Privire

Îmbracă-te-n fulgi de zăpadă,

Fă din lume o vară albă,

Să scrie poeții mereu,

Despre ochii tăi… iarna mea caldă.

Și-n ziua în care-o să ningă,

Să-mi vii îmbrăcată-n zăpezi,

Și lasă-mă să îți trimit dorul meu

Pe câțiva nămeți.

Decembrie să ningă cu foc,

Peste cuvinte și noi,

Să curgă zăpadă din ceruri,

Și vară din ochii tăi.

Iar lumea întreagă să te vadă:

Iubita mea vară... în fulgi de zăpadă.

Te-aștept cu o cafea, la o masă mică,

Pe-o terasă cu flori din plastic,

Într-un oraș care miroase a ploaie,

Te-aș aștepta cu o umbrelă și-ar fi fantastic.

Ți-aș zice cu fiecare minut care-ar trece

Să mai rămâi, să nu pleci prea devreme,

Ne-am uita la lumea acoperită de ploaie,

Cafeaua s-ar răci de la vreme.

Ne-am comanda cu un aer galant

Alte două espresso de "Italia”,

Și-am râde din nimic și-am vorbi, și-am vorbi…

Și-am chicoti când noi, când ploaia.

Te-aș privi cum n-am avut cum niciodată,

În ochii tăi aș fi aproape de stele.

Ți-aș zice că acestea-s frumoase,

Dar tu, mai frumoasă ca ele.

Tu n-ai ști, poate, nici la final,

Dar când ai privi șoseaua,

Aș strânge din dinți, dar aș fi fericit

Că am fost cu tine… deși nu-mi place cafeaua.

Și chipul dulce să îl dai spre ploaie,

Și ploaia să mi-l dăruiască mie,

Că mult a mai durat facerea lumii,

Și tot atât cred c-a durat când ți-a fost pusă în ochi privire.

(Cine ți-a pus-o așa de blând trebuie să fi fost,

Și se simte,

Că nu-i același cu cel care mi-a pus mie măseaua de minte)

Dulcele mod de a vorbi de tiranul timp,

Dulcele mod în care știi să fii,

Cu cât se duce n-o să-l las să treacă,

Fără să te las înainte să știi…

Că vezi, cu cât de mult pământ se învelește pământul,

Și eu îl calc, dar tu nu-i aparții,

Tu ești într-o ploaie de diamante din spațiu…

Și încă nu știi…

Chiar dacă n-are început și nici sfârșit,

Ploaia de diamante o să ajungă aici,

Ca să te adun din ea și să îți spun că te…

(nu-ți spun aici,

există un loc mai bun

unde vreau să îți spun)

Simți și tu liniștea din noaptea asta?

Pe pământ parcă se tace altfel

Și pentru prima dată își schimbă perspectiva și privește în sus,

Nu mai așteaptă priviri înspre el.

Cerul e aglomerat mai ceva ca într-o zi de luni dimineața în cartier,

Luna și soarele… doi romantici,

Au întâlnire “secretă” pe cer.

Aș fi spus că își dau întâlnirea așa de rar pentru că sunt timizi,

dar ar fi culmea,

Când ei se sărută și se privesc

de față cu toată lumea.

Și pe lângă asta, în această noapte

întâlnirea lor se sfârșește cu ploaie de stele,

Stele uriașe, diforme sau mici,

cu cozi de pisici.

Mi-am pus doar o dorință,

Am luat în calcul că și-au mai pus și alte ființe…

Să-ți rămână ție mai multe dorințe.

(Deci nu uita să-ți pui în seara asta, multe, multe, multe dorințe).

(Și nu uita să cauți: Nasa, picture of the day)

Și doar ca să știi, dacă eu aș fi luna și tu soarele,

pământul n-ar duce lipsă

în nicio zi de eclipsă,

Că prea mi s-ar face dor de tine

Și prea mi s-ar adânci craterele de tristețe profundă,

Până când din lună frumoasă, rotundă aș ajunge

o gaură neagră urâtă,

Așa de urâtă încât părinții nu și-ar mai amenința copii cu bau-bau cum au făcut din totdeauna,

Ci le-ar spune că dacă nu sunt cuminți,

se coboară luna.

Oricum, sunt geloasă pe eclipsa lor,

Ei s-au văzut, dar eu nu te-am mai văzut pe tine de nu știu…

un infinit de zile

Și alte câteva mai sunt…

În inima mea se formează în fiecare zi noi cratere,

Când dispari de peste tot atât de mult🥺

Mi-ai pus în suflet chipul tău,

Mi-ai pus în inimă bătăi,

Mi-ai furat noaptea și în loc

Mi-ai pus scântei din ochii tăi.

Și de atunci mi-e tot mai dor,

Ca într-un vis, plecând spre casă,

Cu luna adormind pe cer,

Spunându-mi cât ești de frumoasă.

Pășesc pe somn și pe cuvinte,

Prin noaptea lungă ce îmi spune,

Că nu eu, însă tu, din nou,

Te-ai rătăcit la mine-n lume.

Și tot mergând, zâmbind spre casă,

Mi-așez nesomnul într-un vers,

Îndrăgostit te-am smuls din gândul meu,

Te-am strâns la piept, ne-am pus pe-o stea,

Și-am adormit… în univers.

Înainte să mă pun la somn,

Voiam doar să știi că în seara asta

Am ales violența… și prin urmare,

Ai face bine să te distrezi la maxim la festival,

(e o amenințare)

Îmi imaginez cum dansezi

Pe versuri scrise de mult pentru tine,

Mâinile tale se lasă purtate de ritm, prin părul tău trec versuri de iubire, zâmbetul tău se atinge cu noaptea… ahh

Existența ta, cea mai frumoasă dezordine.

(îmi lipsești 🥺 și îmi doresc din suflet să te distrezi)

Furtună în suflet.

Clipe înlăcrimate.

Vei duce cu tine

Tot ceea ce ai ales.

Vei pierde curând

Tot ce ai crezut câștigat.

Vei uita mâine

Ceea ce ai dorit azi.

O rană în inimă,

O perlă în privire,

Surâs amar pe buze,

Frâu clipelor nefericite.

Voi fi departe-n gânduri,

Și-n suflet încerc a rezista

Efectului ce-adânc e cauzat

De-al fricii, sentiment ascuns.

Eram pe treapta vieţii, pe scară infinită,
Mă’nconjurau pereţii, cu faţă biciuită.
Eram de unul singur, de tine nu ştiam,
Şi cu singurătatea, prea des mă alinam.

Mereu vedeam in vise, un chip fermecător,
Albastru ca şi cerul… magia ochilor. 
Însă in dimineaţă, iar deveneai abis,
Iubeam aceasta faţă, însă era doar vis.

Ceream doar de la viaţă, căldură şi amor,
Şi putrezeam intr’una de jale şi de dor.
Cuvinte dulci ca mierea, eu nu am auzit,
Şi cu singurătatea prea des m-am incălzit

Ai apărut lumină, în viaţă părasită,
Cu ochii calzi albaştri, si gură îndulcită. 
Ai devenit iubire, erai numai a mea,
Acum în viaţă neagră, a aparut o stea. 

Et si tu n'existais pas,

dis-moi pourquoi j'existerais.

Pour traîner dans un monde sans toi,

sans espoir et sans regret.

Et si tu n'existais pas,

j'essaierais d'inventer l'amour

comme un peintre qui voit sous ses doigts

naître les couleurs du jour,

et qui n'en revient pas.

Et si tu n'existais pas,

dis-moi pour qui j'existerais.

Des passantes endormies dans mes bras

que je n'aimerais jamais.

Et si tu n'existais pas,

je ne serais qu'un point de plus

dans ce monde qui vient et qui va,

je me sentirais perdu.

J'aurais besoin de toi.

Et si tu n'existais pas,

dis-moi comment j'existerais.

Je pourrais faire semblant d'être moi,

mais je ne serais pas vrai.

Et si tu n'existais pas,

je crois que je l'aurais trouvé,

le secret de la vie, le pourquoi

simplement pour te créer,

et pour te regarder.

Et si tu n'existais pas

Dis-moi pourquoi j'existerais

Pour traîner dans un monde sans toi

Sans espoir et sans regret

Et si tu n'existais pas,

j'essaierais d'inventer l'amour

comme un peintre qui voit sous ses doigts

naître les couleurs du jour,

et qui n'en revient pas.

En als je niet bestond

En als je niet bestond

vertel me, waarom zou ik bestaan?

Om te verblijven in een wereld zonder jou

zonder hoop en zonder spijt?

En als je niet bestond

zou ik proberen om de liefde uit te vinden

als een schilder die ziet hoe onder zijn vingers

de kleuren van de dag geboren worden.

en die het niet toebehoort.

En als je niet bestond

zeg me voor wie ik zou bestaan?

Voorbijgangers slapend in mijn armen

waarvan ik nooit zou houden?

En als je niet bestond

zou ik niet meer dan een stipje zijn

in deze wereld die komt en gaat

zou ik me verloren voelen,

ik zou je nodig hebben.

En als je niet bestond

vertel me, hoe ik zou bestaan?

Ik zou kunnen doen alsof ik mezelf was

maar ik zou niet echt zijn.

En als je niet bestond

geloof ik dat ik het zou hebben gevonden

het geheim van het leven, het waarom

eenvoudig om je te scheppen

en om je aan te kijken.

En als je niet bestond

vertel me, waarom zou ik bestaan?

Om te verblijven in een wereld zonder jou

zonder hoop en zonder spijt?

En als je niet bestond

zou ik proberen om de liefde uit te vinden

als een schilder die ziet hoe onder zijn vingers

de kleuren van de dag geboren worden.

en die het niet toebehoort.

Prin noaptea lină dansează fulgi,

Cu zâmbet de argint, lumina ce-o strălucesc.

În tihnă cad, în hore de iarnă,

Povești nescrise în inimi se întemeiază.

Aerul rece îmbracă lumea-n alb,

Pământul doarme sub un văl înzăpezit.

Fulgi mari, ca stele căzătoare, 

Șoptesc secrete pe tărâmul adormit.

În liniștea lor, se aștern cu gingășie,

Povești de iubire, de vis și bucurie.

Fulgi mari ce zboară în vântul serii,

Pe drumul lor, desenează magie.

Sub lumina lunii, se joacă cu umbrele,

Pe pajiști albe, un tablou înfiripat.

Sufletul lor, ca o poezie nescrisă,

În taină, în inimi, e permanent adăpat.

În zborul lor efemer, povestesc tăcut,

Despre frumusețea unui iarnă cu suflet.

Fulgi mari ce dansează, artiști ai iernii,

În versuri de zapadă, farmecul lor se dezvăluie.

" Tu scrii:

cerneala a scăzut 

marea suie"

citești în gând:

valurile roșiatice 

acoperă stânca.

Rănile mele sunt flori ce nu mor,

Petale de foc ce ard în decor.

Le port cu tăcere, le-ascund cu sfială,

Dar cântă în mine, cu voce brutală.

În suflet se scurg ca un râu fără mal,

Îmi șoptesc adevăruri în ton abisal.

Din durerea ce arde, un sens se arată,

Un drum ce renaște din inima spartă.

Le privesc ca pe stele ce cad și se-aprind,

Și-n ele găsesc tot ce vreau să cuprind.

Sunt urme adânci, dar sunt ale mele,

Povestea ce-ncape în mii de lulele.

Căci rănile spun, chiar de-ți vine să plângi,

Că-n viață renasc doar cei care se frâng.

Iar din lutul durut, în tăcere te-nalți,

Mai puternic, mai viu, din umbre renaști.