Formula visului pe piele

În nopțile ce-mi plâng pe față tăcerea,

Mă simt un cuvânt pierdut într-o tăcere grea,

Cum luna mă privește cu ochi ce nu cunosc durerea,

Eu, îngropată-n umbre, simt cum se sting chemările mele.

Mă pierd în tăcerea mea, între gânduri răvășite,

Ca un parfum uitat într-un colț de rai pustiit,

Dorințele mele se scurg, o lacrimă prea adâncă,

Iar inima îmi strigă fără ecou, un glas înghețat, pierdut, tăcut.

Când tu mă privești, doar o siluetă se naște,

O umbră ce se furișează în ochii tăi, prea grăbiți,

Nu știi că dorul meu vibrează în fiecare adiere,

Ca o frunză bătută de vânt, căzută dintr-o poveste nerostită.

Aș vrea să fiu mai mult decât o umbră fugară,

Un chip scufundat în doruri, dar în zadar mă frâng,

Căci tu, în goana ta nebună, nici măcar nu mă vezi,

Și mă pierd în gânduri grele, ce în sufletul meu stau rănite.

Iubirea mea este un vânt ce trece neobservat,

Un abis unde marea își rupe valurile în zadar,

Și în loc să fiu o lumină caldă, mângâind o lumină de aur,

Mă fac praful ce se scutură într-o lume fără ecou.

În loc de gânduri roșii, fierbinți ca un cuvânt de dor,

Scriu în colțuri de hârtie, poezii amare și pustii,

Despre o iubire ce nu există decât în fantomele unei nopți,

Și mă frâng, dintr-un vis neîmplinit, în lumina unei luni ce m-a uitat.

Cânt ca un înger ce n-a cunoscut pământ,

Fără colțuri, fără vreme, fără vânt.

Sufletul meu plutește în cântul gol,

Sunt doar ecou, dar în mine se naște un rol.

Nu sunt glas, nu sunt sunet, nu sunt nimic,

Sunt doar o fărâmă de dor, un pic

De tăcere adunată în aripi de foc,

Un râu fără râu, un drum fără loc.

Când te chem, tu, ce ești altceva decât vis,

Te chem dincolo de timp, dincolo de ce ai zis.

Te chem în adâncuri, nu în sus, nu în jos,

Într-o lume unde cuvintele nu sunt, dar sunt rost.

Vino să-mi spui, nu când, dar unde,

Căci aici nu e acasă, dar toată casa este unde

Cântul meu se pierde, tu îl vei găsi,

Într-o poveste fără sfârșit, tu vei fi.

Te chem cu ochii închiși, cu pasul tăcut,

Unde nimic nu e ce pare, dar totul e ascuns în lut.

E o lume ce tremură, dar nu o vezi,

Căci ea se naște în sângele meu, în fiecare vrei.

Să vii, nu cu pași, ci cu o umbră tăcută,

Să mă auzi doar când taci, doar când ești mut.

Căci în liniștea ta voi cânta fără cuvinte,

Vino, doar tu știi ce-ți cer, în zeci de mii de simțuri ascunse, neștiute.

Eu, un înger, nu pot fi decât adânc în cântec,

Tu, un mister, doar auzi, nu simți nimic.

Aș vrea doar o poveste, doar o clipă,

Vino acasă, și să mă auzi... cum te chem, în fiecare simț pe care-l am și nu-l înțeleg

O crimă devastatoare, oh tu inima mi-ai furat 

Ce chin și jale să trăiesc doar cu umbra ta

M-ai fermecat cu-n glas de sticlă

Lin și atât de curat, cum inima mea de la el a țâșnit de îndat' cu suspin însângerat

Eu zbieram printre umbre după scânteia luminii de iubire ce m-a îndurerat, iar tu doar de voioșiea agoniei mele 

M-ai strâns de brațe, ce dulce m-ai zgruzumat, vrând sa-mi fi muza ai rămas doar un spin neiertat

Mi-ai dezgolit sufletul cu semnele tăietoare ale iubirii tale, iar sub pielea despicata mi-ai soptit-n scris ce dor îmi este să te dor

Iar eu ca naiva te-am lăsat sa-ți verși veninul, crezând că voi simiți ceva fior...

Ceva sa mi facă sufletul mort sa simtă ceva...

O iluzie de a iubirii

Asa ca crima mea a fost că te-am iubit, iar a ta că ai ucis un suspin, necrezând că el poate iubi

Oh, Doamne ferească lumii de așa oroare, fiind cu sufletul aurit și plin de viață, să plângi după un suspin ce nici măcar nu are vreo valoare

Emană doar dispreț și inimi frânte, e doar umbra străină ce vrea sa emane doar dor, nu și alinare 

Doamne, ce m-o fi pus să iubesc ce mă râneste? 

De ce nu mă pot vedea prin ochii tăi? Să îmi amintesc cât de mult contez, că nu-s făr' de valoare

Poate într-o altă viață, în loc să suspin după ce nu mai trăiește, să-mi înclin speranța spre sufletul ce-mi moare, să știu să fac diferența pe care ceilalți nu au știut s-o facă

Autopsia sufletului – operă tăcută,

Lumină bântuită în umbre de carne,

Fiecare gând un nerv înveninat,

Fiecare emoție, o rană ce curge în zare.

Am deschis pielea gândurilor,

Și în adâncuri am găsit un țesut de neliniște,

Fibrele iubirii se răsfrâng în spini de dor,

Arterele durerii bat ritmul unei inimi străine.

Timpul, chirurgul cu mâini tremurând,

Taie firul memoriei și leagă fragmentele,

Pe masa rece a existenței, ne reîntoarcem,

Căutând o esență în praf de visuri risipite.

Aici, sub bisturiul privirii,

Se scurge lacrima unui adevăr adânc,

Fiecare strat al ființei e o carcasă

Și totuși... sufletul trăiește, ascuns în cenușa lui.

Sufletul, un organ rupt între cer și pământ,

Nu moare niciodată, dar se naște cu o răsuflare de frică,

În fiecare fereastră se oglindește un strigăt mut,

Fiecare respirație o sută de mii de săgeți.

Iată, mă opresc... să aud tăcerea lui,

În autopsia aceasta, nu există vindecare, doar înțelegere.

Cine sunt eu, dacă nu un atlas al greșelilor,

un munte de umbre care se scurg în jos,

căutând oceanul care nu există?

În piept, port o busolă stricată,

ce arată mereu spre nordul unde te-am pierdut.

Dar poate că nu te-am avut niciodată.

Inima mea este un mecanism vechi,

o oră spartă care ticăie în gol,

ca și cum timpul ar fi un secret

pe care trupul meu refuză să-l înțeleagă.

Și totuși, te caut.

În fiecare respirație, în fiecare absență,

în fiecare pas greșit care devine cărare.

Mâinile mele sunt continente sfărâmate,

insule care se scufundă sub greutatea dorului.

Ce este pielea mea, dacă nu hârtie veche

pe care universul a scris o poezie,

dar a uitat s-o termine?

Am fost cândva lumină, o stea care a uitat

că trebuie să ardă pentru a străluci.

Acum, sunt doar cenușă,

plutind într-un vânt care nu duce nicăieri.

Și tu, tu ești aerul care mă împinge înainte,

dar niciodată destul de aproape.

Oare câți pași îmi mai rămân

până la marginea hărții?

Acolo unde toate cuvintele dispar,

iar liniștea devine singurul adevăr?

Poate că într-o altă viață

voi fi o planetă fără oameni,

doar valuri și vânt,

doar ecoul unui cântec

pe care nimeni nu-l va cânta vreodată.

Dar până atunci, te port cu mine,

o rană ascunsă în geografia ființei.

Un punct mic, un detaliu pe marginea universului,

care mă definește mai mult decât vreau să recunosc.

De-ar fi și cerul să cadă peste mine,

Cum se frâng tăcerile-n suspin,

Te-aș chema, iubito, să m-aline

Umbra ta rămasă în destin.

De-ar fi și stelele să moară-n zori,

Să-nghețe timpul între ploi,

Ți-aș desena din lacrimi flori,

Să-nflorească drumul înapoi.

De-ar fi și munții să se plece-n vânt,

Și șoaptele să-mi cadă greu,

Aș pune-n rugăciune orice gând

Să te păzească-n vis mereu.

De-ar fi și moartea să m-apuce-n vis,

Din piept mi-aș rupe doru-n hău,

Să nu-mi răpească glasul scris,

Să-l duc cu mine, glasul tău.

Sunt mii de ochi cuprinși de lumi pierdute
Încet, iar uneori grăbit se stinge viața unui om
Si totul pare că se scurge într-o mare de noroi.
Căci ea e lumea ce mă plânge
De nopți întregi în zorii zilei.
Căci sufletul s-a trecut în nori, morman.
Si totul pare că rămîne în amintiri,
Doar urma-i plânge într-un dans.

Privirea ei, ochii albaștri

Parca cerul îmi zâmbea

Si șopteau mereu într-una

Nu ma uita, nu ma uita

O zi trecea, alta venea

Focul, mai tare ardea

Și povesteau și își spuneau

Nu ma uita, nu ma uita

Ea perfectă, el nu prea

Avea vicii ce-l oprea

Insa focul nu înceta

Ea îl uita, el aștepta

Ani insa au trecut

N-a fost asa cum au vrut

Ea sa dus, el n-a stiut

Ca îl uita, dar aștepta

Vremea lor a și apus

Nimic nu-și mai aveau de spus

Ea fericită, el nu prea

Ea îl uitase, el murea

    Aceasta-i inima mea,
    Ca o piatră roasă de vânt,
    Uneori ca o petală,
    Strivită-n ploi de stele,
    Alteori ca un zar,
    Ce dansează-n lumină...
    
    Aici mă voi ascunde,
    În acest sanctuar,
    Şi-i voi plânge superior,
    Pe cei care nu ştiu ce-nseamnă dragostea, 
    şi n-au cunoscut durerea... şi moartea...

Dăruiește-mi o stea, o lume, un fir de nisip,
Și-am să-ți cioplesc în albă marmură chip.
Dă-mi un an, o zi, o seamă de secunde
Și-am să-ți dau un gând al minții mele flămânde...

Dă-mi lumină și umbră și tăcerea din nori,
Și-am să-ți aprind în noapte o mie de sori,
Dăruiește-mi cuvinte curate ca frunzele vii,
Strivite-n săruturi pierdute în zorii de zi...

Dă-mi roua din ramuri sclipind efemer
Ca ploaia să-ți cadă pe geamul stingher,
Fără tunet, fără fulger, fără nori: doar senin,
O atingere caldă pe trupul tău lin...

Și dacă-ai să-mi dai o rază, un zâmbet, un pas,
Sub perna-ți tihnită busuioc am să-ți las.
Tu doar să-mi dărui din somnul tău calm,
Un vis, o speranță, un lied dintr-un psalm...

Nu mă mai iubești, dar mă privești 

În zilele-n care cu privirea ne-ntâlnim,

Nu  știu cum faci, dar reușești 

Deseori să mă pui în suspin.

Nu mă iubești, dar nici nu încerci,

Prioritățile ne sunt diferite,

Tu astfel pe toate mi le-ntreci ,

Dar la tine nu știu ce se mai simte.

Nu mă iubești, dar nici nu mi-o spui,

Iar așa simt că timpul mi se pierde

Dorința a dragostei văd că nu mai pui...

Divinul dintre noi nu se mai vede.

Nu mă mai iubești și nici nu mă aștept să o faci

Căci degeaba încerc să trec cu vederea

Mesajele în care și cu sufletul taci,

Ce mai târziu nu îmi mai aderă gândirea.

Mă mai iubești? sau pot să uit?

De noi? De tot ce am avut?

Ce facem? Lăsăm totul în trecut?

Faptul că mă iubeai, dar să arăți nu ai putut?