Ți-aduci aminte

Când o să mă înec,
n-am să disper.
Am să ies din colivie,
numai Dumnezeu o știe.
Vântul să adie,
ca o floare ce stă în tihnă,
să mă ia și să mă încânte,
fără să mă zvânte.
Pasărelele să-mi cânte,
după ele să mă avânt,
să mă pierd într-o livadă,
numai El să mă mai scoată.
O viață inventată,
sperând o nouă zi,
fără cântece,
doar spintece.
Recviem,
ce-mi doresc?
Lacătul ce-mi ține
viața pustie.

Domnu' regizor,
nu aprindeți lumina din platou,
lăsați întunericul să ne îngroape
cu toate privirile împrumutate.

Prizonieră din obișnuință,
mă complac astăzi
printre cuvintele nespuse,
printre fumul albastru de Marlboro
undeva unde suntem împreună
și totuși nu ne ținem de mână.

Unde valurile
au spălat păcate,
reguli și principii
radiografia mea.

1200 de rotații pe minut,
am crezut că erai un exemplar,
Supererou fără costum,
doctor preferat.
Actor într-o piesă
cât de bine regizată!

Dar când vine vorba de iubire,
te ascunzi în rușine,
al meu lup de stepă
ce vedetă...

Știi prea bine,
mi-ai pus zarurile în mână
te voi descifra,
dar dacă ești fructul interzis,
de ce nu suntem în paradis?

Zilele există
doar ca să despartă nopți.
Stelele de pe cer,
ele aduc lacrimile în ochi,
ele aduc analogia unui timp,
bine indispus.

Nu m-am mai simțit atât de vie,
de ani de zile.
La apusul Edenului,
poate îți voi spune.
Până atunci,
lumina din platou va fi aprinsă,
iubirea stinsă.

Între timp,
suntem născuți ca să murim,
un salt de la homo sapiens la groapă,
dar hai să nu ne alienăm,
nu-i apocalipsă,
vino să te plimbi pe latura sălbatică
poate așa putem uita,
poate așa nu vom suspina.

Acum în partea de est,
dansăm,
Miles Davis,
în surdină un film cu Clint Eastwood,
și din perspectiva mea,
doar tu contezi,
dar poate ar trebui să pleci.

Tanto gentile e tanto onesta pare,
Poate voi reuși să fiu Beatrice pentru al tău Dante.
Dar dacă nu,
să crezi în tine,
pentru că de azi,
trăiești prin mine.

Și eu îți spun la revedere,
chiar dacă poate,
de data asta,
trebuia să-ți spun:
rămâi cu bine.

Autoare: Vramiță Maya

Nu am obligația să fiu aceeași
sau crezi că asta-i cheia?
Plină de haos
Shakespeare,
Bukowski,
Mann și Hesse,
mi-aduci aminte de ceva ce n-am trăit.
Copilă îmbujorată,
te-au făcut mai savantă?
Sau ai uitat?
Dansai prin baruri,
uimeai artizanele
cu puterea ta de a uita.
Azi vei realiza:
fata aia n-a plecat.
S-a ascuns printre rânduri de alcool,
pentru că tu tot n-ai somn.
Angoasa ta
e soră cu a mea,
ești o simplă călătoare,
o strategie în fața căreia
o picătură într-un ocean
nu te-a putut spăla
nici la 90 de grade.
Ți-ai lăsat amprenta pe retine,
ai uitat că nu-ți aparține.
Umpleai pahare până la jumătate,
ești doar o posibilitate.
Te vor întreba
dacă știi ce-i aia profunzime,
morfologic,
sentimental,
sau dacă ai uitat
licitații unde ai debutat.
Sufletul,
l-ai sigilat
sau ascultat?
Dama de pică,
covorul roșu sub un cer,
ești all-in
sau nimic.
Deci nu te isprăvi,
călătoarea mea nocturnă,
eu pe tine te felicit,
niciunul nu te-a convins
că ai fost,
vei fi
și ești
o simplă trecătoare.
Chiar dacă te faci scrum,
ca Phoenixul vei renaște,
Evei îi vei spune: nu-s ca tine,
lui Adam: de ce?
Atunci vei vedea,
fugi de reflecția ta,
măcar în șoaptă să-ți spună:
ești destulă.
Eu îți repet același gând a doua oară:
nu-i lăsa să te aprindă,
să te convingă,
timpul va sta cu tine la un pahar cu vin
ca să nu fie nevoie
să te mai schimbi.

În liniştea de-acasă

Îmi place-aşa de mult!

Îmi plac umbrele serii

Şi greieri să ascult.

Copil al altor vremuri,

Mă trimeteau ai mei

Cu mieii pe izlazuri,

Să am grijă de ei...

Cu doru-i, pitpalacul

Mi se pierdea-n câmpii,

Plutea în aer pacea

Şi dragul de-a trăi.

Vedeam departe codrul,

Un cal fără stăpân,

Mă saluta izvorul

Şi mirosea a fân.

În faptul serii, mierla

Cu-acorduri de artist,

Îţi alina durerea

Oricât erai de trist.

Cânta privighetoarea

La margini de zăvoi,

Şi-o buhă, făr-să ştie,

Ne speria pe noi.

              ☆

Aşa se vedea viaţa

În veacul douăzeci

Dar ştiinţa şi progresul

Le-au risipit pe veci!

Hohotește prin ferești

Răi balauri din povești

Prini grădini și prin livezi

Vin urgiile păgâne

Pe frumos să se răzbune .

Urlă ,șuieră,se zbate

Ziua la sfârșit de martie,

Albă trenă lasă în urmă ,

Albii mei se strâng în turmă.

Baba Dochia-i ursuză

Plâng copacii fără frunză ,

Doar gingașii ghiocei

Sub o plapomă de gheață ,

Se trezesc din nou la viață!...

Acasă începe cu vocea lor,

scurtă, caldă, pe numele meu.

ușile știu pașii,

masa este timpul,

pâinea se rupe mereu egal.

Vorbim puțin,

ne înțelegem mult.

greșelile bat în pereți,

dar nu sparg nimic.

Râsul vine din bucătărie,

se leagă de seară,

de lumină

de mine.

Familia e ritm:

plecări, întoarceri,

o lumină lăsată aprinsă

când ajung târziu.

Și chiar când tac,

ei aud,

chiar când greșesc,

mă așteaptă

pentru că familia e iubire.

Printre lacrimi scurse-n suflet 

Astazi am plecat "in lume" .

Cu suspine si picioare moi ,

Am pasit in avion...

Am lasat copii-n urma 

Pentru-n trai mai bun ,

Pentru ziua lor de maine .

Draga mama ,draga tata 

Cand vedeam batrani-n porti 

Plangand de mana cu ai lor nepoti ,

Nu credeam vreodata 

Ca vom ajunge straini, pentru copiii noşti' .

Nici sa fim argati in tari straine 

Nici sa traim pe viu,durerea despartirii

Doar din cauza "Leului" , Romaniei!

-U.A-

Ps: Mai bine sluga-n alta tara 

Decat in genunchi in tara ta!

Am scris în sânge nu-n cerneală

Păcatul meu doar o greșeală

M-am rătăcit prin patimi și vină,

Și am pierdut latura divină

Cu mâini murdare și inimă de piatră

Mi-am pus credința-n lumea asta stricată,

Doamne iată-ne de tot căzuți

Că mai întâi de toate am fost doar încrezuți

Crucea Ta sfântă e singura punte

Din iad spre rai, de jos în munte

Un strigăt blând, un sfânt balsam

Poemul scris devine psalm

Pe altarul inimii zdrobite

Se aștern cu greu cuvintele grăbite

Ne plecăm frunțile cerând tânjind iertare

Nu merităm milă, dar Tu ești iertare

Din dor de cerul Tău și de iertare

Din rugăciune și chemare

De-am face toți un legământ

Căci Tu ești Viață, Iubire și Sfânt.

Satul nu este doar loc,

ci o comunitate.

Aici, identitatea nu se declară,

ci se trăiește

în gesturi repetate cu fidelitate.

În pragul casei, țăranul gospodar

își începe ziua cu semnul crucii,

iar pământul, deschis de plug,

primește munca

ca pe o rugăciune tăcută.

Basmaua mamei adună

istoria unei familii,

transmisă fără discurs,

din privire în privire,

din mâini învățate să nu risipească.

La vatră, focul păstrează ordinea,

iar pâinea, frântă cu respect,

nu este doar hrană,

ci legământ

între om, pământ și Dumnezeu.

În sat, credința nu se explică,

ci se moștenește:

în sărbători, în post,

în numele rostite la pomelnice,

în tăcerea care știe când să se închine.

Aici, neamul nu se pierde,

pentru că fiecare brazdă

repetă o lecție veche:

identitatea se păstrează

prin rânduială, muncă și credință.

Cât timp mai arde focul în vatră,

cât timp pâinea se coace în tihnă

și plugul deschide glia cu credință,

satul rămâne

temelia nevăzută

a ființei noastre naționale și religioase.