Mă vei căuta

Eram singur ca acum,

Era noapte, și încă cum;

Te voiam în viața mea,

Ai venit ca si o stea.

Am vorbit cu al meu dor,

Dorul de-acel viitor;

Dorul de acel trecut;

Dorul de ce a început.

Acum simt iar ca-năinte,

Nu-mi găsesc gram de cuvinte;

Doar cu tine aveam tot,

Acum doar durere pot.

Mândria este pretutindeni,

O lume plină de ignoranți;

Se cred și cei mai cetățeni,

Si primii vin ca aspiranți.

Mândria înghite suflete întregi,

Le macină, le-aruncă-n societate;

Mai toți se simt, se cred mari regi,

Sub false-idei numite democrate.

Mulți nu înțeleg că însăși România,

E încă sub jugul fenomenului Pitești;

Că răul si-a schimbat mânia,

L-a transformat în depravări prietenești.

Mândria-i, păcatul suprem,

Primordial, luciferic sub pământ;

O Doamne, iartă-mi România,

Al vieții nost-prim legământ. 

Îngeri sunt, veniți din cer,

Aduși de aripi comandate;

Când un om simte dureri,

De îndată-s puși pe fapte.

Albul lor nu-i orbitor,

Dar e luminos și sfânt;

Glasul lor nu-i grăitor,

Ci transmite al lor gând.

E păcatul tău că ai făcut să plângă

Ochii care te priveau cu drag,

C-ai stins lumina-n inimi fără rugă

Și-ai dat iubirea veșnică-n praf și trag.

Ai spus cuvinte ce tăiau ca lama,

În loc de mângâieri, ai dat venin,

Și-ai ars în suflet ceea ce-ntr-o dramă

Se pierde încet, dar doare-n veci deplin.

Ți-am pus în palme inima întreagă,

Și tu-ai lăsat-o-n frig, să tremure,

Când tot ce-ți cerea era o dragă

Privire caldă, nu umbre sumbre.

Dar timpul, vezi, nu iartă și nu tace —

Îți va aduce-n gânduri plânsul meu,

Când alții vor iubi și fi-vor pace,

Tu vei vedea doar golul tău mereu.

Când nopțile te-or strânge fără milă,

Și liniștea va deveni blestem,

Să-ți amintești de mâna mea umilă

Ce te-a iubit fără vreun alt sistem.

Să nu cauți în alți ochi alinare,

Căci n-o s-o găsești nicicând la fel —

Iubirea mea a fost ca o visare

Pe care-ai rupt-o singur, crud și rebel.

Acum rămâi cu ce-ai lăsat în urmă,

Un dor amar și-un drum ce nu mai e,

Căci dragostea când pleacă... nu se curmă,

Se schimbă-n foc ce mistuie-n tăcere.

Și am să te privesc în ochi,

Și am să gust al tău suspin,

Iară tu nici n-ai să poți,

Să mă vezi atunci când vin. 

Și-am să mă aplec peste tine, 

Peste pielea ta ce arde,

Geme corpul tău sub mine,

După vorbe, după fapte. 

Sar scântei din ochii tăi,

Si îți tremură privirea, 

Când prea lent eu te mângâi,

Iară tu te pierzi cu firea. 

Te topești sub a mea în gură, 

Si te pierzi cu totul în noapte, 

Cand îmi plimb limba cu ura, 

De la gât până la coapse. 

Și urc iar, spre a tale buze, 

Și mă îmbat din mierea lor, 

Intre noi nu-i loc de scuze. 

Noaptea tremură ca martor.  

Ne privește timid luna, 

Prin fereasta aburită.

Și privind la noi întruna, 

Se apune, fiind mâhnită.  

Căci de când a fost proptită

Sus, pe cer în bolta lumii, 

Ea, nicicand n-a fost iubita, 

De întreg neamul omenirii, 

Intr-atat cat tu ai fost, 

Sub plăpânda ei lumină, 

Fiind geloasă, fără rost, 

Pe a ta piele, atât de fina. 

Și pe ochii tai ce sunt, 

Ca și ceru-n pragul nopii, 

De un negru mult adânc, 

Făr' de stele sau reflecții.  

Dar în care joacă viu, 

Arzător, flăcări din iad.  

Pentru tine am sa fiu, 

Păcătos, crud și mârșav.  

Până când sfârșim in foc, 

Și ne prăpădim in jar, 

Iar atunci, in acel loc, 

Te voi face a mea iar.  

Că nu-i loc sub cerul lumii

Să ne țină pe amandoi.  

Cand dam ton alert iubirii. 

Și o ridicam la nori.  

Iată, freamătă și plânge, 

Chiar și soarele din zi, 

Și la noi, privind se frânge, 

Căci ca noi nicicând vor fi.  

Iar pe buza ta de sus, 

Pot să gust numai regrete.  

Și câte lacrimi s-au scurs, 

Pe obrajii bietei fețe.  

Dar pe buza ta de jos...

Dulcea ta dorința zace. 

Ce se scurge pan' la os, 

In fiori ce nu-ți dau pace.  

Iar pe gâtul tău se simt, 

Cu un gust dulceag și frică, 

Sute de fiori de frig, 

Ce nu-ți dau nici pic de tihnă. 

Și... de-aș coborî mai jos...

Poate chiar pâna la sâni,

Și să gust din acel roz...

Pun pariu ca-ai sa suspini!

Sunt fir de ață rătăcită
pe-un mal de Dunăre străin,
frânturi de viață obosită
pe valuri scrise de destin.

Se-ndeamnă clipele să toarcă
minute reci de prea mult plâns,
pe drumul casei or să-ntoarcă
doar umbra vântului nestrâns.

E gândul stins de licărire
și timpul țel de neatins,
o zi flămândă de iubire
e ochi de apă necuprins.

Aleargă-n noapte sângerânde
șirag de vorbe peste zări,
un biet valah în patimi blânde
respiră doruri prin cântări.

Un singur trup păzește viața,
mlădiță plânsă de-un toiag,
ca frunza prinsă dimineața
de-un vis rămas din ierni pribeag.

Sunt fir de ață rătăcită
bătaie vântului să-i fiu,
de norii vremii azvârlită,
pe străzi, o umbră în pustiu.

In zare vad amurgul

Si plopii fara frunze

Pe aleii pustii se plimba

Iubirea fara muze.

Ce cauta iubirea?

Te cauta pe tine 

Frumosul din poveste

Cu licariri divine.

Te cauta in lacrimi

Si-n zambete fugare

Te cauta in galaxii

La mii de ani in departare.

Iubirea te gaseste

Oriunde ai fi in lume

Dar de-a ei magie

Nu poti fugi ,oriunde.

Tu esti ce nimeni nu poate fi

Nici astazi,maine ori demult

Caci pentru mine esti doar tu

Esti singura iubire.

Nu suntem prieteni ,

Acest cuvânt are alt sens pentru mine ,

Dar tu taci , înghiți în sec ,

Nu îți convine.

Nu suntem amici ,

Pentru că ce avem noi e mai intens ,

Mult mai aprig , destul de fin ,

Greu de înțeles .

Nu suntem ,,împreună",

N-am ajuns la acel nivel înalt ,

Încă plutim prin sentimente ,

Prea greu atrași.

Doi străini ce vorbesc ,

Două cunoștințe ce își zâmbesc ,

Persoane ce trăiesc ,

Oameni care se iubesc .

Îmi place să merg la casa copilăriei,

Doar închid  ochii și mama apare,

La vremea ei era ca argintul viu

Mi-ar place, cum era s-o pot descriu.

Primăvara avea un ajutor de bază,

Cu sapa făcea minuni, pe brazda firavă,

Firișoarele eliberate se ridicau  îndrăznețe, 

Scăldate de ploaie, dădeau soarelui binețe.

Când câmpia n-o chema, alță meserie știa,

Năvădea, țesea,floarea pe covor învia

Asemeni florilor de pe iea pe care o purta

Așa de mult îi plăcea ce făcea.

Mama de toate știa să facă: împletea, croia, 

De sărbători cu rochii noi ne gătea, funde în păr

Ne bucuram de datini și de sărbător

Și mai ales de jocuri și de grădina cu flori.

Dar mai ales, ne aduna pe toți la masă

Făcea mâncarea cea mai gustoasă

Și ne spunea căt de mult ne iubește

Și acesta-i rostul, pentru care trăiește 

Rostul nostru-i aă ne amintim, să te pomenim.