Emoții 2

Botez

Am fost la o întrunire de atei,

Şi m-am simțit ușor stresat,

Că într-un poloboc de tei,

Doar vinul era... botezat!

Profesorii azi - nu mai predau corect la școală

și forțează elevii să facă meditații

Uitând de etică și onoare,

Voi ați adus hoția în scoală,

Vă dau un patru la purtare,

Şi meditații gratis la morală.

Lumea azi

Totul s-a schimbat din rădăcină,

Iar prostul are acuma bodyguard,

Și nu mai dă cu oiștea în gard,

Ci cu Ferrari-ul în piscină.

Guvernului

Carul țării s-a oprit,

Rămânând iar în impas,

Căci armăsarii au murit,

Şi-acum trag, boi de pripas.

Dispută

Ca în orice căsnicie,

Există și bătălie...

În lupta dintre eu și ea,

Câștigă soacră-mea.

Practică

Venii stresat de undeva,

Iar a mea soață exersa,

Şi rău mai chinuia pianul,

C-a trebuit să-mi mut timpanul.

Defect profesional

Un miner intră în baie,

Să se spele pe țesuturi,

Dar văzând că e bălaie,

A-nceput s-o ia la șuturi.

Lui Dan Spătaru

Tot a sperat sărmanul Dan,

Ca drumurile să ni se-ntâlnească,

Eu, am ajuns pe un maidan,

Iar el s-a rătăcit cu o Fetească.

Amicului – îmi zice vulturul

Stai pe pace dragă amice,

Căci toţi încearcă să mă muşte,

Dar un proverb latin vă zice,

Vulturul nu prinde muşte.

Ceartă

Ieri în toiul unei conversații,

O gafă mare am făcut,

Că i-am adus aminte soaței,

Anul în care s-a născut.

Ședință de spiritism

Un spirit vechi am invocat,

Să aflu de ce sunt tulburat,

Și, m-am trezit cu soacră-mea,

Deși trăia...!

Unor fete

Când le vezi, privind din curte,

Îți vine aprig să le împungi,

Cu cât fustițele-s mai scurte,

Cu atât privirile-s mai lungi.

Unui poet nepublicat

În fața focului din sobă,

Simțind că viața-i în picaj,

Din volum citea o odă,

Că doar așa să aibă și tiraj.

Evaziune fiscală

La toate nunțile-i ca floarea,

Şi cântă ca privighetoarea,

Dar veni cei de la fisc,

Şi-i de-te una peste plisc.

Evaziune fiscală - 2

La toate nunțile-i ca floarea,

Şi cântă ca privighetoarea,

Dar neplătind pe melodie,

Fiscul o închise în colivie.

De ce umbra mă strigă, 

Când umblu fără soare, 

Și plânsul nu irigă, 

Uscatele-mi ogoare? 

De ce-am râuri în față, 

Și poduri nicăieri, 

Iar inima mă-nvață, 

Să tac în loc să zbier? 

De ce se frânge zborul,

În aripi de tăcere,

Și plânge-ntruna dorul, 

Lipsit de revedere? 

De ce noaptea se-aprinde,

În suflet ca un rug,

Iar luna mă cuprinde, 

Când vreau spre zori să fug? 

De ce rămâne-n mine, 

O sete fără rost,

Când caut prin destine, 

Un semn din ce am fost?

De ce sunt ca o rană, 

Ce nu-și găsește leac, 

De ce sunt rădăcina,

Lipsită de copac...? 

Cuprins de tăcere,

Am învățat a urla,

Pe buze, cu miere,

Am deprins a tăcea.

Trăind în lumină,

Treptat mă întunec,

Grâu din neghină,

Spre ceruri alunec.

Cuprins de iubire,

Accept orișice,

Orbit în privire,

Nu contează de ce...

Strivit de cuvinte,

Învăț să ascult,

Ce va fi înainte,

Îmi pare demult.

Cuprins de plăceri,

Să sufăr mi-e lesne,

Sleit de puteri,

Murmur pricesne.

Trăind pe pământ,

Învăț ca să zbor,

Privind un mormânt,

Nu uit c-am să mor...

Când dormi acum, și te alintă visul,

Iar luna te îmbracă-n argintiu,

Aș vrea să-ți spun că paradisul,

Pe lângă tine îmi pare a fi pustiu.

Aidoma unui înger îmi pari toată,

Iar ochii-mi scânteie când te privesc,

Și mă cufund în somnul tău de fată,

Prin vis să-ți spun cât te iubesc.

Și jur pe zorii zilei și pe noapte,

Că voi veghea asupra ta pe veci,

Iar urletu-mi va fi duioase șoapte,

Și focul dinăuntru ghețarii albi și reci.

Când dormi acum un ochi îmi plânge,

Iar mâna de sub capul tău mi-e fulg,

Prin mine nu mai curge demult sânge,

Ci dulci fiori din inimă se scurg.

Te voi iubi și dincolo de viață,

Și vom rămâne misticism și stare,

Vom fi un foc ce nefiresc îngheață,

Ca să renască mai apoi ca soare.

Ți-aș respira neliniștea

până când ți-ar deveni liniște...

Apoi ți-aș înfige un ceas în piept,

ca să nu mai curgă timpul

când respiri între îndoială și dor.

Doar iubirea noastră să bată.

Ți-aș construi o încăpere

în creierul meu, fără uși —

numai tu să intri,

prin vis, prin gânduri,

prin crăpătura dintre două regrete.

Aș muta chiar și clipirea

într-un viitor paralel,

să nu tulbure prezentul,

în care trăim ca doi inculpați,

în procesul iubirii...

Imaginea hoitului din groapă,

A albiei secată de apă,

A lumii roasă de foame,

Şi-a pruncului ce fără mamă adoarme.

Pribeagul sufletului fără lumină,

Cântecul pasărei oarbe,

Suspinul Domnului răstignit pe colină,

Şi-a sângelui, ce păcatul lumii absoarbe.

Culoarea străvezie a sorţii,

A viermilor ce din leş se înfruptă,

Aidoma cavalerilor morţii,

Şi-a iubirii, ce de ură e suptă.

Nu-mi revin din această corvoadă,

Nu-mi pot scoate din minţi neumanul,

Refuz să mă mai plimb pe stradă,

Fiindcă fratele îmi este exact ca duşmanul.

Lacăte, zăbrele pe suflet,

Rugină de lanţ porţi în sânge,

Fiinţă umană, fiinţă cu zâmbet,

De ce iubirea din tine se frânge?

Eram bătrân și stăteam la prag,
Cu mâinile-n genunchi, ca doi străini,
Când am văzut venind pe drum
Un tânăr drept, cu ochii plini.

Mergea cum mergeam odată eu,
Cu pas ușor, neatent la ani,
Și-n mersul lui am recunoscut
Greșelile mele tinerești, ca niște bani
Pierduți pe drum, fără socoteală.

S-a oprit în fața mea tăcut
Și m-a privit fără rușine.
— Nu mă mai ții minte? mi-a spus.
— Sunt tu, dar fără de mâine.

Avea în glas o nepăsare
Care m-a durut mai mult ca moartea,
Căci el credea în toate atunci,
Iar eu nu mai credeam nici noaptea.

L-am întrebat de ce-a venit,
Căci n-am nimic să-i mai dau;
Mi-a spus: Te iau de mână-napoi,
Că te-ai pierdut prea rău.

Și m-a apucat cu palma caldă,
Cum nu mai fusese de mult,
Și-n clipa-aceea am simțit
Cât timp mi-a fost de mult tăcut.

Am mers o vreme fără glas,
Pe drumul vechi, copilăresc;
El îmi arăta ce-am fost odat’
Și ce n-am știut să iubesc.

Mi-a spus de zilele pierdute,
De frica mea de a trăi,
De toate da-urile spuse prea târziu
Și de nu-urile grăbite, știi.

— Nu te judec, mi-a spus încet,
Te-am așteptat o viață-ntreagă.
Și-atunci am plâns ca un copil
Ce-și regăsește mama-n pragă.

Când am ajuns la margini de sat,
El s-a oprit și mi-a dat drumul:
— De-aici mergi singur, mi-a zis blând,
Eu nu pot trece tot drumul.

Și-n timp ce se-ntorcea ușor,
Am înțeles, fără cuvinte,
Că nu tinerețea m-a părăsit,
Eu am plecat prea mult din mine.

Acum stau iar la vechiul prag,
Dar nu mai sunt chiar singur, parcă:
Mă ține cineva de mână
Dintr-o vreme care nu pleacă.

Mai amână puțin mirosul iernatic,

Și dă-mi îndărăt parfumul romantic,

De toamnă esență, mireasmă târzie,

Și fă-mă să fiu, și fă-mă cromatic

Devreme, e mult prea devreme acum

Să văd fumul grăbit cum iese în drum,

Să văd lumina serii în sate,

Cum oameni grăbiți aleargă spre case

Pe ulițe coboară mai vie tăcerea,

Un greier pierdut își plânge durerea,

În dealuri adie mirosul de vie,

În totul e freamăt și e nevralgie

Lenea pare că-și ia demaraj,

Timpul ne fură lumină, curaj,

Tot ce-am trăit în vara măiastră

Se stinge subit și iarăși ne lasă 

Între moarte și-nviere

Stau pe margine de gând,

Trec prin umbrele tăcerii,

Suflet viu, dar muribund.

Între vis și amintire,

Arde timpul nevăzut,

Crucile din cimitire,

Le simt pavăză și scut.

Dincolo de noaptea surdă,

Mă desprind de lut stingher,

Dar lumina mă refuză,

Rătăcind prin adevăr.

Și rămân o trecătoare

Între cer și întuneric,

Legănând în neuitare,

Tot destinul efemeric.

Între moarte și-nviere,

Sunt un râu ce curge lin,

Început și încheiere,

Spre un alt locaș divin.

Spre zborul tău dulce,

Florile cântă cu al lor destin,

Pe un lac, un nufăr duce

Zarea sufletului senin.

Plutește pe aripile norilor,

Spre drumul tău cristalin,

Ce plânge inima zorilor,

Fluierul al său lin.

— O, natură tăcută,

Ce plângi în visul meu,

Luminează-mi ziua cea trecută,

Lângă tine voi fi mereu.

Oglinda suferinței ce se topește,

Iar sufletul meu fin parcurge,

Spre steaua albă ce strălucește,

Izvorul albastru curge.

Într-o noapte albă de vis,

Ce pleacă sufletele-n univers,

Spre soarele de aur trimis,

Lacrimile tale s-au șters.

Un fior ce-mi cântă,

Cu lacrimile înghețate,

Spre un ocean ce se avântă,

Florile dezghețate.

Ziua e un suflet-dor,

Ce-mi bate inima tristă,

Și-mi răsare un fior,

Știind că undeva există.

Picături de stele,

Ce curg din cer

Și mă duc cu ele,

Cu sufletul sincer.

Ochii tăi de vis,

Ce-mi străpung inima,

Amorul tău nu ți l-am zis,

Ce-mi topește lacrima.

Stau pe un lac și sufăr,

Iar codrul își închide cerul lin,

Curgând picături de sânge pe nufăr,

Cu un destin senin.

Zilele zboară și curg,

În ochii tăi de cristal,

Ce pleacă spre amurg,

Spre razele fără egal.

Închide-ți ochii de petale,

Căci nu mai pot fără tine,

Spre o ramură de cristale,

Zboară în ceruri cu bine.

Se stinge-ncet și pasul meu prin lume,

Ca umbra serii peste câmpuri goale,

Iar gândurile, rătăcite-n cale,

Se-așază liniștite fără nume.

Mai arde-n piept o ultimă scânteie,

Din tot ce-am fost cândva sub cerul larg,

Iar timpul, ca o corabie fără catarg,

Îmi poartă urma pașilor prin stele.

De vei cădea în tristele melancolii,

Și amintirea va foșni sub al tău gând,

Să nu îți faci din toate un mormânt,

Ci o lumină pentru nopțile târzii.

Iar dacă toamna va veni deplină,

Și frunza-ncet în palme o să-ți cadă,

Să nu mă plângi, dar ochii tăi să vadă,

Cum viața moare doar ca să revină.

Din humă, poate, iarăși o să crească,

Un fir de iarbă simplu și tăcut,

Cu seva timpului ce a trecut,

Prin tot ce-a fost menit să se sfârșească.

Și poate-n zori, când roua se adună

Pe frunza grea de liniști și de dor,

Un strop din mine, rătăcit ușor,

Va tremura în blânda ta furtună.

Căci tot ce pleacă-n lumea fără veste,

Nu piere-n golul fără de hotar,

Ci-și schimbă chipul, tainic și fugar,

În alte începuturi ce vor crește.

Așa se-nchide cercul peste toate:

Din vară-n toamnă, din apus în zori,

Trăim puțin și pierdem din culori,

Până la umbra neagră din eternitate.

Viața este doar un dar,

Trăiește-o ca atare

Ajut-o să te urce,

Nu să te coboare

Îndeamn-o la voință, 

Îndeamn-o la răbdare

Și va străluci 

Ca cea mai mândră, floare!