Gând la ceas de seară

Nu se-nclină oricărei raze,

Nu se supune niciunui vânt,

Crește departe, fără pază,

Nu-și lasă rădăcina-n rând.

Pe stânci albastre, printre ceață,

Acolo-i leagănul dintâi,

Puțini ajung, puțini o-nvață,

Puțini o smulg din al ei cui.

Dar eu, cu mâini temătoare,

M-am apropiat încet, tăcut,

Să nu-i strivesc a ei suflare,

Să n-o rănesc cu dor durut.

Am vrut s-o iau, dar mi-a fost teamă,

Că-n palme mi s-ar veșteji,

Că-n dorul meu, ca-n foc de vamă,

S-ar mistui, s-ar risipi.

Și-atunci, privind-o-n nopți cu lună,

Am înțeles ce nu știam:

Nu-i floarea mea, doar mă adună,

Și-o port în suflet... nu în ram.

Țin minte ziua aia.
Era cald.
Dar nu soarele m-a ars,
ci o veste:
„N-o să mai fie niciodată ca înainte.”
Atunci a murit copilăria.
Fără slujbă.
Fără colivă.
Doar cu un „Hai, maturizează-te.”
Și m-am maturizat.
Cu frică.
Cu nedormit.
Cu liste.
Cu vină.

Copilăria a murit într-o joi,
și de atunci, toate zilele sunt joia aia.
O aștept să revină.
Dar n-o mai prind niciodată la autobuz.
Poate merge pe jos.
Sau poate s-a ascuns în beci,
unde nu mai caut nimeni nimic.

Lui Eminescu, luceafăr peste vremi,
Îi scriu cu dor din umbra noastră grea,
Că-n versul lui mai arde-un cer de temni,
Și luna încă-l caută pe ea.

În codri vechi îi aud pașii de gând,
Pe lacuri doarme visul său adânc,
Iubirea plânge-n șoaptă, tremurând,
Că n-a mai fost un dor atât de sfânt.

El n-a murit, doar s-a făcut lumină,
Și străjuiește cerul românesc,
Când noaptea cade peste noi, senină,
Tot stelele în limba lui vorbesc.

Crăciunul nu apune, el se-ntrupează
în pașii mei, în aerul de-afară.
Hristos rămâne. Nu se retrage. Veghează
în tot ce-i smerit și merge fără grabă.

Nu-i vuiet sfânt, ci lege luminoasă,
ce face dintr-un om un loc ales.
Iubirea Sa, adâncă și frumoasă,
se mută din minune în firesc.

Pe masă stă rânduiala începută,
iar iarna ține cerul mai aproape.
Nu-i sărbătoare, e viața ținută

de mâna Lui, prin zile simple, șoapte.
A doua zi ne-nvață, fără teamă,
că Dumnezeu rămâne, și ne cheamă!

Reia-mi al nemuririi nimb
Și stresul din privire,
Și pentru toate dă-mi în schimb
O oră de dormire.

​Nu-mi da Ion, acel țăran
Banal, fixat pe glie,
Ce-a luat pământ, dar n-avea plan
Și-a dat în prostie.

​Nici pe Ghiță la Moară,
Plictisitor și previzibil,
Ce-a ars cârciuma-ntr-o seară
Într-un mod cam penibil.

​Ia-l pe Harap, e de copii,
Ce caută-n programa de liceu?
Cu spânul și cu drăcii,
Mă simt bătut de soartă greu.

​Mă simt ca-n Plumb, sunt un sicriu,
Bacovia-i starea mea de spirit,
Iar un Testament aș vrea să scriu,
Că simt cum dau de finish.

​Nu vreau Războiul lui Ștefan,
Că m-a înșelat și pe mine viața,
Iar de Iran se-aude-n plan,
Mi s-a tăiat și greața.

​Doar pe Otilia o mai țin,
Că-s Costache cel jefuit de timp,
De fericire am puțin,
Banii sunt singurul nimb.

​Corola e o aberație clară,
Tortură la optsprezece ani,
O metafizică amară
Pusă pe cap de niște titani.

​Iar Riga Crypto? Hai să fim serioși,
E un Luceafăr făcut pe ciuperci,
Droguri și rege de mușchi bărbos,
Barbu, pe ce drumuri ne mai cerci?

​Baltagul e un western, e noir,
Singura chestie faină-n catalog,
Vitoria-i detectiv, are har,
E singura cu care-aș vrea dialog.

​Moromeții? Bârfă de moși,
S-au strâns bețivii la poartă,
Iar în O Scrisoare, niște fricoși
Pierd subiectul și ne dau soartă.

​Leoaica e singura bunăciune,
Nichita măcar a avut stil,
Dar Iona e o altă lume,
Schizo-n burtă, un biet exil.

​Deci reia-mi nimbul, fă-mă om,
Că simularea m-a stors de vlagă,
Vreau doar liniște, vreau un somn,
Și nota șase să-mi fie dragă!

Trăind în cercul vostru strâmt,
Materia mă trece,
Căci eu în simulare mă simt
Un picat... și rece.

Ți-aș scrie pe tâmplă, cu cerneală tăcută,
Că te port în gânduri, ca-ntr-o rugă mută.
Că te-am pus pe inimă, loc de icoană,
De când ai zâmbit, și m-a durut toamnă.

Mi-ești dor deși ești, mi-ești drag deși ești,
Cum ești numai tu în toate poveștile mele firești.
Mi-e gândul o horă, și-n mijloc ești tu,
În rochie albă, cu pasul tăcut, dar curat ca un „nu”.

N-am cânt să-ți dau, nici flori n-am în mână,
Dar ți-aș da o viață, legată de-a ta cu sârmă bătrână,
Să nu se desfacă, să nu se-ncovoaie,
Să fim noi doi duminică-ntr-o gară de la țară.

Și dacă n-ai spus „te iubesc” niciodată,
Să nu te grăbești, să nu fii supusă vreodată.
Că eu te iubesc, și-n așteptarea mea caldă,
Te cresc în cuvinte, ca-ntr-o fântână adâncă și dalbă.

Intră iubito, pășește-mi pe suflet,
Precum amurgul pe cerul complet...
Toarnă-mă-n palme ca lutul fierbinte,
Să-mi fii adâncimea cuibărită în minte...

Fă-te comodă în tot trupul meu:
Odihnește-te-n mine, lasă-te greu...
Apasă-ți penumbra pe tâmplele mele,
Să-mi fii limpezimea îmblânzită de stele... 

Și dacă vei vrea să-mi privești printre pleoape,
Somnul ușor ca pe-o frunză purtată de ape,
Din nou, pe piele, să-mi scrii ridul adânc,
Ca pe un vers, pe care, flămând, îl mănânc...

Și dacă vei vrea, cândva, să afli ce simt,
După o noapte albastră topită-n absint,
Fii răsăritul ce șterge această tristețe adâncă,
Fii țărmul meu, pe care valul nebun se aruncă...

Vorbesc și gândul îmi ascult 

Cum inima pulsează pentru tine, 

Iubire și dragoste făr 'de sfârșit 

Și simt că-s mulțumit cu mine. 

Și cum n-aș fi eu fericit pe lume 

Când tu ești jumătate din întreg, 

Ești floarea visului de dimineață 

Pe care am știut când s-o culeg. 

Mi-ai apărut pe timp de toamnă 

Și mi-ai pătruns adânc în suflet, 

O muză ce versul mi l-a inspirat 

Și m-am trezit al tău iubit...poet. 

De-atunci n-am încetat a scrie 

Și pune pe hârtie ce m-a atins, 

Iar de mi-a fost bine sau greu 

Am plâns, am râs și am învins. 

Acum ne prețuim unul pe altul 

Că ne avem și zilnic mulțumim, 

Celui de Sus, când rugă înălțăm 

De cum trăim...cu-al nost' destin!

Uitat departe nu mai știu ce să mai fiu

Pierdut e drumul strălucind către lumină

Orbită-i inima zbătându-se-n pustiu

Cărarea viselor arzând-o fără vină

Pășește umbletul adânc părând că-s viu

Lipsit de tine ce să fiu ascuns în beznă

Poate o bufniță zburată-ntr-un târziu

Sau un delfin ce-noată-n oarbă aparență

Dacă mai sunt un om în toate nu mai știu

Cerșind uitării să mă scape de urgență

Iau întrebarea și o-ntreb ce să mai fiu

Surzit de urletul tăcerii n-am prudență

Se-apleacă mâinile golite la pământ

Strângând în palme imposibilă tangență

Dezintegrat mi-adun fărâmele-n cuvânt

S-aștern dorințele strivite de-o absență

În alb și negru strămutat mă plimbă vânt

Rămas cu mine nu mai am nici o valență

Ce-o să mai fiu dacă la tine nu mai sunt

Fugind culorile mă paște o carență

Umbrindu-mi zilele de soare norii plâng

De-atâta ploaie se instituie demență

Neîncetat picuri de dor mă sapă-n gând

O să mai fiu doar în lumina ta prezență

Ochii-mi erau scântei atunci când te vedeau

Și buzele-mi strigau a foc când tu mă sărutai

Doamne!...nici toți poeții la un loc

Nu ar putea descrie dorul ce ți-l port!

De-ai sti ce dor îmi e, când inima te vrea

Să te mai simtă o clipă aproape

Să bată din nou lângă a ta

Căci mai frumos nicicând nu bate...

Ce dor îmi e de ochii tăi senini

Amintirea lor azi mi-e un souvenir

Când cu dorință știau să mă îmbie

Mi-atât de dor...si doar eu știu...

De-ai sti cum stai ascuns în gândul meu

Doar eu să mi te pot găsi 

Bărbatul ce în suflet mi-a sădit 

Dorul ce azi, mi-e infinit...

Romantismul încă există.

Nu-l lăsați afară s-aștepte.

Bucuria și dorul coexistă

În inimi și minți înțelepte.

Invitați-l în lumina din suflet

Și oferind sentiment cu căldură,

Așezați-l într-un frumos triolet

Amintind anii care se pierdură.

Primiți în dar ale lui învățăminte

De a crea clipe lirice de neuitat,

Rostiți iubire prin sincere jurăminte

Și ascultați poemul ce este recitat.

Iubirea,

O floare din grădina mea 

Ce înflorește an de an 

Pe care nu o rănesc intenționat 

O ud cam rar dar recunosc 

Îi spun ce simt și ce mă doare 

E ascultătoare ,

Mă înțelege când nu i vorbesc 

Am zile în care nici nu o privesc 

Oare e bine ? 

Prin ea descopăr zi de zi

Un ghid complet al iubiri 

O armonie,

Cu o sămânță de la floare 

De o plantezi, o îngrijești 

Vezi cum după fiecare udare 

Apare un pui verde 

Un nou început care a primit 

Încredere , răbdare grijă 

Sunt câteva principii 

Ca în iubire ,

Totu-i la fel ghidul e același 

Dar nu toți îl înțeleg