nu a stricat moartea din afară,

ci a intrat în ea

ca un Doctor în rana bolnavului

și a vindecat-o dinăuntru.

De aceea, mormântul este gol-

nu pentru că a dispărut ceva,

ci pentru că Viața a ieșit biruitoare.

„Nu te teme”

nu sunt doar cuvinte,

ci atingerea lui Dumnezeu

pe sufletul omului speriat.

Fiecare om, simplu, căzut,

cu păcate, cu dureri, cu lacrimi,

poate auzi în adânc:

„Te iubesc. Ridică-te.”

Învierea este și dogmă

și taină,

dar și căldura unei iubiri

care nu abandonează pe nimeni.

Hristos a înviat-

și cerul s-a unit cu pământul,

iar omul a înțeles, 

că nu mai este singur în întuneric.

Omul merge prin lume

ca unrege orb

peste un regat care moare încet,

cu orașe ascunse în nepăsare

și inimi zidite în asfalt.

Auitat că odinioară

își învelea somnul

cu foșnetul pădurii

și își aprindea visele

din focul stelelor.

Acum smulge munților tăcerea,

taie rădăcinile apelor

și lasă în urma lui

pământul să sângereze.

Iar natura tace.

Tace adânc,

ca o mamă lovită de propriul copil,

ascuzându-și durerea

sub iarbă, sub ploi, sub anotimpuri.

Dar în fiecare furtună

se aude o judecată vegetală,

în fiecare copac doborât

cade o parte din sufletul omului.

Omul a uitat că el și pădurea

se hrănesc din același pământ,

respiră același aer:

unul respiră prin plămâni

celălat prin frunze.

Și poate că sfârșitul lumii

nu va veni prin foc,

ci în ziua aceea liniștită

când ultimul copac

nu va mai recunoaște

mâna omului

ca pe mâna unui frate.

Te uiți în oglindă și nu te recunoști,

fața ta e un colaj de amintiri șterse.

Ochii tăi caută ceva ce nu există,

o lumină care s-a stins fără să întrebe.

Mâinile tale, sunt obosite,

fără direcții, își caută conturul.

Unde ai uitat cine ești?

Sau ești doar o umbră ce trece prin timp?

Străzile îți poartă pașii grei,

dar orașul nu te întreabă nimic.

Lumea se mișcă repede,

și tu rămâi acolo, prins în momentul tău. 

Poate că ești doar o fantomă

într-un corp prea tânăr pentru a te simți pierdut.

Dar fiecare pas e un început,

un drum pe care îl urmezi fără hartă.

Și poate, când îți vei ridica privirea,

vei găsi, în sfârșit, un loc în care să rămâi,

un loc unde oglinda nu te mai minte,

iar tu, dincolo de reflecție, vei fi tu.

De alb aș fi m-aș îngropa în iarnă,

Ca nimeni niciodată să îmi afle trupul,

Zăpada, vântul pe mormânt s-o cearnă,

Şi-n fulgi să îmi sălășuiască duhul.

De-aș fi albastru m-aș contopi cu cerul,

Ca-ntreaga lume zilnic să mă vadă,

Nedumeriți să-ntrebe care e misterul,

De norii stau stingheri și plâng pe stradă,

De-aș fi un verde crud şi plin de rouă,

M-aș îngropa adânc sub iarba netăiată,

Să reapar atunci când straşnic plouă,

În picuri verzi, mai verzi ca niciodată.

De-aș fi un roș carmin, de-a pururi cald,

M-aş transfuza la tine-n măduvă și sânge,

Nemuritor în ochii-ţi triști mocnit să ard,

Să te alint atunci când mângâierea plânge.

De-aș fi și alb, și roșu, și verde, și albastru,

Aş evada subit în joacă și-n chiot de copil,

Să pot întoarce lumea din tragicul dezastru,

Să sting pe veci acest război stupid și inutil.

O pasăre de pradă e iubirea,

Ce de pe creasta inimilor noastre,

Se avântă ca să prindă mântuirea,

Cu al său clonţ şi ghearele-i măiastre.

Cu văzul ascuţit ca o săgeată

Şi auzul fin ce foşnetul surprinde,

Flămândă către pradă se îndreaptă

Prin nesfârşita noapte, şi o prinde.

Cu mare poftă rupe atunci din ea

Şi după ce îşi simte guşa plină,

Adoarme pe o ramură sub stea,

Până în zori cu veşnică lumină.

•Sunt un mic copil,

•Îndrăgostit de cineva cu stil

•Cu ochii căprui,

•Poate fura inima oricui ,

•Când mă gândesc la el

•Parcă sunt într-un univers paralel

•Doar pe el îi iau drept model.

Lorena

zi de zi visăm cu ochii deschişi, 

Visând,îţi curg nişte lacrimi pe obraz 

Te pui mereu pe genunchi, să te călăuzească la al tău necaz. 

Îţi astupă dorurile  chiar sub soare. 

Te-ntrebi  acea  iubire, va veni, oare? 

Nu ştii, până nu pleci, din acea groapă ce te doare.

Şi spini tai din grădina ta. 

Au dispărut, degetele tale nu-ţi  vor mai  sângera, 

Dragostea ta din tine te va vindeca...

Acea vină pe care o ai des în inimă, 

Te rog,să o străpungi c-o ultimă gură de vin, 

Să-ţi dai seama că meriţi un întreg paradis. 

La a ta uşă să nu vină doar cu o declaraţie-n plic, 

Să-ţi dea cerul lui senin, şi zâmbetul lui să fie doar pentru tine, 

Chiar dacă culoarea scoarţei din ochii tăi , acum se bucură de orice lucru mărunt, 

Sper că ai făcut pace cu al  tău mic numit , "trecut"

 Ca roua dimineții, aș vrea să fiu,

Să cad pe teaca ierbii și, să inviu,

Ce s-a uscat în timp, în lipsa ploii,

Să văd verdeața și, măreția florii

Aș vrea să fiu și, norul de pe Cer,

Și apă binecuvântată, să pot s-ofer,

La toți, la toate, fără deosebire,

Că vreau s-arăt, că Sus, este iubire

Și aș mai vrea, să luminez, eu drumul,

Pe care-l rătăcește-n viață, omul,

Și se abate, de la cararea dreaptă,

Călcând voit, pe partea-ntunecată

Să încălzesc, când frigul ne cuprinde,

Aș vrea să fiu, o flacără ce se aprinde,

Raceala dintre noi, s-o transformăm,

În dragoste, iubire, și-n pace să visăm

Pământ, cu multa roadă, mi-aș dori,

Și-un câmp întins și, colorat de flori,

Așa aș vrea, să fiu văzut de semeni,

Și binecuvântare.....printre oameni

Am scris de apă, lumină, foc, pământ,

Ele-nsemnând, darul divin și sfânt,

Dat nouă, celor ce murim, pe rănd,

De către Cel de Sus, Păstorul blând!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Mamă! Sunt stresată! Fug de lume!

Chiar de Pământul e rotund,

Simt sub piele - presiune,

Și nu știu, unde să mă ascund.

Mamă! Îmi e teamă

De-ale vieții provocări!

Stai cu mine sub năframă

De primesc eu tot frustrări.

Mamă! Tu, cuprinde-mă!

Ajută mă să scap de toate.

Iar tu, viață, lovindu-mă,

Mama îmi va ține parte..