TU, SPUNE-LE...

Dintre toate acele clipe petrecute împreună cu cineva drag ție, pe care ai alege-o ca fiind cea mai bună? Mai intensă?

Este, evident, o întrebare fără răspuns. Nu voi putea niciodată să aleg, nu-mi este cu putință, întrucât mintea mea nu se poate opri doar la o clipă. Au fost atâtea momente, încât pot doar să mă opresc, și, povestindu-ți, să "sar" de la unul către un altul, întocmai precum Șeherezada...

Deci, fii astăzi Șahriar-ul meu și am să-ți povestesc că odată...

... era o seară de iarnă timpurie, cu lapoviță spulberată de un vifor nebun, iar timpul se scurgea prin mine lent, cleios... Era trecut de ora zece; în casă se lăsase frig, iar de-afară se auzea "upa" de la barieră. Un marfar se tânguia, trecând greoi macazurile șinelor, sacadat, urlându-și povara...

La o lampă de birou cu lumină slabă, îmi făceam temele. Cifrele se încăpățânau să nu-și dea mâna între ele, iar eu abandonasem, fără să știu, lupta cu ele... Pe brațe, deschisă, "20.000 de leghe sub mări" mă purta prin lumi subacvatice, fantastice, zgândărindu-mi imaginația... 

Liniștea din casă, restaurată, își făcuse culcuș în mintea mea. Am închis cartea, caietele, am stins lumina și m-am târât către culcușul rece, încercând disperat să-mi încălzesc picioarele... Într-un târziu am adormit și-am visat că...

... eram om mare și însoțit de jumătatea mea de măr și păpădia noastră veselă, care râdea tot timpul către soare pe sub pălăriuța ei de pai, ne așezasem la o coadă lungă cât o zi de post, ce șerpuia în jurul Sagradei din Barcelona. 

Era punctul culminant al vacanței noastre, plănuisem această vizită cu luni de zile înainte, și iată, acum stăteam și sporovăiam veseli și nerăbdători ca un mic stol de vrăbii, așteptând ca rândul nostru să înainteze. Noroc că de soarele arzător al dimineții spaniole, eram protejați de o copertină subțire de stuf care ne dădea exact atâta umbră, cât să nu ne uscăm ca niște pești rămași fără apă.

Sagrada Familia. Înaltă, unică, impunătoare cu turnurile ei ascuțite crescute înspre cer, îmi lăsa impresia unui castel filigranat în nisip, ca și cum Gaudi proiectase în joacă, ceea ce va deveni cândva, cea mai mare Basilică creștină din lume.

Cinci arce înalte și zvelte turnate în beton alb ce contrastează plăcut culorii cafenii ale clădirii, adăpostesc statui stilizate de sfinți și scene biblice, care sunt surclasate de scena sfâșietoare a crucificării Mântuitorului.

Dedesubt, două uși uriașe din bronz ce reliefează în mod absolut spectaculos intrarea, creează vizitatorilor senzația că mai degrabă sunt invitați să intre într-o bibliotecă, dat fiind sutele de cuvinte ce răsar în mod inegal din trupul ușilor, și am observat cu uimire cuvintele care sunt cel mai adesea atinse de către pelerini, întrucât le-am citit și eu însumi mai lustruite față de celelalte: GOD, FAITH, LOVE...

Pășim cu emoție în întunericul răcoros, într-o, pădure de coloane grațioase ale căror capiteluri ornate cu medalioane din sticlă de Murano, sprijină miraculos acoperișul care îmi pare un cer nesfârșit, dar totuși palpabil. Din toate părțile, vitralii spectaculoase, la fel de înalte ca și coloanele gotice, frâng lumina în cioburi multicolore, întruchipând sfinți, scene biblice, sau pur și simplu, dând viață luminii... 

Marmura de pe jos și-a cedat luciul curcubeului, iar mie mi se părea că pășesc pe diamante, fiind cu totul copleșit de acest efect vizual suprem, care îmi aduce lacrimi de uimire în colțul ochilor. Dar asta nu e tot: în spatele altarului, același curcubeu mângâie cu blândețe tuburile argintii ale orgii sporind efectul și subliniind ideea că lumina se desface în spectrul celor șapte culori...

Deasupra altarului simplu și auster, o umbrelă uriașă mărginită de picăturile unei ploi încremenite în lumină, adăpostește aerul sfânt ce se ridică deasupra unui crucifix uriaș. Isus, nu este înfățișat cu capul plecat în jos, ci cu chipul îndreptat înspre Cer, într-o rugăciune mută: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac”...

Fără îndoială, "arhitectul lui Dumnezeu" a fost un geniu, întrucât Sagrada Familia nu este un lăcaș de cult oarecare. Efectul creat nu este unul de opulență, ci dimpotrivă: pelerinul este încercat de un sentiment adânc de pioșenie față de măreția lui Dumnezeu. Aici îl poți afla pe Dumnezeu, în fiecare coloană, în fiecare vitraliu, în fiecare culoare zugrăvită de lumină peste marmura rece, în fiecare detaliu filigranat care îți înnobilează privirea oriunde te-ai uita.

Brusc, mă opresc în marea de pelerini și-mi rotesc ochii spre înălțimile coloanelor, ca mai apoi să strivesc această imagine, această clipă, îndărătul pleoapelor, întipărindu-mi-o adânc în memorie.

Dar clipele nu se lasă înlănțuite – ele curg, se risipesc și se topesc, ca lumina amiezii în vitraliile Sagradei. Numai amintirea lor poate rămâne, fragilă și strălucitoare, ca un curcubeu răsfrânt într-un vis pe care l-am trăit aievea, în care lumina, timpul și emoția se contopesc într-o singură vibrație.

Of, Doamne, de ce nu mi-ai dat puterea de a încremeni în timp această clipă?

    Cu ochii închiși eu tot îți spuneam,
    Refuzând adevărul pe care-l știam,
    Că iarna aceasta amară, umedă, rece,
    E ca un coșmar, ce în final se va trece...
    
    Sub soarele crud, de nori compromis,
    Curând ne-am trezit din acest veșnic vis,
    Pustiiți, nu credeam că din cer mai cădea,
    O petală de cais sau poate un fulg de nea...
    
    De-acum, a trecut... mult nu mai este...
    Cocorii, înalt, vor zbura înspre creste,
    Lumii întregi vestind sărbătoare,
    Când verdele crud va naște schimbare…

    Strigat-a îngerul din mine 
    Şi-nvăluit în glasul său -
    Oprit-am călător în drum,
    Doar eu şi umbra mea.
    
    Strigat-a îngerul din mine 
    Şi-aripa i-am simţit uşor -
    Oprit-am călător în drum,
    Doar eu şi umbra mea. 
    
    Strigat-a îngerul din mine,
    Dar nici o clipă n-am murit,
    Căci umbra mea murit-a mai departe-n mine 
    Şi-n urmă doar ecoul mi-a rămas.

    E furtună pe mare, şi tună cumplit,
    Tresărind albul fulger, dispare grăbit,
    Valuri se sparg de stâncile goale,
    Vântul nebun, mătură totul în cale...
    
    Nori grei, ca plumbul, atârnă sticlos,
    Vrând parcă cerul, să-l tragă în jos,
    Ţărmul e rupt, în bucăţi sfâşiat,
    Farul clipeşte în negură, c-un ochi disperat...
    
    Munţi se ridică, târând spre genuni,
    Lotci, sfărâmate-ntr-atâtea furtuni,
    În larg marinarii, de puteri sunt sleiţi,
    Ce crud e destinul ! Să moară-s sortiţi...

Dintre toate, cel mai greu mi se pare să reconstruiești. Să compui din nou întregul din bucăți, din sfărâmături. Să revezi în minte, iar și iar, ceea ce ai avut și cunoscut cândva și să-l recompui din puzzle-ul complicat care ți se relevă ochilor minții...

Dar chiar și dacă reușești cumva, bucățile lipsă, imposibil de recuperat, vor face ca "întregul", să nu fie complet, scoțând în evidență și mai mult fisurile lipite... Prin urmare, "noul întreg", devine doar o copie a originalului și nimic mai mult, un surogat care ține loc realității.

De câte ori m-am recompus pe mine? De fiecare dată, de atâtea ori de câte ori am fost frânt... Și de fiecare dată am devenit un alt "eu", altul, altfel decât cel de dinainte, o copie mai îmbunătățită a originalului, mai rezistent la înfrângeri... 

M-am ridicat din propriile mele bucăți, precum pheonix-ul din propria-i cenușă, dar a fost oare suficient? Noul "eu" va fi fost el suficient? S-a ridicat el mai presus decât toate celelalte versiuni anterioare?

Poate că da. Sau poate că undeva, adânc în mine, acel nou "eu" poartă înscris în ADN, o informație din începuturi care relevă deja secretul reconstruirii. Noul "eu" se reface firesc, din joacă, din râs, fără să mai simtă durerea sfărâmării.

-De ce râdeai prin somn copile?
-Pentru că doamna educatoare, a zis să stau locului, că dacă nu, mă trântește de face alți șapte din mine! Și m-a trântit, de m-am făcut în alți șapte copii mititei ca mine, mai mici decât mine, care alergau strigând în toate direcțiile!

Și poate tocmai de aceea, ori de câte ori viața mă frânge, simt cum în mine se trezesc iar acei șapte copii mititei, ca mine,— alergând în toate direcțiile, jucându-se, refăcându-mă din râs, din praf de stele și lumină...

    Eu mi-am dorit sărutul tău aseară, 
    Precum fitilul ce topeşte-n ceară, 
    - Să-l simt pe buze dureros şi-amar -
    Străluminând icoanele-n altar... 
    
    Căci lângă mine tu n-ai stat, 
    Iar aşternutul mi-a fost pat, 
    Doar pentru gânduri inutile, 
    Ce s-au trecut lăuntric şi futile... 
    
    Această noapte nedormită,
    Confuză-n vise şi-ncâlcită,
    Cu greu s-a prăpădit în zori, 
    Înrourând petalele de flori... 
    
    Acum, zadarnic mă săruţi...
    Degeaba vrei să mă ajuţi,
    Să uit de noaptea asta grea 
    Şi de cumplita nepăsare a ta…

De-ar fi să cadă cerul peste tine, te voi ocroti,

Şi poate să vină, baby, şi potopul, nu-mi stinge focul inimii,

Chiar dacă-i vreun cutremur, sfârşitul lumii ştii,

Atâta timp cât mă iubeşti, eu te voi iubi.

Lângă tine stau,

Lângă tine stau,

Cu tine sunt mai frumoase nopţile,

În ochii tăi răsare soarele.

Lângă tine stau,

Lângă tine stau,

Cu tine sunt mai frumoase nopţile,

Cu tine-n pat răsare soarele.

De-ar fi să ne lovească vreo cometă, nu mi-e frică, ştii,

Că sigur faci tu rost de vreo rachetă, vom supravieţui,

Chiar dacă e vreun tsunami, sfârşitul lumii ştii,

Atâta timp cât mă iubeşti, eu te voi iubi.

Şi când îți vine greu să vezi,

Eu sunt acolo să te luminez.

Şi când în tine nu mai crezi,

Eu sunt acolo să te motivez.

Tam-taca-tum-pa, hai vino încoa',

Vocea ta e o vioară în inima mea,

Tam-taca-tum-pa, te-aş fredona,

Ești refrenul din viaţa mea.

Lângă tine stau,

Lângă tine stau,

Cu tine sunt mai frumoase nopţile,

În ochii tăi răsare soarele.

Lângă tine stau,

Lângă tine stau,

Cu tine sunt mai frumoase nopţile,

Cu tine-n pat răsare soarele.

Mientras que me ames

Si el cielo cae sobre ti, yo te protegeré,

Y puede que venga, nena, y la inundación, no apagues el fuego de mi corazón,

Incluso si hay un terremoto, el fin del mundo ya sabes,

Mientras me ames, te amaré.

Sentado a tu lado,

Sentado a tu lado,

Contigo las noches son más hermosas,

El sol sale en tus ojos.

Sentado a tu lado,

Sentado a tu lado,

Contigo las noches son más hermosas,

El sol sale contigo en la cama.

Si un cometa nos golpeara, no tengo miedo, ¿sabes?

Que seguro que consigues un cohete, sobreviviremos,

Incluso si hay un tsunami, el fin del mundo, ya sabes,

Mientras me ames, te amaré.

Y cuando te resulte difícil ver,

Estoy ahí para iluminarte.

Y cuando ya no creas en ti mismo,

Estoy ahí para motivarte.

Tam-taca-tum-adiós, ven aquí,

Tu voz es un violín en mi corazón,

Tam-taca-tum-pa, te tararearia,

Eres el coro de mi vida.

Sentado a tu lado,

Sentado a tu lado,

Contigo las noches son más hermosas,

El sol sale en tus ojos.

Sentado a tu lado,

Sentado a tu lado,

Contigo las noches son más hermosas,

El sol sale contigo en la cama.

Croieşte-mă în linii consistente

Să nu m-atingi cu mâini indiferente

Îmi dai în nopţi lungi vise consecvente

Când te arăţi mereu doar pe fragmente

Sunt două trupuri, două monumente

Al meu, al tău, fără considerente.

În întâlniri din nopţi cu stele lente.

Noi, două inimi cu direcţii-adiacente,

Două buze şi doi ochi ca semnalmente,

Timpul şi spaţiul dintre noi absente

Nu poţi fi tu cel care face fente

Ştiind că eu trăiesc din sentimente,

De iluzii monumente...

Nu cer, nu vreau s-aud de argumente

Şi de idei, gânduri demente

Că dragostea e din sertarul condimente,

De la departamentul asistente,

Că este lux de visuri imanente.

Nu vreau la ipocriţi abonamente,

Ci din iubire sa-mi plătesc la viaţă rente.

Acestea sunt din cele inerente,

Hai să fim pentru suflet alimente,

Să ne iubim literalmente!

Ochii tăi poartă în ei frumusețe,

Dar din ei curge tristețe.

Ascunzi asta destul de bine

Dar doar pentru prezențe străine.

Eu îi citesc fără pic de efort,

Gasesc in ei așa de mult confort...

Repetitiv și de zi i-am admirat,

Și să creez ei m-au inspirat.

Pentru al meu suflet ochii tăi sunt ca o muză

Însă să îi înțeleagă pe ai mei refuză.

Refuza să vadă felul în care îi privesc 

Și cat de mult îi doresc.

Doresc ca atunci când nu sunt atentă să mă urmărească,

Si când îi observ să continue să mă privească.

Doua perechi de ochi rătăcindu-se,

Întâlnindu-se și regăsindu-se.

Insa ochii tăi nu se îndreaptă spre a mea privire

Dar tot continuă să mă inspire,

Fiindca transmit atât de multe sentimente 

Chiar și în cele mai irelevante momente.

La douăzeci de ani, sub cer de primăvară,
Ne-am întâlnit ca focul cu scânteia vie,
Credeam că lumea toată ne e scară
Și veșnicia, lucru de-o zi.

Ne-am jurat dragostea cu glas nebun,
Râzând de timp și de mormânt,
Căci moartea ni se părea un zvon
Iar viața, un cuvânt flămând.

La treizeci de ani, sub fruntea-ngândurată,
Ne-am revăzut mai rari în zâmbet,
Cu visele puțin tocite-n poartă
Și dorul mai așezat în cuget.

Vorbeam de rost, de drum, de pâine,
De ce-am fi fost și n-am ajuns,
Iubirea nu mai ardea, rămâne
Ca jarul mut, dar nepătruns.

La patruzeci, sub cer de toamnă grea,
Ne-am întâlnit ca doi străini cunoscuți,
Cu riduri noi și altă grea povară
Și ochii mai adânc tăcuți.

Nu ne-am mai spus ce ne durea,
Știam prea bine fiecare,
Iubirea nu mai cerea ceva,
Era o taină, nu-ntrebare.

La cincizeci de ani, sub frunza moartă,
Ne-am revăzut ca doi supraviețuitori,
Cu sufletul ca o casă spartă
Și pașii plini de vechi erori.

Ne-am ținut mâinile o clipă doar,
Ca doi ce-au învățat pierderea,
Iubirea nu mai era hotar,
Ci însăși adânca tăcerea.

La șaizeci de ani, în iarnă blândă,
Ne-am întâlnit fără cuvinte multe,
Privirea spunea tot ce se-ascundă
În vieți trăite pe jumătate.

Nu mai era dor, nici vină,
Ci doar o pace dureroasă,
Iubirea, o icoană veche, plină
De rugăciuni nerostite-n casă.

La șaptezeci de ani, sub cer stins,
Am venit singur la întâlnire;
Tu nu mai erai, și-am înțeles
Că moartea nu cere iubire.

Am stat pe banca știută-n vânt
Și-am vorbit ca și când ai fi,
Căci dragostea nu moare-n pământ,
Doar trupul cade, nu și ce știe.

La optzeci de ani, cu pasul rar,
Am venit totuși, deși eram gol,
Și-am stat de vorbă cu tine-n zadar
Ca și cu propriul meu ocol.

Nu mai plângeam, nu mai ceream,
Eram doar umbră ce-și aduce aminte,
Iubirea nu mai ardea, rămânea
Ca un nume spus fără cuvinte.

La nouăzeci de ani nu ne-am mai văzut,
Căci amândoi eram de mult plecați,
Dar poate, dincolo de început,
Ne-am recunoscut fără de pași.

Și poate-acolo, unde timpul cade
Și anii nu mai au putere,
Ne-am întâlnit, nu ca odată,
Ci ca adevăr fără durere.

Căci dragostea ce n-a fost viață
Devine veșnicie curată:
O întâlnire rară pe pământ,
Dar una singură, adevărată.

De ce să fim răi atunci când putem fi buni,

Când lumea e un câmp de lumină sub pașii nebuni?

De ce să nu iubim atunci când suntem iubiți,

Când brațele altora ne caută, deschise, fierbinți?

De ce să ne întristăm când ceilalți ne zâmbesc,

Când flori de speranță în ochii lor cresc?

De ce să căutăm furtună când în noi e armonie,

Când sufletul cântă, iar pacea lui vrea să fie?

De ce să nu ne rugăm pentru ceilalți, apoi pentru noi,

Să fim punți de lumină în întunericul gol?

Iubire necondiționată — un dar ce nu moare,

Respectul — o cheie spre bucurie și prosperitate.

Și-atunci… de ce?

Poate pentru că uităm cine suntem în firea lumii grăbite.

Dar poezia aceasta să-ți fie amintire:

Că binele crește într-o clipă,

Că zâmbetul schimbă o viață,

Că pacea se naște din gesturi mici,

Și că iubirea… e totul.

21.11.2025

Andrei GUȚU

Toate poartă numele tau... renglotă,

Toate poartă chipul și ochii tăi abis,

Toate poartă zâmbetul și râsul tău rană,

Toate poartă pielea și corpul tău interzis,

Toate poartă hainele și aroma ta vrajă,

Dar,numai tu ai gust de paradis...