Într-un loc

S-a-nchis o ușă-n lumea noastră veche, 

Dar n-am putut lăsa să moară-n van, 

Cuvinte vii, ascunse-ntr-o ureche, 

Șoptesc și azi același dor uman.

Am strâns ce-a fost, din flori și din tăcere, 

Din nopți cu gândul dus la tine-aproape, 

Și le-am lăsat, cu teamă și plăcere, 

Pe-o filă nouă, tainic, fără șoapte.

Un alt liman le poartă-acum sub stele, 

Mai bine, mai curat, dar tot al tău. 

Acolo scriu ce simt, fără perdele, 

Că n-am plecat, am fost aici...mereu .

Dacă ți-e dor, și vântul te mai cheamă, 

Citește-n rânduri ce n-am spus nicicând. 

E acolo toată inima mea-n teamă, 

Și-un colț de cer ce încă-ți ține rând.

Uitându-mă la noaptea de afară,

La tavanul care știe tot ce ți-am scris,

La stelele care-mi șoptesc de tine seară de seară,

Mă întreb câte cuvinte au fost prea mici și nu te-au cuprins.

Mă întreb câte încă nu am apucat să-ți spun,

Câte poezii nescrise despre tine încă sunt pline.

Nu mă întreba de ce, doar vreau să știi…

Mă gândesc la tine.

Aș fi vrut să existe cuvinte mai mari,

Să pot descrie in versuri lumina din care ai apărut,

Să prind scânteia ce arde în ochii tăi,

Și tot ceea ce însemni tu.

Poate că nu am reușit să-ți spun tot ce simt,

Dar sper că am reușit să exprim bine,

Că, dintr-un cer plin de stele,

Tot mi-ar fi dor de tine… și

Mă tot gândesc că atunci când o să te văd

O să simt bucurie, dar…

O să și… mor de rușine.

Iubind când reci, albastre mări

încă-și învață rostul,

din mintea mea zâmbetul tău

luminează întreg orașul nostru.

Luminează și stâlpi, și clădiri,

și copaci… iar privind pe fereastră,

mi-ar fi plăcut să fiu un gând de-al tău,

să pot să trag cu urechea în mintea ta frumoasă.

Dar nu ca să aud ce gândești,

ci ca să-mi astâmpăr dorul imens de tine,

mituind simultan și ochiul tău stâng, și ochiul tău drept,

să se prefacă că nu s-au întâlnit cu mine.

Să mă așez pe fruntea ta și să privesc la tot ce privești tu,

să fiu un gând pierdut care, în sfârșit, și-a găsit adăpostul,

când, fără să știi, peste umbre

ai adus lumina în orașul nostru.

Și, cum sunt fericită la tine pe frunte,

nu vreau să mă mai gândesc la timpul pe care aș vrea să-l zdrobesc.

Mai bine îmi caut curajul, pășind pe sub lună,

într-o zi să pot să-ți spun cât de mult sufletul și inima mea

te iubesc!

Iubesc când viața te aduce neașteptat,

Și ești lângă mine clipe mai multe.

Ai observat cât de frumos cădeau fulgii de zăpadă pentru tine?

Parcă făceau piruete în zbor să te salute.

Aș vrea atât de mult să te privesc din nou.

În ochii tăi încape atâta soare,

Uneori când lipsești mă doare frumos…

Până să te văd iar, nu mai am răbdare.

Când ochii tăi se scaldă în ai mei,

simt că mă înec de atâta drag.

Ești o mare albastră

Iar eu încă nu știu cum să înot

printre miliardele de fluturii din stomac.

Cu fiecare clipă care trece,

tot mai tare aș vrea să‑ți vorbesc.

Regret că zilele aleargă prea repede

Și nu am apucat încă să-ți spun

cât de frumoasă ești când zâmbești…

Și cât de mult te iubesc.

Cred că singura soluție să pot să-ți vorbesc,

ar fi să te răpesc și să te duc pe-o stea,

să te leg la ochi cu o bucată de lună

și apoi să încep să-ți spun ce simte inima mea.

M-am gândit și am luat-o pe toate părțile până să ajung la acest scenariu,

dar cred totuși că există undeva acolo ascunsă bine, extrem de bine, plasată într-un loc secret chiar de însuși Dumnezeu și o cale amiabilă,

să pot să-ți vorbesc fără să mă gândesc la 1000 de moduri prin care aș putea să te leg la ochi,

ca să nu mă vezi vulnerabilă.

Sau alt scenariu, înainte să vorbim, trec pe lângă o zonă de război,

așa poate încasez “întâmplător” niște gloanțe…

tu o să crezi că sunt dură și că plâng de la răni, când de fapt…

plâng că în sfârșit sunt la tine în brațe.

(100% durere,

0% expunere)

Cred că dragostea asta e ambivalentă,

deopotrivă frumoasă și grea,

tot ce îmi doresc este să îți spun ce simt fără să mă vezi slabă,

dar știu cât de slab e sufletul meu în fața ta.

Știu că am un stil de a iubi tragico-comic încurcat,

însă m-am gândit că dacă îți spun fricile mele, o să mă eliberez de ele

și o să accelerez procesul de a ajunge în lumea ta cu adevărat.

Răsar din iasomii, insomnii

Somnul își întoarce fața spre vii,

Când pe-o parte, când pe alta,

Când pe stânga, când pe dreapta,

Și atâta că nu pot să întorc somnul spre soare,

Că dacă aș putea să-i dau alinare,

L-aș trimite pe urma călcâielor tale,

Să adune bucăți din bătăile inimii tale.

Tu ne privești așa, pe somn și pe mine,

De parcă n-ai ști că ne este frig fără tine.

Nu vezi că și viața din insomnii

Ne-o dai din cele mai înflorite iasomii?

Când pe-o parte, când pe alta,

Când pe stânga, cand pe dreapta,

Se răscolește somnul de nesomn,

Eu mă răscolesc de dorul unui om.

Si nu orice om, un om care mi se plimbă prin inima, prin piele, prin suflet, prin minte,

Că până și frigul acesta se simte

Ca prima ploaie după o secetă în care

Pământul a suferit de depărtare.

Tu și ploaia asta îmi sunteți totuna

Si-aș vrea să stați pentru totdeauna.

Și sper să nu-ți treacă prin minte nicio secundă că tăcerile mele sunt ce nu sunt,

Că dacă atunci când plouă asculți cu atenție,

O să auzi din picăturile care se frâng de pământ

Cum îți zic pe rând

Mi-e dor de tine mult, mult, mult, mult, mult.

Și nu doar când plouă, ci și cand te uiți într-o zi oarecare în univers,

Și-o sa ai surpriza sa te vezi…

Pe bucăți…

un ochi, o mână, un picior, o unghie, o geană, luna cu părul creț...

Că atâta am ajuns să te iubesc,

Că nu mai știu unde să te așez.

Sunt recunoscătoare ca pot vedea pădurea,

Că pot vedea frunzele cum pică toamna dansând,

Că pot vedea cum păsările călătoare,

Trec peste cerul albastru cântând.

Sunt recunoscătoare că pot atinge cu privirea o floare,

Că pot atinge cu privirea un fir de iarbă înalt,

Că pot vedea cum norii se joacă cu ploaia,

Și cum din joaca lor se naște un curcubeu animat.

Sunt fericită că pot vedea munți și oceane,

Ca pot atinge cu privirea puțin din infinit, dar mai ales,

Sunt fericită că deși nu pot vedea dincolo de toate acestea,

Te voi vedea mai des.

Pierdut printre stele,
Odată dorind ale tale doar gene,
Trecerea nopții, de neexprimat in litere

Să te caut prin razele lunii am încercat,
A mea repetată dorința am mizat,
Tot ce cerul ofertă am considerat,
Emblematice vise de neratat.

Viitoare stele în dar, am vrut să fac felinar,
Râvnitoarea doar de al cerului har,
Etern una prinsă, în gratii de stejar
Alte stele naive, n-au avut habar.
Uimite, împachetate într-un unic dar,

Acum stau și aștept dornic,
Pentru a ta prezență, ca a nopții crainic,
Răsărită dintre stele, să nu dispari
O întinsă mâna de compliment, să apari
A lunii petale să le îmbujorezi
Pentru a mea temniță să îndepărtezi
Exilare de dor, de-mi scăpa ai mei solzi?

Din "Volumul Ceai de portocale și scorțișoară"

mă înec în mii de amintiri,

care, cu glas vioi,

îmi strigă în gânduri

mici momente dintre noi.

le privesc cu duioșie

pentru a nu știu câta oară,

și simt cum, prin vene,

îmi curge iubirea de odinioară.

melodia noastră e pe fundal,

iar eu dansez armonios un vals amar,

plutesc pe note muzicale,

șoptind cuvinte nefolositoare.

împiedicată, mă prăbușesc

ca într-un somn de după-amiază

în așternuturi moi,

și încep să visez.

cum, într-o pădure întunecată

zbuciumată, mă trezesc,

și picături de ploaie îmi răcoresc

pielea înfierbântată, ca jarul pe rug.

prin ceața densă, încerc să zăresc

o urmă de lumină după care să mă ghidez,

și undeva, în depărtare,

o flacără de lumânare răsare.

arde neîncetat,

deși vântul șuieră nevinovat,

iar eu mă ridic grăbită

să nu cumva să o stingă.

cu pași repezi, mă îndrept

printre umbre fără sens

spre flacăra

pe care sper să o mai găsesc.

Imi spui ca sinto ceva si ca ma placi

Da nu-i de ajuns sa te schimbi

Iar eu nu mai vreau, nu mai pot

Sa pierd timp

Pentru ceva ce nu mai are rost

Pentru ceva ce doar credeam

Ca e frumos

Da-i al naibii de dureros

Trebuia sa pun de mult stop

Da n-am avut curaj

Cand eram langa tine

Parca eram in sevraj

Imi asum tot, imi asum tot

Imi asum tot ce-a fost intre noi

Imi asum durerea, tristețea

Ce-am trăit o pt amandoi (bis)

Fiindcă am fost fericita

S-asta nu voi nega

A fost un vis frumos

Dar realitatea zice altceva

Imi asum tot, imi asum tot

Imi asum tot ce-a fost intre noi

Imi asum durerea, tristețea

Ce-am trăit o pt amandoi

Tin prea mult la tine

Da nu pot comtimua

Iubirea ce mi-o oferi

E toxică si grea

Am rupt bucăţi din mine

Pentru inima ta

Dar drumul catre noi

Nu-l mai pot înfrunta

Imi asum tot, imi asum tot

Imi asum tot ce-a fost intre noi

Imi asum durerea, tristețea

Ce-am trăit o pt amandoi

Mi-e  dor  de-o-ncăpere

C-un  mic  abajur ,

Mi-e  dor  de  tăcere

Și  liniște-n  jur  ,

De-o  muzică  veche  ,

Din  ani  de  demult ,

Iar  tu , la  ureche 

Să-mi  cânți , eu  s-ascult  .

Mi-e  dor , Minabella 

De  buzele-ți  moi ,

De  cântecu-acela 

Ce-l  știm  numai  noi  ..

Mi-e  dor  de-o  poveste  

Cu  iz  de  mister ,

De  vise  celeste 

Și  zâne  din  cer  .

Mi-e  dor  fără  preget 

Și  simt , tot   mereu  ,

Cum  micul  tău  deget 

Se-atinge  de-al  meu  ..

Mi-e  dor  de  misterul 

Frumosului  vis  ,

De  zborul  și  cerul 

Spre  viață  deschis  .

    Pentru tine-am inventat, 
    această stradă lungă, acest sărut,
    Pentru tine, noaptea-ntreagă, 
    fără lună, fără nori, 
    fără stele, a-nceput...
    Pentru tine, zi eternă, 
    soarele, s-a răzvrătit, 
    râurile, au murit, 
    mările, s-au adâncit, 
    stepele, s-au înverzit, 
    macii, roşii-au înflorit,
    Pentru tine trăiesc, 
    şi tot pentru tine, mor, 
    cu fiecare clipă, 
    petrecută fără tine...
    
    Pentru mine, tu 
    eşti realitatea, 
    de care am nevoie.