MESAGER ÎNSINGURAT

Irina iub ea foare mult florile.Din poarta mică, o alee lungă ,parcă intra în pridvor, 

era străjuită de flori de toate culorile. Irina era încântată de ce reușise să facă, parfumul 

lor intra în cssă, din primăvară ,până toamna târziu, încât nu sacrificam nici un fir să-l 

pun în glastră.Eram fericit, când un prieten îmi spunea:

          -Măi Pavele, dar eu nu știam că tu poți fi așa gospodar. Casa ta, grădina sunt 

un rai. Am trecut pe acolo, m-am oprit locului, nu știam unde să mă uit, ai schimbat 

tot. Foarte frumos...

          -Să știi că de grădină se ocupă doar Irina și de flori . Așa am convenit de la început.

Eu, îmi doream să am niște animale, pe lâng casă, dar treaba-i mai complicată...dar am 

mai multe păsări și am prins drag de ele, le-am pregătit un țarc , să nu strice grădina

Irinei, Pentru rațe am făcut un fel de -piscină-unde se bălăcesc toată ziua. Găinile-s de rasă

și le tratez ca pe niște doamne...sunt frumoase și blânde, îmi ciugulesc din palmă și le place 

să vorbesc cu ele.Asta-i familia mea. Mă bucur că m-am intors în sat.Dar s-a întâmplat ceva

care m-a supărat tare. Am plecat dimineață cu treabă și când mă întorc văd ușa păsărilor 

încă închiă, deși soarele era sus pe cer.Când deschid ușa, păsările s-au năpustit  asupa mea

parcă întrebându-mă, de ce le pedepsesc. Mă uit în vasul de apă nimic, în troacă nimic .

Înfuriat , o înreb pe Irina:

          -Cum ai putut fi așa de rea, să-mi lași păsările flămânde și însetate? ce suflet ai?

           -Ce ai omule,ce ai pățit?

          -Mai întrebi? de ce nu ai dat drumul la păsări și le-ai lăsat fără mâncare și apă?

         -Fiindă nu mi-ai spus nimic și eu am uitat. Zău îmi pare nespus de rău, te rog iartă-mă.

        -Nu mă pot calma,lasă-mă în pace. M-am întors la prietenii mei cu pene, am văzut că toți sunt

bine și i-am chemat pe nume:cocoșii, cântărețil, ora exactă, pintenatul, prințul...s-au așezat lângă 

mine ciugulindu-mă,rațele, găinile erau vesele, supărare mi-a trecut .Eu mă bucur că am avut curajul

să mă întorc în sat, alături de strămoșii mei. Dar cine are curajul, recunoaște că natura și mirajul ei 

te întâmpină la sat, unde-i cunoști pe toți și toți te cunosc ,găsești prieteni vechi, depeni amintiri...

Sunt o trestioară frântă 

De vântul hoinar,

Încerc să mă prefac fluier

Să mai cânt măcar.

Sunt 0 frunză de arțar 

Frunză argintie 

Soarta să-mi aducă în dar 

Rimă  în poezie.

Sunt un crin bătut de brumă 

Lipsit de parfum

Socotesc că până-n toamnă 

Pot să mă adun.

Sunt,și -am fost o visătoare

Inventând povești

Într-o lume fermecată 

Cu figuri grotești.

Oare pentru a câta oară,

Intru-în casă ies afară

Închid ușa și-o deschid

Parcă mă strânge un zid.

Soarele privește blând,

Are el ceva în gând,

Raza lui deschide căi

De la munte până-n văi.

Mii și mii de gândăcei,

Fac curat în case mici

Cu iarna au terminat,

Nu e timp nici de cântat.

Gospodarii-is prin ogradă,

Toatâ  lumea are treabă

Primăvara se arată

De la culme până-n baltă.

Natura-i toată înflorită

Ca o inimă de fată;

Primăvara poartă ie

Și flori vii la pălărie. 

    Pe strada îngustă cu castani,

Treceam în urmă cu mulți ani

Aveam ceva în gând și vise,

Priveam la cerul înalt,la soare,

Ce-am să mă fac, când voi fi mare?

Când școala am terminat-o cu bine,

Atunci te-am cunoscut pe tine,

Colegi am fost și buni amici,

Și serille le petreceam, pe băncile 

De pe străduța îngustă cu castani 

Viața noastră împreună, afost bună 

Dar a trecut, repede ca o furtună

Timpul fuge, parcă zboară,

Tu iubirea vieții mele 

Ai plecat utând de mine

Sunt singur iar și mă gândesc la tine,

Merg ades pe străduța îngustă cu castani 

Mă opresc pe banca veche 

Mă trezesc vorbind, despre vise, despre noi

Cum am fost  și ce mai sunt 

Când voi ajunge în mormânt?

         Ce greu a fost pentru tatăl meu, că nu mai putea să ne 

hrănească.Era anul foametei, în urma căruia oamenii mureau 

căzând din copaci unde se încumetau să urce să culeagă fructele încă 

necoapte din acea primăvară. Noi, copii nu prea înțelegeam ce se petrece, 

dar dragi noștri părinți au trăit zile de groază.S au sfătuit ce să mai vândă

pentru un ciur de mălai, pentru câțiva pumni de grâu.Mai rămăsese zestra 

mamei, toată făcută de mâna ei și o păstra pentru fete. Cele mai frumoase 

prosoape cu cusături naționale, fețe de masă cu dantelă, cuverturi, covoare 

de perete.Primăvara le scotea la aerisit și le strângea cu grijă pentru ...fete

       În primăvara lui 1946, de sf Paște , mama nu a mai avt ce vinde, să ne 

facă rochițe noi, așa cum era obiceiul, a deschis lada și a ales cele mai frumoase 

prosoape, și cum era foarte pricepută, noi fetele am avut cele mai frumoase 

rochițele.Sfârșitul toamnei și începutul lui 1947, a fost cumplit pentru părinți,

dar noi copii nu prea am simțit. Mama nu s-a văitat, nu am văzut-o plângând.

      Ea căuta să pună ceva pe masă, era inventivă. Ne făcea terci din mălai,

tata se scula dimineață, făcea focul și pe plită ne prăjea felioare de mămăligă,

le freca cu usturoi să aivă gust. Mama, torcea și împletea numai pe alimente 

mâncare.Dacă câștiga un castron de grâu, se ducea la nenea Necula că avea 

râșniță făcea bulgur, din pod lua foi de viță la uscat,le opărea și făcea sarmale 

ce bune erau. Cu puțin mălai fermentat făcea o fertură numită -covașă-și seara 

nu ne culcam flămânzi. Într-o zi venind de la școală, mama zâmbind ne spune

        Azi avem ceva nou la masă, am auzit-o la vecini un fel de saramură, dar 

fără pește că-i înghețată balta:se fierbe apă cu sare ,cu un ardei uscat,sau mai 

puțin să nu fie ptea iute, se pune o crenguță de cimbru un pic de ulei și seamănă 

cu o saramură adevărată.

                                     -Va continua-                                         

        S-a tras o cortină groasă,

        Peste culme peate casă

       Fumul suie tremurat

       Zilele s-au micșorat.

        Dimineața-i fără soare

        Floarea din grădină moare

        Norii cern o apă deasă

        Ce-i pe afară cui îi pasă?

        Cerru-în zare-i  plumburiu

        Doar un vânt bate zglobiu,

        Însă toamna e bogată

        În ruginiu îmbrăcată.

Ma las in mana ta 

Cu viata mea intreaga

Iar cheia imimi mele

Tie ti-o daruiesc

S-o ti bine la tine 

Pana te intalnesc.

Si cand va fi momentul 

Sa o descizi curand

Sa vezi cata iubire

Si dor tin inauntru.

Iar toata viata mea 

Te voi astepta 

Pana va fi momentul 

Sa folosesti si cheia

Acum este inchisa si 

Cheia e la tine 

Si cand o vei deschide 

Va vi doar pentru tine

In inimioara mea

Port un dor ne-ncetat

Te voi iubi mereu 

O inger minunat.

Ne rătăcim pe cărări paralele,

Priviri stinghere se-aprind și se sting,

Ne ținem în umbre cu gesturi rebele,

Dar inima știe că nu ne desprind.

Trecem ca umbre pe holuri străine,

În valuri de oameni ce-și au propriul destin

Jucăm un teatru, dar noi știm prea bine

Că masca ne cade când nu mai privim.

Ne ținem departe cu gesturi precise,

Ca doi actori ce-și joacă uitarea,

Dar umbrele noastre, pe coridoare ucise,

Soptesc că noi ne-am tăiat chemarea.

Și totuși, în noapte, când nimeni nu vede,

Se zbate un dor vinovat și aprins,

Ne mințim, ne respingem, dar inima știe

Că singuri ne-am dus către propriul declin.

Ne spunem că astfel iubirea se stinge,

Că aceasta se spală cu timp fără glas,

Dar undeva, sub tăcerile reci,

O șoaptă se zbate și cere un ceas.

Să plec a fost o mângâiere,

Un dor ascuns, o înviere.

Am înțeles ce-i de păstrat,

Ce-a fost uitat, ce-a fost iertat.

Din rădăcini cresc ramuri noi,

Dar nu uităm ce-i sub noi doi.

Cuvintele rămân tăcute,

Dar faptele sunt celeute.

În încheiere spun cu rost:

Tot ce-am pierdut, tot ce-am fost,

M-au învățat să merg spre soare,

Să las în urmă ce mă doare.

Te-aș iubi o dată și încă o dată,

Te-aș găsi în serile fără de sfârșit,

Te-aș striga în miez de noapte,

Te-aș căuta în umbrele misterioase,

Te-aș simți în adâncul sufletului meu,

Te-aș visa în liniștea amurgului,

Te-aș alerga în mijlocul furtunii,

Te-aș descoperi în lumina zorilor,

Te-aș adora cu fiecare bătaie a inimii,

Te-aș dărui întregii mele vieți,

Te-aș iubi dincolo de timp și de spațiu

Pentru că din toate câte sunt, doar atâta pot.

Te văd în sclipiri de smarald luminând,

Lumina ce-alungă întuneric și noapte,

Iar noaptea din gândul ce plânge flamând

Alungă și foamea și plânsul departe.

M-arunc peste scări ce urcă-cobor

Cu trepte abrupte - le număr pe toate.

Mă uit către zare, te văd, îmi e dor,

Mă-ndrept către tine târâș și pe coate.

Departe-i balconul la care priveam

Din propriul balcon, zâmbind cu știință,

Că văd al tău chip frumos și gândeam:

”Nu pot să te pierd, e cu neputință!”

Îmi trec prin priviri imagini cu mii:

E marea, un munte și locuri de vis,

E viață în toate, și moarte, să știi,

Un ochi mai clipește și altu-i închis.

Mă mișc, deci trăiesc, cu frică privesc.

Mă-ndrept către casă - e drumul ce-l știu,

Dar unde e casa? Căci vreau să zidesc,

Zidesc și dărâm, căci locu-i pustiu.

În cap aud numai pustiu

Căci n-am să-ți fiu și n-ai să-mi fii

Si plec, dar plec și nu mă-ntorc..

Căci nu mi-ai fost și n-am să-ți fiu.