Iubește-mă

Drumul meu e asemeni metalului ros,
Asemeni fierului tocit de bătaie,
O muzică trecută prin tot ce a fost
Si scrisă în grabă pe-o ultimă foaie.

Casa mea e în mijloc de pădure,
Asemeni cuibului construit în frunzani-
Să poată veni mama la mine,
Chiar dacă vor trece o mie de ani.

Să bată la ușă cu vântul de-afară
Si crengile mele, încet, să deschidă.
Să bem ceai cu lămâi ca odinioară
Si la plecare să mă cuprindă.

Să vină tata din ierbi și izvoare,
Să bată la ușă prin murmur adânc
Si frunzele mele să-i pun la picioare,
Iar când se va duce, în taină să plâng.

Să-mi vii și tu mai târziu de pe stele
Si să cobori de sclipire în noapte
Cu raza ce cade grăbită din ele,
Pentru a-mi fi peste veacuri aproape.

Ochii tăi - soarele de mai
M-au petrecut, când am plecat
Spre- apusul cel mai depărtat,
În căutarea altui rai.

Mâinile- leagăn din crengi vii,
Mi-au dat avânt când m-am pornit
Si totodată m-au oprit,
Născându-mi dorul cel dintâi.

Tot chipul, l-am purtat mereu,
Cu mine-n drumul depărtat
L-am pomenit și l-am chemat,
Să mă ajute - tatăl meu!

Atît de drag mi-ai fost odată și - atât gândeam la tine,
Că șapte vieți să uit aceasta și tot ar fi puține.
Acum cînd tu o strângi de mâina, sau poate ea te strânge,
Eu văd sub masca de placere, cum inima îți plînge,

Si văd, cum liber ca un flutur, în gânduri, zbori spre mine-
Noi șapte vieți să stam în doi și tot ar fi puține.
Nu te ascunde-n ochii mei și nu-ți ascunde visul;
Cu tine încă mai doresc să caut Paradisul,

Căci dacă mă ascund și eu, în ochi străini, ca tine-
Tu șapte vieți vei căuta … și tot vor fi puține.

Grâul spicul îşi dezbină.
Vântul fulgere aşterne.
Peste dealuri şi colină
Florile s-adun troiene.
Păsări cântă la vioară.
În ansamblu apa trece
Printre pietre ca de moară,
Suspinând în murmur rece.
Cerul e mai plin de stele.
Se îndoaie frunza-n nuc
De podoabele lui grele
Şi de anii ce se duc.
Numai eu, întins în iarbă,
Mă topesc ca un zefir,
Ca la capul meu să fiarbă
Roşii, flori de trandafir.
Şi iubita-mi stă aproape-
Lacrima îmi udă dorul.
Dacă mă visezi la noapte,
Va-nvia din morţi amorul.
Dacă mă visezi diseară,
Vreau să te găsesc frumoasă
Si în ochii tăi să-mi ceară-
Lacrima - să vin acasă.
Şi-am să vin atuncea, dragă,
Am să vin la pieptul tău
Mai aproape, viaţa-ntreagă,
Să te chem la Dumnezeu.

Anii nu mai au putere peste noi a se întoarce, 
Dar eu vreau să schimb o vorbă cu acei ce îi iubesc, 
Cu acei cu-a căror suflet stau în linişte şi pace, 
Dup- acei a căror glasuri alergând, mă ostenesc. 

Şi alerg, alerg sălbatic, peste dealuri, peste vale 
Tălpile îmi sângerează, dar nu simt nici o durere, 
Căci aştept din geana serii să îmi iasă tată-n cale 
Ce mi-e -n suflet o comoară - de lumină şi putere. 

Şi alerg fără oprire. Orizontul e aproape, 
Dar din urletul de vânturi înţeleg că-s strânsă-n gheare; 
Vreau să mă innec în lacrimi şi să mă topesc în ape, 
Căci de mii şi mii de zile, eu alerg cu disperare. 

Mă opresc în pragul casei obosită şi bătrână. 
Anii mei îmi sunt povara de-amintiri ce ne-au unit 
Orice frunză, orice floare, orice rază de lumină 
Îmi şopteşte – “ pentru tată, până astăzi, ai trăit”. 

Pe malul de stâncă, al cerului gri,
Te- aștept, fără teamă,
Si doru, în suflet, nu pot pototli,
De vremi - nu țin seamă.

E cerul înaltul, or doru-i nebun?
-Nu știu, ce să fie,
Dar chipului tău, obsedat, mă supun-
Icoană pustie.

Ți-i pasul, pe drum, de străin, rătăcit
Si atît de departe;
Mai am însă-n suflet un gînd fericit
Si pleoape uscate...

Și așa trec zilele mele:

Uitat în zbor îmi este gândul,

Un gând răzleț ce-și pierde numele

Și-s un suflet ce-și așteaptă rândul

La o viață

Monotonă,

Chinuită

Și absentă

Cu puterea unei vrăji

În al vieții ritm turbat

Îmi continui mersul lent

Reamintind

În gând

Cadența picăturilor de lacrimi,

Ce se prelingeau din inimile

Adânc străpunse de iubire

Patimă și durere,

Răcoare și ardoare,

Obsesie și lăsare.

Am oprit amintirile la poarta sufletului meu,

Le-am învelit în trandafiri și ghiocei,

Am pus și crini imperiali, chiar și-un curcubeu,

Să pot ca să respir, atunci când mi-este greu.

Am adunat speranțe și visuri de copil,

Le-am strâns într-o trăistuță

Să nu le pierd nicicând.

Am pus și o idilă de dragoste-nfocată,

Și-am sigilat-o în suflet,

Să n-o uit niciodată.

Dar, în vâltoarea vieții,

Apar nori și furtuni …

Ne pierdem în minciună și devenim imuni.

Sfidăm chiar omenia, pe semeni, pe străbuni,

Iar în final ajungem,

Să fim niște nebuni.

Apoi, sleiți de vlagă

Trăim în resemnare,

Și implorăm toți sfinții, le cerem îndurare.

Uităm de fapte bune, în confruntări cu ură,

Iar drumul pocăinței

      E doar o FUNDĂTURĂ!

Viorica E.

    Tu, spune-le, că noaptea asta 
    nu va trece prin mine, 
    degeaba...
    Tu, spune-le, că nu sunt, 
    atât de rău, 
    dar, nici bun,
    Tu, spune-le, că n-am uitat, 
    ce nu trebuie să uit, 
    niciodată,
    Şi, mai spune-le, tu, 
    că eliberarea mea, 
    nu e departe;
    
    Ziua aceea străluci-va cândva, 
    căci... nimic nu mai e de făcut
    aripile mele sunt gata, 
    ce dacă penele-mi sunt încă ude, 
    grele, sub roua dimineţii mele.
    
    Din înalt voi cade, 
    si dacă voi zbura vreodată, -
    încă n-am învăţat -
    spre TINE am să zbor, şi,
    în TINE, sufletul, am să-mi zdrobesc,
    ŞI ACOLO AM SĂ-L LAS !!!

Ce poate să facă iubirea dintr-un om?

Cum am ajuns din persoana care eram,

La persoana care sunt acum?

Cum a reușit o singură persoană

Să-mi schimbe complet viziunea despre lume și amor?

Cum a putut să mă schimbe la 180°,

Cu ajutorul unei piruete dintr-un vals nesfârșit, cosmic,

În care dansăm îmbrățișați,

Aflați în universul nostru?!

Poate la început par niște întrebări banale,

A unei persoane care se pierde pe sine, pentru a-și regăsi

Cealaltă jumătate,dar el mi-a schimbat percepția

Pe care o aveam asupra vieții și viziunii mele de viitor!

Acum, în loc să mă văd pustiind prin lume,

Pierdută!... Rătăcind prin abisul meu singuratic și întunecat,

Plin de responsabilități și griji, făcându-mă să mă adâncesc

Tot mai mult în lumea muzicii, care pentru o perioadă

M-a învățat să-mi accept destinul

Și să văd și cealaltă față a lumii!

Mă văd alături de el trecând peste toate obstacolele vieții,

Dar și toate obstacolele care vor apărea în calea iubirii noastre!

Mă văd lângă el, într-un amor paradisiac,

Desprins din vise și povești de adormit copiii,

Cu prințese și zmei ,eroi și antieroi !

Sunt recunoscătoare vieții că mi l-a adus în cale,

Dar mai ales lui că a reușit să-mi deschidă inima,

Pe care credeam că o am de piatră

Și nu poate nimeni să o străpungă cu flăcările aromatice ale iubirii!

Îi mulțumesc din suflet că m-a învățat

Cum să iubesc cu adevărat!

Și îi mulțumesc pentru că nu se joacă cu inima mea care...

S-a făcut mică, sclipitoare și mlădioasă de când i-a cunoscut sufletul!

Și... Asta e... Dacă se va întâmpla cândva să ne despărțim,

Prefer să rămân singură,

Pentru că știu că ceea ce simt pentru el este aur pur,

Iar o dată cu plecarea lui de lângă mine,

Va muri și o jumătate din mine!

De-ar fi și cerul să cadă peste mine,

Cum se frâng tăcerile-n suspin,

Te-aș chema, iubito, să m-aline

Umbra ta rămasă în destin.

De-ar fi și stelele să moară-n zori,

Să-nghețe timpul între ploi,

Ți-aș desena din lacrimi flori,

Să-nflorească drumul înapoi.

De-ar fi și munții să se plece-n vânt,

Și șoaptele să-mi cadă greu,

Aș pune-n rugăciune orice gând

Să te păzească-n vis mereu.

De-ar fi și moartea să m-apuce-n vis,

Din piept mi-aș rupe doru-n hău,

Să nu-mi răpească glasul scris,

Să-l duc cu mine, glasul tău.

Sunt un foc, un foc mocnit,

Un jar cald, de mângîiere,

De speranță și iubire.

Sunt nisipul fin,mărunt

Călcat în picioare,

Sărutat de valul mării 

Pe drumul înserării.

Sunt umbra ce te însoțește,

Doar pe drumul tău,

Neștiind că mă loveșe,

Și, că mă doare așa rău...