TU, SPUNE-LE...

    Cum aş putea s-aşez în stihuri,
    Vorbe goale şi nimicuri,
    Gura lumii rea şi slută -
    În acorduri de lăută? 
    
    De mi-e dat şi îmi convine,
    Pun cuvintele în bine,
    De sunt jos în negru hău -
    Aşez rimele în rău...
    
    Pun cuvintele în rânduri,
    Înţeles ascuns din gânduri,
    Boabe mici de rouă-n soare,
    Gânduri-paseri călătoare...
    
    Cum aş putea să nu le cânt,
    De se pierde vorba-n vânt,
    S-aştern rânduri pe hârtie,
    Un gând bun din sută-n mie...

    Nu vreau să vorbesc...
    Căci vorbele mi-ar răsuna străine, 
    Vreau doar în braţe să te ţin...
    Să te sărut ca-întâia oară...,
    
    ... Să simt din nou,
    Urcând în mine 
    Magia primului sărut...
    
    Nu vreau să te privesc...
    Căci ochii mei mă-nşeală, 
    Vreau doar să te ating...
    Să te sărut ca-întâia oară...,
    
    ... Să simt din nou,
    Cum se scoboară-n mine 
    Magia primului sărut...
    
    Nu vreau să plec fără să ştii...
    Că toată viata mea am vrut,
    Să stau în umbra ta...
    Să-ţi spun din când în când...,
   
    ... Că vreau să simt din nou,
    Cum se strecoară-n mine 
    Magia primului sărut...

    Întors în amurg acasă, 
    după un lung drum, istovitor, 
    m-am regăsit înstrăinat,
    în braţele tale reci...

    Toate acele cuvinte, 
    de care dor mi-a fost, 
    să ţi le şoptesc,
    acum nu mai sunt, 
    în mine nu le mai găsesc...

    Nu mai găsesc, nici zori
    fără urme de sânge,
    ce-au urmat după albele nopţi...
    Cerul ce a stat să se rupă în mine, 
    acum nu mă mai doare...
    Alcovul golit de substanţă,
    fără să vreau, acum îl resping,
    privirea-mi umbrită de teama
    trecutelor iubiri,
    s-a pierdut în culori,
    în lacrimi ce sclipesc,
    timid, în raze de lună,
    transparent ca sufletul meu zdrobit,
    de nepăsarea ta nocturnă...

    În final, mă voi retrage convalescent,
    în frânturi de cuvintele şoapte,
    aceste cuvinte, pe care totuşi, ţi le voi spune:
    dragostea asta e ori o mare minciună,
    ori un imens adevăr,
    nici eu nu mai ştiu,
    oricum, acum nu mai contează,
    căci mâine-am să plec... din nou...

Văd așa, câteodată, cum cifrele se încăpățânează să se așeze și să-și dezvăluie frumusețea și secretele. Parcă ar fi niște căluți în miniatură care aleargă în toate direcțiile, nechezând cu coamele-n vânt peste câmpiile nesfârșite și albe ale ecranului meu, căluți albaștri, și negri, iară cei roșii nu-mi plac, fiindcă-s cei mai nărăvași...

... dar, uite-i, hop!, cum aleargă într-un galop nebunesc, nesfârșit și burlesc, lăsând în urma lor doar praf numeric, căci săgeata mea nu-i poate prinde deloc și chiar dacă încerc din răsputeri să le preiau frâiele, să mă țiu bine în șa, oricât de iute aș fi, cum dau să-i prind, ei tot se scutură și scapă, iar eu rămân dezamăgit și neîmpăcat, întrebându-mă dacă nu care cumva am încurcat iarăși o ecuație simplă cu o amintire...

La capătul rândului, prompterul clipește somnoros și sacadat, așteptând de la mine verdicte: 

- Ce vrei? Tu chiar nu înțelegi că nu mai pot, că nu mai vreau să alerg după cai... verzi pe pereți?
- Nu sunt verzi! Doar negri și albaștri. Știu că nu-ți plac cei roșii. Dar... ce s-ar face lumea fără ei?

Într-adevăr, ce s-ar face lumea fără căluții cei roșii? Că și ei trebuie să-și facă auzit nechezatul pe undeva, să scapere argint pe la potcoave, anulând herghelii întregi de albaștri și negri...

Nehotărât, mă abandonez încet, cuprins de îmbrățișarea caldă a literelor, căluții nu mai sunt, au plecat cu toții tropăind cu nepăsare, iar acum se întrupează doar cuvinte diafane care plutesc încetișor și care mă cheamă înșelător, vino!, noi suntem zânele câmpului ăstuia alb, hai să dansăm prin puf de păpădii și să culegem împreună roua strălucitoare a gândurilor tale, nu te mai gândi la herghelia aceea nărăvașă, noi cunoaștem o muzică divină care alină și oprește orice zbatere inutilă...

Tac. Liniștea se lasă grea peste gândurile mele, ca o perdea groasă de mătase, cuvintele s-au oprit mirate, șușotind între ele și dându-și coate, ce o fi cu el?, până acum se plângea de zgomotului cailor, acum e prea liniște, oare a rămas fără... cuvinte?, dar noi suntem aici, poate să aleagă pe oricare dintre noi, numai să spuie!, ori poate e obosit și nu mai poate sorbi din izvorul amintirilor, poate că a secat...

Sunt aici. N-am plecat nicăieri. Nu sunt obosit, iar izvorul meu este mai limpede și mai răcoritor ca-n alte dăți, numai că voi sunteți atât de frumoase, atât de pure, atât de adevărate, încât chiar mi-e greu să aleg, mi-e teamă să nu vă supăr, fără voi mi-ar fi imposibil să zugrăvesc câmpiile astea albe cu amintirile mele atât de dragi, numai voi îmi știți trăirile, bucuriile și tristețile mele, doar cu voi am putut să merg mai departe, să scot la lumină oameni, locuri și întâmplări care au trecut prin mine și au lăsat urme...

Fiindcă eu am învățat forța și tăria voastră, blândețea și asprimea voastră, știu că voi puteți mângâia suflete, sau dimpotrivă înfiera neadevăruri, cât de neîndurătoare sau răbdătoare puteți fi, atunci când o rimă refuză să se așeze la locul ei, sau cum puteți înnobila un cântec sau rezuma o pictură. Se spune că o imagine "grăiește" cât o mie de cuvinte, dar cât de nedrept! Cuvintele sunt forța motrice a gândurilor. Ele creează ordinea atât de necesară acțiunii! Or, fără cuvinte, gândurile cad pradă, haotic, altor herghelii care pot răsări de unde te aștepți mai puțin, anulând acțiuni și deranjând așezarea în calm a tot și a toate...

V-am așternut cuvinte. Iar voi, prin legământul vostru, mi-ați oferit alinare și loc de odihnă, atunci când prea-plinul sufletului meu amenința să pârjolească totul în cale ca un foc neostoit, voi v-ați întrupat în această oglindă limpede și calmă din care mi-am eliberat lumile, una câte una, lumi care au strălucit ușor pe undele voastre, legănate de același liant care contează: iubirea.

    Cuvinte care dor. 
    Cuvinte care odată rostite, 
    Se rostogolesc, devenind grele, 
    Grave, şi în cele din urmă, finale. 
    
    Cuvinte triste. 
    Cuvinte niciodată rostite, 
    Înghiţite amar, veşnic prizoniere, 
    În închisoarea sufletului tău. 
    
    Cuvinte suspine. 
    Cuvinte pândite pe după lacrimi, 
    Eliberate în boabe de rouă, 
    Mijite, în colţul ochilor tăi. 
    
    Cuvinte amare. 
    Cuvinte şuierate printre dinţi, 
    Azvârlite afară, precum nişte inimi, 
    Smulse din piept, tremurând încă. 
    
    Cuvinte totale. 
    Cuvinte mari, cuvinte ca nişte sentinţe, 
    Irevocabile, ce condamnă definitiv, 
    Alte cuvinte, ucise curând. 
    
    Cuvinte slinoase. 
    Cuvinte murmurate printre mângâieri, 
    Ce poartă în ele parfumul dulce 
    Al tufelor de zmeură încălzite la soare.
    
    Cuvinte în număr de şapte. 
    Cuvinte descântate în tina uşii, 
    Strălucind de încredere în bunătatea lumii, 
    Izvor, pentru o mare de alte cuvinte.

    Să nu mă minţi 
    Că nu mai e ger, 
    Şi-afară e soare 
    Şi-i soare cu dinţi... 
    
    Să nu mă minţi 
    Că demult nu mai ninge, 
    Când fulgul de nea 
    Obrazul îmi frige... 
    
    Să nu mă minţi 
    Că zăpada-i topită, 
    Când gloata de-afară 
    De bocanci mi-e lipită... 
    
    Să nu mă minţi 
    Că stârcii năvalnici 
    Zburat-au pe culmi, 
    Primăvăratici... 
    
    Să nu mă minţi 
    Că zarva de-afară 
    Nu-s doar colinde, 
    Ci cântec de primăvară…
    
    Să nu mă minţi 
    Fiindcă eu ştiu 
    Că anul cel vechi, 
    Nu moare-n pustiu...    

 
    Iar oasele-mi reci 
    Mi le-adun lângă sobă, 
    Căci încă mi-e frig 
    Să nu mă minţi… 

Era odata, ca in basme

Peste amintiri nepaste,

Ziua cand te-am vazut,

Si infatisarea eu ti-am cunoscut.

Aveai niste ochi ca-npovesti,

Si-am plecat drumet,

Adanc in ei, peste prut, mari si oceane,

Am cunoscut, o apasare,

Un gand neplacut, si un suflet mare.

Am cunoscut in vocea ta, un pusnic,

Pe un drum fara sfarsit,

Cautand liniste, si iubirea care te lasa fara nimic,

Si cand erai aproape de ea, eu ti-am gresit,

Iar drumul tau s-a lungit.

Atunci ochii tai m-au alungat,

Din trumul tau, nesfarsit.

Cand puteam sa-i pun capat, eu ti-am gresit,

Si ma caiesc, crede-ma c-o fac,

Da-mi voie, te rog, sa ii pun capac.

De-as putea sa-ti iau in carca aceasta suferinta,

Sa te scap si sa platesc atat cat imi sta in putinta.

Dar cat m-as jelii, 

Cat mi-ar fi de rusine, 

Iti multumesc, caci ma lasi din nou,

Pe drumul, tau fara sfarsit, acol' la tine.

Biată noapte prinsă în parcele
Am ajuns să cer iertare către stele
Încât dezamăgitor privesc la cadrul ceresc,
Eu pe vechia lună încerc să o îmbunez

Să-i spun cuvinte de călire
Timpul va trece fără a noastră unire
In al meu interior dau și boabe de albire

Secret deci, ce nu-l spun la nimeni
Păstrat ascuns în ramuri și bușteni
Etiră a unei povești înfiptă în veci
Cum eu visez la două stele reci

Iar lunii și stelelor nu le spun
Al meu jurământ pe unde îl pun
Liniștit î-l ascund printre gratiile albe
Aș da orice pentru ochii ei de nalbe

Din "Volumul Ceai de portocale și scorțișoară"

A fost frumos... a fost ca niciodată 

Dar n-am să mai implor vreodată

Să-mi dai un semn oricât de mic

...s-a terminat n-a mai rămas nimic...

Poți să stai liniștit, am obosit...

Mă voi gândi la tine în fiecare anotimp

Pentru tot restul vieții mele

Prin vise voi călători în timp

Unde gândurile-mi pot umbla rebele...

Poate te-oi regasi printre ele...

Și aripi imi vor crește inc-o dată 

Si voi zbura căutând a stelelor lumină 

Sperând povestea cu "a fost odată"

Cu finalul blanc ca o foaie velină...

Să ti-o amintești si tu când... Luna va fi plină...

Aștept de mult să te zăresc

Și ochii dragi să ți-i privesc.

Să pot atinge negru-ți păr

Și buzele-ți dulci ca de măr.

Să-ți aud glasul masculin

Suflarea ta ca vântul lin,

Și ale tale vorbe care sunt

Foșnetul frunzelor în vânt.

Cum soarele radiază

Din zori până în amiază,

Așa sufletu-mi să fie

Plin mereu de bucurie.

Fără tine, a mea viață

Se topește ca un cub de ghiață.

Și fără tine dragul meu

Nu mai pot să fiu doar eu.

Privește-mă și ai să vezi

Ființa, ce nu ai să crezi

Că ți-a păstrat același dor

Ascuns sub fiecare nor.

Aș fi dorit să pot s-ating

Iubirea ce nu pot s-o sting.

Și-aș vrea ca-n anii ce vor trece

Să nu mai plâng că-mi este rece.

Parfum de mare ochii lăcrimau, 

Şi degete’mpletite în amor,

Pe nisip doar urme rămîneau,

Doar urme de speranţă şi de dor. 

Pierdut, pierdut eram in scări de lut,

Ce tot mai jos mă depărtau,

De faţa ta şi de acel smerit sărut,

De ochi, ce dragoste ameninţau.

Ochii tai lucesc in noapte

Reflectindu-mi dragostea

Ma iubesti si esti de departe

Nu m-auzi iubirea mea !

Iti soptesc cuvinte multe

Insa ele n-au folos

Dormi frumoaso, somn frumos
 

Poate stii, ca eu la tine
 

Ma gindesc neincetat

Ca iubirea mea nu are

Un sfirsit nelimitat

Ca roua tu ma vei uda

Ca soarele vei lumina,

Mereu imi vei fi steaua mea

Si steaua ma va indruma.

Doar tu vei fi lumina mea

Si-n zori de zi vei lumina,

Acum e seara-n viata mea

Te rog aprinde flacara.