Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 6. Nebunele din Lazaret

 

6. Nebunele din Lazaret

 

— Pufi, aici!

Pufi era câinele pe care pădurea i-l dăruise. Într-o zi se avântase dincolo de râu, lăsându-se furată de farmecul serii care arunca umbre lungi printre copacii desfrunziți. La început își impusese să urmeze o singură cărare, dar, mai apoi, atrasă de scene în care copacii zdrențuiți de vreme păreau personajele unei piese antice de teatru, începuse să schimbe cărările, pierzându-le socoteala. Se trezise că umbrele copacilor dispărură, semn că soarele se apropiase de apus. A fost suficient să facă o piruetă pentru ca toate cărările să arate la fel. Făcuse încrezătoare câțiva pași spre locul în care i se păruse că până nu de mult se întinseseră umbrele indicându-i apusul, dar îndoiala îi strecurase fiori reci pe spate. Se așezase neputincioasă pe buturuga unui pom și închisese ochii încercând să-și recâștige stăpânirea de sine. Apoi un foșnet al frunzelor aflate la picioarele ei o făcu să sară speriată în picioare. Un câine, nu prea arătos, se tolănise cu burta în sus chiar lângă ea privind-o cu blândețe. Se aplecă și mângâie câinele pe burtă. Hotărâse să-l urmeze în speranța că o va duce în sat. După o oră de mers, acesta o scosese chiar la casa ei, ca și când acolo ar fi trăit toată viața.

Câinele se apropie de picioarele ei și se răsturnă pe spate așteptând mângâierile tinerei fete. După consumarea gesturilor tandre, intrate în obișnuință, gesturi care îi apropiaseră atât de mult, Iulia îl lăsă în cameră și ieși afară închizându-se într-o cămară din curte. După o jumătate de oră, ușa se deschise și o tânără, altă tânără, își făcu apariția în curte. O ființă, de aceeași statură ca a Iuliei, se apropie cu un mers legănat, nesigur, de casă. Părul era legat la spate sub o broboadă învechită de vreme, iar hainele păreau că aruncă asupra ei cel puțin încă zece ani de viață. Fața îi era palidă, încremenită etern într-un rictus ce disproporționa o încercare de zâmbet care de fapt nici nu mai putea fi recunoscut ca atare. Deschise zgomotos ușa camerei. Câinele se ridică și făcu câțiva pași spre ușă, dar se opri nedumerit. Își alungi trupul și un mârâit supărător se făcu ecoul stării de neliniște care îl cuprinsese. Apoi, mârâitul se transformă într-un lătrat care îndemna intrusa să se retragă în curte. Închise ușa în urma ei și mulțumită reveni la starea ei naturală, înlăturând și broboada de pe cap. Îl păcălise pe Pufi, deci deghizarea nu era rea. În caietul baronului era și portretul Iuliei pe care reușise cu succes să-l proiecteze pe propriul ei chip. Putea să-și pună în aplicare planul. Doar că ea va fi cea care va scrie povestea Iuliei, nebuna din Lazaret căsătorită cu un baron austriac. Iar rolul baronului va fi jucat de un doctor. La urma urmei, bărbații nu prea se deosebesc între ei când e vorba de femei. Apoi rememoră ziua când tiza sa, bolnava din salonul-debara, ajunsese în spital. Făcea acest lucru de parcă chiar ea fusese în pielea bolnavei. Se întâmplase cu doar o lună înainte de venirea lui Gabriel.

Atunci, în acea dimineață, o ploaie măruntă se strecura printre crengile arborilor ce străjuiau intrarea în ospiciu. Pe măsură ce zorii alungau întunericul, tabloul unei toamne umede se proiecta pe zidurile vechi îmbibate de urmele timpului. Numai în jurul porții se vedeau semnele unor reparații recente, făcute parcă anume ca să scoată mai mult în evidență paragina dimprejur. Boscheții din exterior se cocoțaseră pe ziduri aruncându-și amenințător crengile spre curtea interioară. Din loc în loc, mușcături adânci despicau linia care odinioară se întindea ca o cărare între meterezele destul de înalte. Dinspre șoseaua care se furișa doar la câțiva metri de ziduri se revărsa huruitul motoarelor care se opinteau să atace panta ce începea chiar în dreptul porții. Un val de apă și noroi se năpustea atunci spre intrare producând un zgomot asemănător rafalelor unor gloanțe ce se ciocneau de un zid de oțel. Dinspre fereastra mică ce dădea spre șosea, un om arunca priviri mânioase spre camioanele care nu încetau să transforme albul zidului într-un cenușiu deprimant. Ghemuită, lipită de un stâlp al peretelui, o ființă ascunsă de o pelerină primea cu stoicism aceste valuri de murdărie care odată ajunse pe trupul ei se prelingeau peste nailonul negru îmbogățind balta în care încălțările scofâlcite se scăldau. Din când în când, o umbră grăbită traversa șoseaua și se avânta spre poarta întredeschisă lăsând în urmă cuvinte de ocară la adresa vremii. Erau femei din sat angajate la ospiciu. Mai puțin nervoși, alți angajați coborau din mașini chiar lângă poartă, ferindu-și încălțările curate de bălți. Mașinile care îi lăsau la poartă fie se întorceau, fie își continuau drumul spre alte destinații în care oamenii își câștigau pâinea. Apoi, pe măsură ce timpul se scurgea, apăreau mașini care își îndreptau amenințător botul spre poarta închisă aruncând spre cabina portarului zgomotul nerăbdător al claxoanelor. În toate cazurile, puteai simți cu câtă grabă oamenii se străduiau să scape de colții umezelii care le sfârtecau parcă hainele înfigându-se adânc în carnea atât de iubitoare de căldură. Nimeni nu se sinchisea de mogâldeața condamnată să conviețuiască cu frigul dimineții într-o zi ploioasă ca aceasta, dar nici aceasta nu schițase vreun gest prin care să-și facă simțită prezența. Rezemată de perete, ușor încovoiată, părea o bucată desprinsă din zid ce sta gata să se prăvălească. Nu ar fi fost pentru prima oară când în fața ospiciului erau abandonați bolnavi de către familii ce nu mai doreau sau nu mai puteau să-și îngrijească rudele cu minți rătăcite. De regulă erau lăsați fără niciun act pentru a fi siguri că aceștia nu vor avea cale de întoarcere. Spre deosebire de aceștia, fata care aștepta resemnată la câțiva metri de poartă nu făcea niciun gest prin care să-și arate nebunia sau să atragă atenția părând mai degrabă că se ascunde de oameni. O mașină opri chiar lângă poarta de intrare și, fără să se sinchisească de ploaia ce continua să biciuiască pământul, o femeie coborî rotindu-și privirea de jur împrejur. Dar ochii ei erau îndreptați spre coroanele arborilor încă bogate în frunze ușor îngălbenite. Pentru asistenta șefă, fiecare zi de lucru începea cu câteva momente de relaxare petrecute în exterior, fie vară, fie iarnă. Simțea nevoia să-și încarce ființa cu aerul benefic al dimineții, iar seara, la plecare, obișnuia să meargă o bucată de vreme pe liziera pădurii spre sat, înainte de a se lăsa pradă grijilor care o așteptau în propriul cămin. Pădurea îi dădea puterea de a merge mai departe. Mogâldeața se dezlipi de zid atât cât zgomotul lipăitului prin apă să atragă atenția femeii. Privirile lor se întâlniră, fiecare transmițând spre celălalt propria-i trăire. Disperarea și mila, neputința și compasiunea, frica și curajul, deznădejdea și voința, ascunse în două suflete pe care soarta le-a aruncat pe drumuri atât de diferite, dar care se intersectau acum și aici. Se apropie de tânăra fată și încercă să-i ia mâna tremurândă între mâinile ei. Era un gest pe care îl încerca la primul contact cu orice bolnav. Prin cuprinderea mâinii în mâinile sale reușea mereu să producă o clipă de liniște și de siguranță de care un bolnav mintal are atâta nevoie. De fiecare dată, simțea că mâinile ei împreunate astfel cuprind sufletul unui nou născut. O amintire adâncă îi strecură, pentru a câta oară, lacrimi în ochi.

— Cum te cheamă?

Nu primi nici un răspuns.

— Ce s-a întâmplat? se auzi vocea portarului.

— Chemați un medic, vă rog.

Fata își retrase mâna dintre mâinile Doamnei și se ghemui din nou lângă zid. Asistenta șefă se depărtă făcându-i semn să o urmeze. Intrară pe poarta ospiciului, dar la vederea celor doi medici care se apropiau în fugă, începu să țipe din toate puterile.

— Nu! Nu vreau! Nu mai vreau!

Mâinile ei băteau aerul, în timp ce ochii alergau în orbite căutând cale de scăpare. O prinseră de brațe și atunci observară că tânăra avea ambele mâini bandajate. Trupul începu să-i tremure, saliva curgea necontrolat din gura întredeschisă care lăsa aerul să iasă șuierat din pieptul ce se zbătea nebunește să scape de o apăsare statornicită în mintea ei. Se smuci și o luă la fugă prin curte sub privirile amuzate ale pacientelor care se înghesuiseră la ferestrele saloanelor. Intră în fugă pe ușa primului salon unde un cor de voci o întâmpinară cu ostilitate. O pacientă se apropie de tânăra care se ghemuise într-un colț al camerei.

— Haide cu mine, scumpo!

Ieșiră amândouă afară și bătrâna o trase în debaraua lipită de salon.

— Să-mi spui tanti Crina! Ai auzit?

— Am auzit, tanti Crina.

— Bine, Iulia.

— De ce-mi spuneți Iulia?

— Aduci cu o asistentă pe care o cheamă Iulia.

Când doctorii intrară în debara, crizele reîncepură. Tanti Crina își luă bastonul și ieși în curte repetând cu convingere, fără să-i pese de ploaia care nu înceta să se reverse din norii întunecați ce se lăsaseră parcă pentru totdeauna pe valea Oltului:

— Nu pune mâna! Nu pune mâna!

Iulia se liniștise doar după ce medicii plecaseară lăsând-o singură cu asistenta șefă.

— Doamnă, se pare că veți avea propriul pacient, i se adresă unul dintre doctori în timp ce se depărta.

În debara se lăsă o liniște apăsătoare. Hainele ude căzură de pe corpul Iuliei sub privirile iscoditoare ale asistentei. Când îi desfăcu bandajul, pe unul din brațele ei apăru urma unei arsuri adânci sub formă de cruce.

Doctorul Gabriel intră grăbit în cabinetul asistentelor. Părea oarecum stânjenit, dar în același timp determinat să iasă din starea de victimă în care ultimele evenimente îl aruncaseră. Nu avea de gând să explice împrejurările care l-au transformat din nou în eroul zilei, ci mai degrabă să-și reia poziția în circuitul funcțional al spitalului. Mai ales dorea să o vadă pe Iulia. În cabinet era o singură asistentă care aranja medicamentele în plicuri. Un „bună ziua” mormăit al lui Gabriel fu răsplătit mai mult decât generos.

— Bună ziua, domnule doctor. Cum vă mai simțiți?

— Mulțumesc, acum sunt bine. M-am odihnit, pot să-mi văd de treabă.

— Nu vă grăbiți. Se pare că aveți o pacientă mai puțin. Tanti Crina și-a revenit, sau poate nici nu a fost paralizată. Acum este bine, bate iar curtea păzind turnul roșu. Se pare că nu este chiar atât de nebună pe cât arată. Oricum ne e tare dragă femeia asta. Să vă dea Dumnezeu sănătate că ați salvat-o.

— Și ea m-a salvat pe mine. Au mutat-o înapoi?

— Da. Se spune că vor să o trimită acasă. Dar casa ei este aici. Este la noi de zece ani. Tot atâția ani de când nimeni nu a întrebat de ea. Cum poți fi acasă printre oameni pentru care atâta vreme nici nu ai existat?

— Știți povestea ei? Vreau să spun, a povestit despre viața ei de dinainte?

— Nu cred că are o viață de dinainte, cum spuneți dumneavoastră. Cei mai mulți dintre pacienți trăiesc doar în prezent. Pacienții nu au amintiri, nu au viitor. Iar noi le știm doar ciudățeniile care îi cataloghează ca nebuni incurabili.

— Cum ar fi turnul?

În cameră intră Iulia cu tava de medicamente goală. Schimbă câteva cuvinte cu colega ei, după care se adresă doctorului Gabriel.

— Turnul este o oglindă.

— Ce fel de oglindă?

— Oglinda minții. Privim turnul și ne închipuim că dincolo de ziduri, chiar lângă noi, alte ființe își duc traiul. Sau poate suntem tot noi, dar în alte timpuri.

— Ai fost dincolo, Iulia?

Asistenta ieși din cabinet cu tava de medicamente lăsându-i singuri.

— Dar tu, Gabriel? Pot să-ți spun Gabriel când suntem singuri?

Gabriel schiță un zâmbet nu prea convingător.

— Desigur. Nu știu, dar vreau să merg. Cineva știe cum să pătrunzi în lumea de dincolo. O parte din lumea aceea face deja parte din mine.

— Lumea aceea te poate răni.

— De ce crezi asta?

— Întreab-o pe Iulia!

— Pe bolnava din debara?

— Da. Caut-o! S-ar putea să-ți placă.

— Curios să aveți același prenume.

— Da, curios. În plus se spune că semănăm ca două gemene.

— Aș vrea să o consult, dar până acum nu am reușit să dau de ea. Se pare că ceilalți doctori nu sunt interesați de starea ei. Iar eu am destul timp.

— Am să te ajut să o găsești, dar promite-mi un lucru.

— Orice.

— Să nu te îndrăgostești de ea.

Iulia știa deja că Gabriel se gândește la tizul ei altfel decât ca la o bolnavă. Dar oare nu asta urmărea? Scenariul din caiet trebuia respectat.

Ieșiră împreună din cabinet și se îndreptară spre debaraua de lângă salonul în fața căruia tanti Crina încerca să-și impună din nou autoritatea. Rând pe rând, fostele colege de salon se apropiau de bătrâna care stătea proțăpită în tocul ușii, lăsând vifornița să arunce valuri de zăpadă în holul micuț.

— Cine ești, drăguță? A, Vasile! Ai fost la Vasile. Diavolul se duce la Dumnezeu.

— Dumnezeu ți-a luat patul. Cum ai zis? Vii la noi. Popa te mușcă noaptea.

Tanti Crina nu făcea decât să ridice toiagul ei și să împungă fără milă trupurile încovoiate. Bolnavele se retrăgeau speriate.

— A venit nebuna.

— Nebuna s-a cununat cu diavolul.

— Spicele de grâu. Mi-ai adus spicele de grâu?

Tanti Crina se apropie de tânăra care tocmai i se adresase. Luă o mână de zăpadă și o presără pe capul fetei. Aceasta îngenunche în semn de mulțumire, apoi, cu mâna pe părul acoperit de alb, se retrase râzând.

— Am primit cununa din spicele de grâu!

Se lăsă purtată de farmecul unui vals ce-i cuprinsese auzul și picioarele ei se dezlănțuiră amețitor. Iulia se apropie și, luându-i mâinile, completă jumătatea lipsă a unui cuplu cuprins de febra plăcerii. Corpurile lor se întâlneau cu frenezia unui zbor al minții cuprinse de vraja fanteziei.

Pacientele se retraseră amuzate prin colțuri și, în hohote de râs, arătau spre perechea ce părea desprinsă din acest tablou rece, mut.

— Două nebune!

Bucuria înscrisă pe fața tinerei le molipsi pe femeile din salon care începură să se rotească amețitor. Câte una, apoi grupate în perechi, încercau să simtă cu întregul corp un ritm închipuit. Halatele se înfășurau în jurul trupurilor ieșite brusc din amorțeala indusă de trăirile interioare care le ținuseră până nu de mult prizoniere. Mâinile băteau aerul dând trupurilor convingerea de înălțare spre un cer divin proiectat în mințile tulburi. Pletele se balansau peste umerii dezgoliți biciuind din când în când fețele cuprinse de frenezia unei existențe născute din hăurile întunecate ale neputinței așternută prea multă vreme în trupurile lor. Din priviri, din piepturile răzvrătite în suflări neomenești, din gurile însemnate a repeta la nesfârșit aceleași obsesii atotstăpânitoare, toate cuprinse laolaltă în unicitatea spiritului fiecăreia dintre ele, se năștea o putere neînchipuită care le transforma în ființe greu de cuprins în limitele umanului. O puzderie de trăiri care se revărsau ca un fluviu de chemări și dorințe ale trupului. Iar mințile înfierbântate lăsau să se nască gânduri din cele mai neașteptate preluate cu convingere în propoziții scurte, poruncitoare. Șase feluri diferite de nebunie se transformaseră brusc într-o singură nebunie colectivă în care creierele se sincronizau perfect. Iulia se desprinse de tânără și se lipi de Gabriel. Spectacolul neașteptat la care erau martori le depășise capacitatea de a avea vreo reacție. Practic nu știau dacă trebuiau să intervină sau să lase lucrurile să se liniștească de la sine. Priveau neputincioși desfășurarea de forță ale celor șase paciente care brusc își recăpătaseră atât mobilitatea cât și capacitatea graiului.

— Dansează nebunele!

— Să danseze nebunele!

— Dansul nebunelor!

— Nebună e lumea din lumea întreagă!

— Dumnezeu e nebunul luminii din noi!

— Mă cunun cu Isus pe cruce!

Mica clădire începu să tremure sub ropotul pașilor. Urechile nu mai făceau față țipetelor care inundau cu putere curtea. Din clipă în clipă un medic sau ofițerul de serviciu putea să apară, iar corecția aplicată bolnavelor putea fi extrem de dură. Gabriel se repezi în mijlocul cercului ce tocmai se formase în jurul mesei și, gesticulând cu mâinile, începu să cânte în timp ce trupul se unduia liniștitor. Mișcările dezlânate ale pacientelor pierdură din intensitate, țipetele se răriră, fiecare femeie încercând să preia vorbele doctorului. Trupurile obosite se sprijiniră de paturi, răsuflările sacadate înlocuiră zgomotul asurzitor. Iulia interveni și ea apropiindu-se de fiecare bolnavă și conducând-o spre patul ei. Femeile resimțiră brusc frigul iernii și acceptară să-și afunde trupurile sub păturile groase. Doar răsuflarea și privirea fiecăreia mai trăda starea de euforie care până de curând le transformaseră în ființe ce depășeau nivelul de exprimare și trăire a multor oameni absolut normali. Gabriel se opri din propria nebunie, cântecul său fiind repede înghițit de obișnuitele vorbe aruncate cu patos de fiecare pacient în parte.

— Azi am vorbit cu Christos. Mi-a spus că vine potopul.

— Doamne oprește focul, cruță-mi copilul.

— Vino la mine, copilă. Vino să-ți tai limba.

— Spurcato!

— Știi unde este Arca lui Noe? Lasă-mă să urc în arcă. Eu sunt peștele credinței.

Gânduri ferecate în lumi personale din care lăsau să țâșnească spre alte lumi doar frânturi seci, amenințătoare. Lumile lor deveneau tot mai închise pentru orice stimul care ar fi putut să le perturbe propria gândire, să le strice echilibrul propriu.


Категория: Проза

Все стихи автора: Craciunas Silviu poezii.online Lazaret - Dincolo de zid   (roman foileton) 6. Nebunele din Lazaret

Craciunas,roman,Lazaret,iubire,iertare

Дата публикации: 9 апреля 2024

Timp de citire: ~29 min.

Просмотры: 1072

Авторизуйтесь и комментируйте!

Другие стихотворения автора

Pribegind prin eternitate

Pe alocuri

regretele caută cu disperare uitarea

intens gândurile mă învăluie

barierele se întind peste ani

e trist să cumpănesc

zilele gustând doar trecutul

inel peste lumea viselor

neg viitorul într-o aşteptare dementă

Printre raze

petrec oamenii de mâine

ispite minuscule

muşcând nesăţios aerul

Eram la fel

în urmă cu un veac

tremurător stingher

prin colţuri întunecate

esenţă de conştiinţă

rebut al drumurilor vieţii

neştiinţă izbăvită de păcatul norocului

Taci astăzi truditor al eternităţii  

Еще ...

Albastru

Dorinţa te cheamă, iubire albastră,
în poarta iertării o umbră sihastră
aşteaptă fiorul în prag de-nserare
sărutul de-atunci rătăcit pe cărare.

 

Eşti visul născut din arcada iubirii,
un vals petrecut pe vioara simţirii,
privirea şi trupul, arcuşul şi struna,


în geamăt de stele mirată stă luna.

Albastră e calea spre pleoapa lăsată
pe ochiu-ncărcat cu tăcere-ncarnată,
din cerul scăldat cu azurul privirii
vorbesc doar scântei în viforniţa firii.

 

Albastrul aşteaptă regina din visuri,
să fii mântuirea-n ascunse hăţişuri
ce inima-mi ţintuie făr’ de scăpare,
adu-mi paradisul să-mi fie cântare.

 

Aşterne-ţi privirea pe trupu-mi vioară
să-mi fremete coarda lăsată să moară,
răsfiră-ţi sărutul din plânsul sălbatic
prin toamna născută de timpul apatic.

 

       E albul din iarnă-n albastrele doruri
       în noaptea-nfrăţită cu sfintele coruri,
       aşteaptă o umbră poemul să-l spună
       iubirii albastre trecând prin furtună.

 

       În poarta iertării stăm mână în mână,
       sunt zorii aproape, albastru se-ngână,
       visat-am albastru în ziua întâia,
       albastre sunt doruri ce trec nemurirea.

 

Еще ...

Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 21. Întâlnirea

Asistenta șefă ieși din cameră și, cu lacrimi în ochi, se îndreptă spre biroul ei. Luase o hotărâre. De fapt dorea să revină la starea de dinainte, când poza fiicei sale stătea ascunsă într-un raft. Îi mai rămăsese doar o singură amintire. O amintire pe care o va îngropa pentru totdeauna. Luă conul roșu și se îndreptă spre pădure.

Păsările cerului pot fugi acolo unde omul nu le poate ajunge. Din atâtea animale, doar păsările se pot depărta de lumea oamenilor, poate de aceea sunt cele mai invidiate viețuitoare. Când zbori cu avionul, trăiești cu frică și neîncredere înălțimea și sigur ți-ai dori să ai aripi asemeni lor. Tânăra mamă încerca să răspundă cu convingere întrebărilor nevinovate ale fetiței, dar îi era tare greu să-și abată mintea de la ceea ce va urma după ce avionul va ateriza la București.

— Mamă, de ce nu zboară alături de noi nicio pasăre? Doar sunt atât de multe pe cer.

— Avioanele fac zgomot și păsărilor nu le plac zgomotele.

— De aceea sunt așa de multe în pădure? Pentru că acolo este liniște?

— Da, iubito.

— Când erai mică făceai liniște pentru a auzi cum vorbesc păsările?

— Stăteam culcată ore întregi la umbra copacilor și le ascultam.

— Și ai învățat limba lor?

— Păsările nu vorbesc. Doar cântă.

— Nu este adevărat. Nu cântă tot timpul. Uneori vorbesc. Și atunci se adună două câte două.

— De unde știi?

— Le-am văzut eu în grădină. Cele mici se joacă pe crengi iar cele mari zboară în cercuri mari din ce în ce mai sus.

— Ești tare deșteaptă, fata mea.

— Nu sunt, mamă, pentru că nu știu ce spun.

  • Păi, vezi! Înseamnă că nu vorbesc. Dacă ar vorbi, oamenii ar fi descoperit limba lor și eu, și tu, am fi învățat limba lor la școală.
  • Ba vorbesc, mamă, dar sunt mult mai deștepte decât omul și nu vor să-și spună secretele. Mă înveți și pe mine?

— Ce anume?

— Ce înseamnă cuvântul „mamă”?

— Unde ai auzit cuvântul acesta?

— L-ai spus tu în baie, când te uitai în oglindă și păreai că ești singură pe lume.

— Of, mamă! Nu pot fi singură pe lume. Doar te am pe tine.

— Ce înseamnă „mamă”, mamă?

O doamnă se uita amuzată la cele două și greu se putu abține să nu râdă. I se adresă celei mici.

— Ai auzit de România?

— Nu am auzit. Ce este România?

— Este o țară la fel ca țara ta și acolo copiii spun mamelor lor „mamă”.

— Când vorbești cu fiica ta, îți spune „mamă”? Asta înseamnă că ea este copilul tău?

— Așa este. Și imediat ce o să ajungem la sol, o să vezi multă lume strigând „mamă”.

— Noi mergem în România, mamă?

— Așa este draga mea. Mergem în România.

Fetița renunță să mai pună vreo întrebare, deoarece avionul cobora printre nori și nu departe tocmai zărise pe geam o pasăre.

În locul fetiţei, tânăra mamă începu să o descoase pe vecina de scaun.

— Sunteți româncă? Vorbiți românește?

— Da, sunt! Dumneavoastră?

— Nu sunt. Oarecum sunt. Dar nu vorbesc românește.

— Ce vă duce în România?

— Vreau să-mi regăsesc o bună prietenă. Nu ne-am văzut de mult. De prea mult timp. Nici nu știu dacă o voi găsi.

— Sper din toată inima să o găsiți. Prietenii români sunt cei mai loiali din lume și nimeni nu poate să-ți fie mai aproape decât un prieten român.

Încercase în grabă să învețe câteva cuvinte românești, dar ori de câte ori spunea în engleză „Mamă, eu sunt fiica ta” o stare de neliniște o cuprindea și refuza să găsească acele cuvinte românești care puteau însemna totul sau nimic. Dacă ar întreba-o acum pe această doamnă cum se spune „Mamă, eu sunt fiica ta”? Se îndreptă spre scaunul din dreapta. Femeia o privea încurajator, zâmbind. Părea deschisă unui dialog mult mai intim.

— În România se vorbește mult engleza?

— Aproape toți tinerii o vorbesc, dar și mulți alții.

Cum se spune în română „Vreau să închiriez o mașină cu GPS”?

Doamna râse și i se adresă foarte convingător.

— Of! Nu este nevoie să învățați asta. Nicio firmă de închiriere mașini nu angajează pe cineva care să nu știe limba engleză. Credeam că o să mă întrebați ceva cu care să vă adresați prietenei.

Anunțul din difuzoare anunță aterizarea. Avionul se lăsă lin pe pământ și zgomotul motoarelor deveni și mai puternic împiedicând orice conversație. Câteva ore mai târziu, cele două, mamă și fiică, ieșeau din București îndreptându-se spre nordul țării. Tânăra căută un post cu muzică și printre melodiile cunoscute se strecurau din timp în timp și melodii românești. Atunci fetița devenea mai atentă și o întreba pe mama sa:

— Asta este limba română?

— Da, mamă. Îți place?

— Prietena ta o să vrea să mă învețe românește?

— Nici nu știi cât de mult va dori acest lucru. Dar va trebui mai întâi să o găsim.

— Și dacă nu o să o găsim? O să te superi tare, mamă?

Tânăra nu răspunse și nici fetița ei nu insistase. Peisajul o fermeca și nu înceta să-i arate mamei sale cu degetul fel și fel de lucruri pe care le găsea uneori frumoase, alteori doar ciudate. Pe ecranul GPS-ului şoseaua șerpuia indicând doar cifre seci. La destinație nu era nicio localitate. Erau doar două coordonate care indicau cu precizie un loc minuscul de pe pământ. Un loc al speranței sau dimpotrivă un loc al înmormântării acesteia. Din când în când o voce de femeie anunța:

— Peste trei kilometri intrați în intersecția cu sens giratoriu și continuați pe a doua ieșire.

La fiecare anunț inima ei tresărea. Nu mai erau mulți kilometri și vocea aceea va sfârși prin a face imperturbabil ultimul anunț:

— Peste un kilometru ajungeți la destinație.

Dar oare acele cifre atât de complicate, cu grade și minute, sunt ele și destinația la care visa sufletul ei? Se va înălța oare spre cer cutremurul inimii pentru a mulțumi providenței sau vor picura lacrimi peste o amintire vagă reaprinsă în ființa sa de o scrisoare și de o fotografie?

— Mamă, de ce plângi?

Fără să-și dea seama, pe fața ei se prelinseseră câteva lacrimi.

— Nu plâng, draga mamii. Sunt doar obosită.

— Atunci hai să ne odihnim. Putem continua mâine drumul.

— Dar nu mai avem decât foarte puțin.

— Prietena ta știe că venim? Nu ai vorbit la telefon cu nimeni înainte de a pleca.

— Nu știe.

— Și dacă nu o găsim acasă? Unde dormim?

Tânăra nu mai avu timp să răspundă. De fapt nici nu ar fi știut ce să-i spună fetei sale. Doamna din GPS anunță cu convingere:

— Peste 500 de metri ajungeți la destinație.

Bătăile inimii se înmulțiră și cele câteva case care se ascundeau în spatele unui zid înalt de beton trecuseră neobservate.

— Ați ajuns la destinație.

În fața mașinii stătea o poartă închisă iar alături, pe clădirea mică a portarului, puteai distinge semnul de spital.

— Prietena ta este bolnavă mamă?

— Nu este bolnavă, dar ne oprim aici.

Trase mașina alături. Stătu câteva clipe pe gânduri.

— Intrăm, mamă?

Nu era pregătită. Simțea că înainte de a intra în spital trebuia să caute un suport de care să se sprijine atunci când va veni clipa adevărului. Privi în jur.

— Vrei să ne plimbăm puțin prin pădure? Poate vei putea vedea păsările din România.

— Pot să iau și clovnul cu noi?

— Poți, draga mea. Dar nu cumva să-l pierzi.

Întinse mâna fetiței, care o apucă imediat. Pământul era încă umed dar vegetația uscată se întindea ca un covor prietenos în care puteai să-ți afunzi pașii fără cel mai mic zgomot. Uneori sub frunzele uscate se ascundea o creangă putrezită care se frângea sub apăsarea pașilor. Fetița se desprinse de mama ei și începu să alerge din copac în copac, privind spre crengile copacilor. Nici urmă de păsări.

— Nu sunt păsări, mamă. Pădurea nu este frumoasă. Hai să ne întoarcem.

— Păsările vin mai târziu când apar frunzele, dar te-ai uitat și pe jos?

— Ce să văd jos? Sunt doar frunze și crengi uscate.

— Ia uită-te mai atentă. Uite, chiar acolo. În fața ta. Vezi clopoțelul acela alb?

— Vai ce mică și gingașă este. Pot să o rup?

— Poți. Sunt destule în pădure.

— O să fac un buchet pentru prietena ta.

Continuară să înainteze chiar pe lângă malul râului, dincolo de șosea. Soarele puternic ridica din solul îmbibat cu apă aburi care împiedicau privirea să pătrundă prea departe printre copaci. Puțin speriată, tânăra îi strigă fetiței:

— Să nu te depărtezi de mine. Nu vreau să te pierd.

Sentimentul care o cuprinsese produse un declic în mintea sa și parcă se vedea pe ea plângând în mijlocul pădurii. Copacii se învârteau în jurul ei și o mână puternică o purta aproape târând-o prin pădure.

— Mamă, mamă! Uite ce am primit! Un con roșu. Se potrivește pe capul clovnului nostru.

Tânăra se trezi ca dintr-un vis, luă clovnul în mână, îl strânse la piept și începu să strige cu putere, așa cum făcuse cu foarte mulți ani în urmă:

— Mamă, mamă! Unde ești?

Cuvintele românești veniră de undeva dintr-o memorie pe care nu o cunoștea. Fetița se sperie și începu să plângă.

— Ce spui, mamă?

Ceața cernută printre copaci își schimbă consistența accentuând un contur în mișcare. O siluetă prinse formă și se transformă în trupul unei femei ce se apropia cu teamă.

Cele două femei se priviră câteva clipe, apoi tânăra îi întinse clovnul.

— Mamă, sunt eu, fiica ta.

 

                                              ----- SFÂRȘIT ------

 

Еще ...

Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 18. Familia von Pieler

Doctore, doctore! Vino!

Tanti Crina alerga printre bălțile care acopereau cu dărnicie gropile de pe aleile de ciment care uneau clădirile. O primăvară extrem de umedă cu nopți bogate în ploi nesfârșite se așezase cu multă insistență peste Lazaret. Parcă era un asalt al cerului asupra unei redute ce nu putea fi cucerită decât la adăpostul întunericului. Cum se arătau zorii, norii se retrăgeau lăsând un soare încă incomplet refăcut după suferința din lunile de iarnă să mângâie mai mult cu speranțe decât cu căldură oameni și animale, așteptări și dezamăgiri. În puținele momente când curtea spitalului se golea de zarva pacientelor și a personalului, urechile oamenilor se umpleau de vuietul Oltului peste măsură de umflat de ploi și de curgerile ce nu încetau să coboare pe toate cărările ce duceau spre vale. Cei câțiva câini aciuați dincolo de gardul ce dădea spre râu, locul în care resturile de mâncare îi invitau la adevărate ospeţe, mârâiau mai amenințători decât niciodată. Nicio vietate nu părea să rămână nepăsătoare la jocul cerului cu pământul.

Doctore, doctore!

Gabriel se opri din mers și se întoarse. Părea împovărat de toată suferința acelor locuri în ciuda unei stări de beatitudine care domnea printre paciente odată cu începutul unui nou ciclu de viață timid apărut pe la colțurile de garduri sub forma săgeților albe ce vor exploda în primele flori ale anului. După o toamnă melancolică zdrobită de un alb mult prea supărător ce uniformizase trăirile într-o perpetuă inerție, iată că dincolo de micul univers personal puteai vedea cum se naște făptura plină de viață a naturii răspândind culori și mirosuri. Fiecare pacientă își deschidea larg ferestrele sufletului pentru a-și reîmprospăta viața.

— Tanti Crina!

Aceasta se apropie de doctor, aproape să-l dărâme, apoi spuse șoptit:

— Știu totul. V-am văzut.

— Ce tot spuneți?

— V-am văzut doctore. Cu Iulia.

— Iulia urmează un tratament. Sigur că m-ați văzut cu Iulia.

— În peșteră. Dar nu spun. Iulia este tânără. Tu ești tânăr și tinerii sunt bolnavi dacă nu fac dragoste. Dar nu vreau să plece.

Doctorul Gabriel deveni mai atent.

— Tanti Crina! Este vorba de tratament. Nu știu ce ați văzut. Peștera este un loc secret al Iuliei. Ea a vrut să mergem acolo, să mi-l arate.

— Și asistenta mergea acolo. Și asistenta a plecat. Nu vreau să plece și Iulia.

— Iulia o să plece când se va face bine.

— Nu, doctore! Pleacă acum. Vino! Este îmbrăcată în rochia aceea nouă și pleacă.

Doctorul Gabriel o lăsă pe alee pe tanti Crina și se precipită spre salonul-debara. Iulia era așezată pe marginea patului cu un mic bagaj pregătit alături.

— Ce vrei să faci, Iulia?

— Vreau să plec. Aici nu mă ajută nimeni.

— Eu nu te-am ajutat?

— Ba da. Nici nu știi cât de mult. Dar nu mai poți face nimic pentru mine.

— Pot, Iulia. Acum te cunosc. Îți cunosc viața și pot să te fac bine.

Scoase caietul din buzunar și se apropie de focul viu din sobă. Fără să stea pe gânduri îl aruncă sub privirile speriate ale Iuliei.

— De ce, doctore?

— Pentru că viața ta nu mai este un secret.

Scoase foile scrise de el și le puse în fața Iuliei.

— Aici este toată copilăria ta. Și trebuie să recunosc că nu ești deloc atât de bolnavă pe cât de mult ai suferit.

Iulia luă foile și le aruncă și ea în foc.

— Mă simt ușurată, dar locul meu nu este aici. Vreau să plec.

— Vrei să pleci pentru a-ți căuta sora?

— Mă simt bine. Trebuie să o regăsesc. Are nevoie de mine.

— Dar ai găsit-o vreodată? Nu cumva cauți o fantomă?

— Sora mea are nevoie de mine.

— I-ai iubit mult. Pe mama ta, pe mătușa ta și chiar pe tatăl tău.

— Ei nu mai sunt! Din cauza mea.

— Nu, Iulia! Greșești. Ai iubit, dar ai uitat să te iubești pe tine. Îți cauți sora, dar încă trebuie să te cauți pe tine. Abia atunci când toate foile vor vorbi vei putea să-ți refaci familia. Atât cât a rămas din ea.

Scoase din buzunar cele câteva hârtii pe care încă cuvintele continuau să se ascundă în spatele unei chei de criptare nedeslușită.

— Citește-mi foile, Iulia!

— Nu vreau.

— Este Iulia sora ta?

Iulia își întoarse privirea spre sobă și răspunse la întrebarea lui Gabriel cu altă întrebare.

— Știi unde este? Unde este Iulia? Trebuie să o găsesc.

— Este în siguranță și cred că vrea ca tu să stai cu mine, departe de ea.

Un zâmbet ușor se așeză pe fața Iuliei, rupând acea dungă care traversa mereu unul dintre obraji.

— Să fim domnul și doamna Aaron von Pieler?

— Dar suntem domnul și doamna Aaron von Pieler.

Doctorul Gabriel îi cuprinse din nou obrajii în palmele sale. Iulia își afundă fața în palmele sale și câteva lacrimi se prelinseră printre degetele sale.

— Eu sunt baronul. Baronul Aaron von Pieler. Tu m-ai salvat pe mine iar eu ți-am salvat sufletul din mâna diavolului. O să fii nevasta mea în fața oamenilor și a lui Dumnezeu.

Eu, Iulia, un suflet născut în întunericul iadului, văd lumina Domnului doar prin ochii tăi. Când căldura mâinilor tale dispare, se lasă întunericul, adăugă ea reluând un pasaj din caietul baronului.

— Voi fi mereu lângă tine, Iulia. Voi avea grijă de tine toată viața. Rămâi lângă mine.

— Și Iulia, fata noastră?

— Iulia, fata noastră ne așteaptă acasă. Vino Iulia. Azi mergem acasă. Vom fi mereu familia von Pieler.

Doctorul luă micul bagaj și amândoi se îndreptară spre casa de la marginea satului sub privirea speriată a Crinei.

De astă dată, tanti Crina se repezi spre turnul roșu și dispăru în spatele acestuia. După câteva minute, se opri speriată. Simțise cum apa rece îi inundase încălțările și, pe măsură ce înaintase, observase că apa creștea. Speriată, s-a întors strigând cât o ținea gura.

— Unde ești, Iulia? Ieși de acolo. O să te îneci.

Hotărâră să meargă pe malul Lotrioarei, dar nu făcură decât o mică parte din drum și un vuiet puternic le opriră pașii. Nivelul apei creștea văzând cu ochii și începuseră să apară scânduri smulse din garduri, apoi chiar și câteva obiecte din gospodăriile care se învecinau cu râul.

— O viitură, spuse Iulia speriată, retrăgându-se de pe malul râului.

— Nu te speria. Să ne întoarcem la drum. Acolo vom fi în siguranță.

— Și fata noastră? Ai spus că este acasă. Este în pericol.

— Iulia, noi nu avem nicio fată.

— Când mor părinții, sora mai mare devine mamă. Unde este Iulia, doctore?

— Iulia este destul de mare să-și poarte singură de grijă. În paginile caietului am găsit de mai multe ori cuvintele „viol”, „tenis”, „cruce”. Ai fost violată, Iulia?

Vuietul creștea tot mai mult.

— Unde este Iulia, doctore?

— Cred că este în peșteră.

— Trebuie să ne întoarcem. Are nevoie de ajutor.

— Dar ea știe cel mai bine cum să plece de acolo.

Iulia nu răspunse și începu să alerge spre spital. Când ajunseră în drum, se intersectară cu câteva tractoare cu remorci pline de nisip. Lucrurile păreau să devină grave. Oltul putea inunda oricând spitalul. Opriră un tractor și urcară în cabină alături de șofer.

 

Еще ...

Dincolo de timp

Când ne-am întâlnit,
am sădit o lumânare.
A răsărit repede.
Mirosea a iubire şi ardea a patimi.
Am lăsat-o aprinsă ca să ne încălzim visele.
Am închis geamurile.
Azi,
o pată de ceară
stă lipită de inimile noastre
învechite de vreme.
Doar fumul,
prizonier al iubirii,
dansează
închipuindu-şi că
lumânările ard etern
până dincolo de timp.

Еще ...

Toamnă eternă

Tu scuturi culoare în lumea întreagă
cu pletele-ţi lungi fluturate în steaguri
şi fruntea întinsă prin multe meleaguri,
eşti toamna eternă ce doruri încheagă.

Stăpână pe ceruri, culori pui în rânduri
de nori adunaţi în făpturi fără seamăn,
privirea te ştie, mi-eşti sufletul geamăn,
eşti toamnă născută să stărui în gânduri.

Tu cerţi cu privirea pădurea-nfrunzită,
culoarea prea verde ne spui că e tristă,
că este nevoie de-o mână de-artistă,
eşti toamna făcută din spic de ispită.

Prin cârduri de păsări tot pui osteneală,
cu lacrimi din ceruri le ceri să se ducă
departe, spre zări, unde pari o nălucă,
eşti toamna ce soarta mereu o înşală.

Un leagăn de frunze mi-ai dat la născare,
în freamăt de crengi tu mi-ai fost ursitoare,
puterea-ţi de viaţă pe frunte mi-e boare,
prin fulger şi tunet mi-eşti, toamnă, cărare.

Еще ...

Стихи из этой категории

La o partida de sah cu moartea

Auzeam voci în stânga și în dreapta mea, dar nu reușeam să îmi deschid ochii. Corpul meu era parcă lipit de pat, absent, un sentiment straniu m-a cuprins. Încerc să țip, țip atât de tare încât mă doare... Dar totul e doar în mintea mea căci gura mi-e încleștată iar glasul mi-a fost înghițit de durere. Fiecare pion pe care îl folosesc, ea , mi-l fură cu toată nerușinarea și mă sărută apăsat cu o adiere de vânt. Fiecare mișcare a mea e urmărită cu discreție de parcă îmi citește gândurile. E aici, în salon, dar nu e prea vorbăreață. Cred că mă ține de mână, mă strânge din ce în ce mai tare. Se joacă cu mintea mea, precum un șahist cu niște simple piese. Sare imediat la gâtul meu cu aceeași strânsoare, simt că mă sufoc. Mă simt ca și când aș fi un cal sălbatic capturat de hoți, bătut și închis între patru pereți, fără pic de lumină și aer. Mă zbat în zadar cu ea, simt că nu am suficientă putere. Totuși simt că vine momentul mutării mele, așa că dintr-o ultimă suflare îmi deschid ochii.Șah Mat. Mă trezesc și îmi spun că a fost doar un vis. O adiere rece îmi mângâie obrazul transpirat. Buzele-mi sunt mov. A fost aici, îmi spun înfrigurată. Perdelele stăteau în bătaia vântului, observ fereastra deschisă.

 

Adam Ioana Andreea (2024-02.06)

Еще ...

Campionat de strănutat în suedeză

Doamnelor și domnilor, suntem astăzi organizatorii unui eveniment spectaculos, ne-am dat întâlnire toată lumea în Ulaanbaatar, cel mai frumos oraș al Mongoliei, ce și-a propus ca în acest an să găzduiască un campionat un pic cam ieșit din tipare, este vorba despre campionatul international de strănutat. S-au adunat concurenți din toate colțurile lumii pentru a arăta că pot, că au talent și știu cum să-l mai și folosească. Fără să mai așteptăm, să începem!

Concurenta cu numărul 1 se pregătește să strănute, face exerciții de inspir-expir, inspir-expir și strănută! Mămulică... da' ce strănut, s-a auzit până la jumătatea stadionului. Bravo!

Concurenta cu numărul 2 a tras pe nas piper din solnița cu capac auriu, îi curg lacrimile, presimt că va fi ceva extrem de melodios. Și strănută...! A strănutat atât de tare, că nici nu s-a auzit... până și pisicile strănută mai tare...mai trebuie exersat...

Concurentul cu numărul 3 mai este și scafandru profesionist, știe și cât timp să își țină respirația pentru a strănuta perfect. Ne pregătim să îl ascultăm. Se desfășoară. Și acesta este un strănut genial. Foarte bine! S-a auzit până și în câmpiile vecine Mongoliei...

Concurentul cu numărul 4 susține că are strănutatul în sânge. De mic copil strănuta de la ambrozie și pomi fructiferi, iar în timp a devenit expert. Acum strănută și el. Ce strănut și de această dată...l-a detectat un satelit ce oferă internet pe planeta Pământ.

Deja facem progrese!

Concurenta cu numărul 5 are studii de specialitate în așa ceva. S-a antrenat și pe cont propriu strănutând la nunți, petreceri în aer liber, zile de naștere, de Anul Nou cu prietenii și așa mai departe... Începe, se pregătește, strănută...10 perfect! De această dată, l-a recepționat un satelit de pe lună. Povestea astrofizică a lui Morgan Freeman cu moleculele de oxigen ce împiedică propagarea sunetelor în Univers nu prea are sens în cazul acestei competiții. 

Concurenții următori au reușit să ne impresioneze chiar mai mult privind intensitatea sunetelor produse. Au fost persoane care au strănutat atât de tare, încât sunetul a fost recepționat și de sateliți de pe Venus și Mercur. Asemenea profesioniști ne-ar putea încânta doar o dată în viață cu rezultatul muncii lor asidue.

Din 1000 de participanți ascultați și evaluați, doar unul a obținut premiul cel mare și anume, atât o locuință lacustră în Maldive, cât și un epilator de ultimă generație. Câștigătorul este norvegian de origine și o sursă de inspirație pentru toți cei ce plănuiesc să participe și să se antreneze pentru un asemenea campionat! Felicitări!

 

Nysningsmästerskap

 

Mina damer och herrar, idag är vi arrangörer av ett spektakulärt evenemang, vi träffade alla i Ulaanbaatar, den vackraste staden i Mongoliet, som har beslutat att arrangera ett mästerskap lite utöver det vanliga i år, det handlar om den internationella nysningen mästerskap. Konkurrenter från hela världen samlades för att visa att de kan, att de har talang och vet hur man använder den. Utan vidare, låt oss komma igång!

Tävlande #1 förbereder sig för att nysa, andas in, andas ut, andas ut, andas ut och nyser! Mamulica... ja vilken nysning hördes det halvvägs genom stadion. bravo!

Tävlande nummer 2 tog en nys av peppar från den guldklädda saltkaren, tårarna rann nerför näsan, jag har en känsla av att det kommer att bli något extremt melodiöst. Och nysa...! Han nysade så hårt, man kunde inte ens höra det... även katter nyser hårdare... behöver fortfarande öva...

Tävlande nummer 3 är också en professionell dykare, och vet hur länge han ska hålla andan för att nysa perfekt. Vi förbereder oss för att lyssna på honom. Det utspelar sig. Och det här är en lysande nysning. Mycket bra! Det hördes även på de närliggande slätterna i Mongoliet...

Tävlande #4 hävdar att han har nysningar i blodet. Som liten nysade han från ambrosia och fruktträd, och med tiden blev han en expert. Nu nyser han också. Vilken nysning den här gången också...det upptäcktes av en satellit som tillhandahåller internet på planeten jorden.

Vi gör redan framsteg!

Tävling nummer 5 har specialiserade studier på sådant. Hon övade också på egen hand genom att nysa på bröllop, utomhusfester, födelsedagar, nyår med vänner och så vidare... Börjar, förbereder, nyser...perfekt 10! Den här gången togs den emot av en satellit från månen. Morgan Freemans astrofysiska berättelse med syremolekyler som förhindrar utbredningen av ljud i universum är inte riktigt vettigt när det gäller denna tävling.

Följande konkurrenter lyckades imponera ännu mer på oss med intensiteten i de ljud som producerades. Det fanns människor som nysade så högt att ljudet också togs emot av Venus och Merkurius satelliter. Proffs kunde bara glädja oss en gång i livet med resultatet av deras hårda arbete.

Av 1000 deltagare som lyssnade på och utvärderade var det bara en som vann topppriset, nämligen både ett sjöhus på Maldiverna och en toppmodern epilator. Vinnaren är norsk till sitt ursprung och en inspirationskälla för alla som planerar att delta och träna inför ett mästerskap! Grattis!

Еще ...

Vigilența

Madame Chibritescu, o doamnă în toată puterea cuvântului , poftise în dimineața accea, la micul dejun, care era același de ani de zile, și o porție de mure. Băiatul de casă, Ion Alui Suveică, cam încet la minte, rămase cu gura căscată.

- Numai dacă urc în pădure, tanti Adela!

- Nu mă interesează unde te urci, vreau mure și gata!

- Atunci mă duc, bodogăni Suveică resemnat, dar nu mă așteptați mai devreme de amiază!

- Si eu ce mănânc la micul dejun? se impacientă doamna Chibritescu. Mai bine merg cu tine!

Suveică ridică din umeri indiferent.

- Faceți cum vreți, că nu vă duc în spate!

Pădurea era la o zvârlitură de băț, murele însă erau ceva mai sus, pe niște râpe destul de prăpăstioase.

- Ești sigur, Ioane? îl tot întreba ea nerăbdătoare. Sper că n-ai încurcat potecile?

- Stați liniștită, tanti Adela, am fost de o mie de ori aici!

Nu mult după aceea, văzură tufele de zmeură și mure.

- E cam greu de ajuns acolo! aprecie doamna Chibritescu, al cărui elan matinal scăzuse văzând cu ochii..

- Vi se pare! o contrazise Suveică râzând. Dacă urcă ditamai moș Martin, de ce n-am urca și noi?

- Mă rog, ia-o tu înainte!

Cu chiu cu vai ajunseră la locul cu pricina, unde Suveică se trântise la pământ, epuizat, iar doamna Chibritescu dispăruse printre tufișiri. La un moment dat o auzi țipând, de parcă ar fi mușcat-o un șarpe, apoi o văzu prăvălindu-se la vale. Crezuse că va muri, dar își făcuse iluzii degeaba. Simandicoasa doamnă se oprise după câteva tumbe caraghioase în tulpina unui brad cu hainele vraiște. Abia atunci observase că nu purta nimic pe dedesupt.

- Ce te uiți ca prostu`! il beșteli ea, aranjându-și cu pedanterie fusta motolită. Ajută-mă să mă ridic și hai acasă! Mi-a trecut pofta de mure!

Făcură drumul înapoi în tăcere. Aproape de locuința mătușii sale, aflată chiar lângă stradă, Suveică se angajase în traversare fără să se asigure și puțin lipsise să nu fie luat pe capota unei mașini.

- Doamne, Ioane!? îl dojeni doamna Chibritescu necruțătoare. Nu ești deloc vigilent!

Reproșul mătușii îl enervă la culme.

- Recunosc că sunt cam neatent, tanti Adela, răspunse el aproape spășit, dar cine era mai înainte cu „vigilența” în sus?

Еще ...

DĂRUIRE

Dacă, ai sfărâmat cu gândul privirii un licăr din vitraliul vieții, am să te iert, lipindu-l cu-a irisului meu culoare…

De-i cerul tău înnorat și sufletul ți-i gol, am să-ti dăruiesc o tușă de senin din cerul meu ;cândva copil fiind am primit-o în dar…

De vrei să-nchizi ferestre,să-ncui uși, seifuri și secrete, probează cheia și-apoi închide. Dar niciodată ușa sufletului să nu rămână ferecată…

Dacă…Glasul îți este stins, neputincios și nu poți ecoul să îl strigi,am să-l strig cu glasul din ecoul meu. Și nu,nu încerca să readuci ecoul ce nu mai vrea sa se-ntoarcă,sau nu mai vrea să fie ecou…
De-ți este dor, un dor de mine, am să vin chiar și numai c-un gând până la tine. Dar, de-ți este dor de tine întoarce-te în copilărie, eu m-am întors și te aștept…

Еще ...

Ceas rezistent la apă în portugheză

Este o dimineață superbă de început de ianuarie, ne aflăm la unul dintre cele mai prestigioase colegii tehnice din județul Suceava, unde distinsa noastră profesoară de engleză, Cecilia (și numele de familie nu îl știm) se află în baie. Mai exact, în baia profesorilor, în partea pentru femei. Este un început de zi destul de anevoios după 4-5 alarme setate pe telefon, una pe la 12:30, alta pe la 2:40, altele două pentru fiul ei și încă una pe la 4:50 dimineața. Primele două au fost pentru a lua antibiotic, după ce a avut ceva infecție cu stafilococ auriu și nu știu câte alte tulpini de nozocomiale și bacterii gram pozitive pe care fii-su i le-a adus de la grădiniță, ultima alarmă a fost pentru a ajunge la timp în stație și a lua autocarul până la liceu, (pentru cine nu știe, Cecilia este navetistă cu 15 ani de experiență în transporturi). În mod normal, Cecilia ar fi putut să ceară concediu până ar fi început să se simtă mai bine, să se recupereze, să devină mai energică, dar o cunoașteți, știți cum e ea. Ea vrea doar olimpici, vrea ca tot ceea ce face să aibă sens, îi place obiectul pe care îl predă și nu doar atât, ea vrea să producă o reformă în predarea acestui obiect, chiar tinde să revoluționeze și să îmbunătățească actul predării până l-ar aduce la rangul de artă. A ales să facă ore suplimentare în starea în care e, pentru că știe că în acest an, olimpiada se va ține la liceul la care predă. În această dimineață însă, Cecilia nu prea a apucat să mai aibă grijă și de ea însăși, fapt pentru care, a trebuit prima dată să meargă la baie. I s-a întins tot rimelul, de la condens, din fericire, își îndepărtează surplusul cu niște șervețele umede. Apoi, cu cele uscate începe să-și sufle nasul, și suflă săraca, că se distrează și profesoarele din cabinele alăturate. Plouă cu comentarii de genul ,, Știi Cecilia, am o mașină de tuns iarba pe care o folosesc să tund junglă din jurul casei și face exact aceleași sunete". Dragi colege profesoare, dați dovadă de empatie și nu mai râdeți de problema Ceciliei, că nu este de glumit cu microbii care circulă, la câți au tot apărut, ca ciupercile după ploaie, am impresia că vine sfârșitul lumii, dar aceasta este realitatea, sunt dezechilibre ecologice, poluare și au apărut bacterii. Și încălzirea globală le ajută să prospere... În fine...Cecilia pune atâta pasiune în suflatul nasul, ca în orice altceva ar face, nu m-a ajutat și pe mine cu niște cărți de care am avut nevoie în urmă cu 10000 de ani? Bineînțeles că da, dar vreau să zic că la ea acasă nici nu se vede culoarea pereților, tencuiala sau dacă are tablouri, că are cărți până la lustră. Și așa arată cam fiecare cameră din apartament. Am înțeles destul de repede că este pasionată de ceea ce face și bravo ei. E greu să mai găsești pasiune în ceva, orice, chiar cred că nimic nu are sens sau poate trebuie să mai caut până să-l găsesc. 

Revenind la povestea noastră, Cecilia își suflă nasul, aruncă șervețelul după ce l-a umplut de secreții și cheaguri de sânge, trage apa. Din păcate, odată cu șervețelul s-a dus în jos, prin conductă și ceasul acela aspectuos și modern pe care l-a primit în septembrie, de ziua ei, de la o prietenă. A alunecat de pe încheietura mâinii, pentru că grăbindu-se inutil (oricum ajungea prima) nu a apăsat destul pe sistemul de prindere. Să ofer un pic de context, ceasul are o brățară termorezistentă, ce rezistă cu succes și la apă, pe cutie cel puțin, scria "rezistență de 500 ATM la apă". Producătorii japonezi n-au mințit privind calitatea produsului pe care Cecilia îl purta, un ceas de la Casio, model G-Shock, cam mare pentru o mână de femeie, de culoare neagră, cadran rotund, care afișa orele cu cifre arabe de culoare albastră. Rezistă, e intact și în ziua de azi, doar că, prin canalizare, a avut alt traseu și s-a revărsat în apa Sucevei, în loc să o însoțească peste tot. Cecilia se panichează, dă anunț la ziar, lipește afișe peste tot prin oraș, cu poze cu ceasul, unde promite recompensă pentru găsirea acestuia.

La o lună, de la începerea căutărilor, este informată că a fost găsit și să vină să și-l revendice. Ajunge la sediul respectiv, vorbește cu doamna de la ghișeu care îi dă ceasul. Cecilia nu prea știe cum să reacționeze, este ceasul ei și totuși parcă nu mai este. De cât timp a stat prin apa unde se revarsă orice, a căpătat o culoare verde militar, va încerca acasă să o înlăture, fie cu penseta, fie cu pila de unghii, fie cu detergent, fie cu ce alte produse de curățare va mai găsi. Serios, parcă nici nu mai seamănă cu ceasul care îi plăcea atât de mult la început...

 

Relógio resistente à água

 

É uma bela manhã de início de janeiro, estamos numa das mais prestigiadas escolas técnicas do concelho de Suceava, onde a nossa distinta professora de inglês, Cecilia (não sabemos o seu apelido) está na casa de banho. Especificamente, no banheiro dos professores, na seção feminina. É um começo de dia bastante difícil, depois de 4 a 5 alarmes definidos no telefone, um para 12h30, outro para 14h40, mais dois para o filho e mais um para 4h50 da manhã. Os dois primeiros foram tomar antibiótico, depois que ele teve alguma infecção por Staphylococcus aureus e não sei quantas outras cepas de bactérias nosocomiais e gram positivas que seu filho trouxe do jardim de infância, o último alarme foi chegar na hora certa no estação e pegar o ônibus até o colégio (para quem não sabe, Cecília é uma viajante com 15 anos de experiência em transporte). Normalmente, Cecília poderia ter pedido licença até começar a se sentir melhor, a se recuperar, a ter mais energia, mas você a conhece, você sabe como ela é. Ela só quer atletas olímpicos, ela quer que tudo que ela faz faça sentido, ela gosta da matéria que ensina e não só isso, ela quer reformar o ensino dessa matéria, ela até tende a revolucionar e melhorar o ato de ensinar até que-seria trazê-lo ao nível da arte. Ele optou por fazer hora extra no estado em que se encontra, pois sabe que neste ano a Olimpíada será realizada na escola onde leciona. Esta manhã, porém, Cecília não teve muito tempo para se cuidar, por isso teve que ir ao banheiro pela primeira vez. Todo o rímel dela se espalhou, por causa da condensação, felizmente ela tira o excesso com alguns lenços umedecidos. Aí, com os secos, ele começa a assoar o nariz, e o coitado assopra, que os professores das cabines adjacentes também estão se divertindo. Está chovendo comentários como: “Sabe, Cecília, tenho um cortador de grama que uso para cortar a mata ao redor da casa e ele faz exatamente os mesmos sons”. Caros colegas professores, demonstrem empatia e parem de rir do problema da Cecília, que não é brincadeira com os micróbios que circulam, nos quais vão aparecendo, como cogumelos depois da chuva, tenho a impressão que o fim do mundo está chegando, mas esta é a realidade, estou com desequilíbrios ecológicos, poluição e bactérias apareceram. E o aquecimento global os ajuda a prosperar... Enfim... Cecilia coloca tanta paixão em assoar o nariz quanto em qualquer outra coisa, ela não me ajudou com alguns livros que eu precisava há 10.000 anos? Claro que sim, mas quero dizer que na casa dela não dá nem para ver a cor das paredes, do gesso ou se ela tem quadros, que tem livros até o lustre. E é assim que ficam quase todos os cômodos do apartamento. Entendi rapidamente que ela é apaixonada pelo que faz e muito bem. É difícil encontrar paixão em qualquer coisa, qualquer coisa, realmente acho que nada faz sentido ou talvez tenha que continuar procurando até encontrar.

Voltando à nossa história, Cecília assoa o nariz, joga fora o lenço após enchê-lo de secreções e coágulos sanguíneos, tira água. Infelizmente, junto com o lenço de papel foi pelo ralo aquele relógio elegante e moderno que ela ganhou de uma amiga em seu aniversário em setembro. Ele escorregou de seu pulso porque, em sua pressa desnecessária (de qualquer maneira, ele chegou lá primeiro), ele não pressionou o sistema de empunhadura com força suficiente. Para dar um pouco de contexto, o relógio tem uma pulseira resistente ao calor, que resiste à água com sucesso, na caixa pelo menos estava escrito “500 ATM de resistência à água”. Os fabricantes japoneses não mentiram sobre a qualidade do produto que Cecilia usava, um relógio Casio G-Shock, um pouco grande para mão de mulher, preto, mostrador redondo, mostrando as horas com algarismos arábicos azuis. Resiste, está intacto até hoje, só que, pelo esgoto, teve um percurso diferente e desabou na água de Suceva, em vez de acompanhá-lo por todo o lado. Cecília entra em pânico, coloca um anúncio no jornal, espalha cartazes por toda a cidade com fotos do relógio, prometendo recompensa por encontrá-lo.

Um mês após o início da busca, ela é informada de que o objeto foi encontrado e que deve vir reivindicá-lo. Ele chega naquele escritório, conversa com a senhora do balcão que lhe entrega o relógio. Cecília não sabe bem como reagir, o relógio é dela e mesmo assim é como se tivesse sumido. Há quanto tempo está na água onde tudo é derramado, adquiriu uma cor verde militar, ele vai tentar tirar em casa, seja com pinça, ou com lixa de unha, ou com detergente, ou com qualquer outro produto de limpeza ele pode encontrar. Sério, nem parece o relógio que ele gostou tanto no começo...

Еще ...

Îmi amintesc...

M-ai întrebat cum de-mi amintesc toate astea, cât de vii sunt amintirile acestea în memoria mea... nu știu să-ți zic, dar uite, stau câteodată și mă cufund în fotoliul acesta moale, închid ochii și... 

...-mi amintesc culori, sunete, mirosuri și crâmpeie de lumină și umbre, de parcă au fost ieri: îmi amintesc curat, de verile pe care le petreceam în vacanța mare la bunici, îmi amintesc de casa lor mică străjuită de salcâmi, de fântâna cu ciutură din fundul grădinii, ograda, orătăniile din curte, câinele legat cu lanț de cușca lui, porcul din poiată, curcanii care bufneau indignați la rațele leșești, moțatele rațe care măcăneau toată ziua și lipăiau tipa-tipa, când la teica cu mâncare, când la teica cu apă... 

...Îmi amintesc de bunicul cum le dădea urluială la orătănii... ce-i urluiala? erau buruieni verzi, grase, pe care bunicul le toca mărunt și-apoi le amesteca cu porumb grunjos sfărmat (și-acum îmi răsună în urechi toaca aceea sacadată pe fondul măcăielilor nerăbdătoare)... îmi amintesc de câinele cum lătra dând bucuros din coadă atunci când îi dădeam oase numai bune de ros și-mi amintesc de serile cu cer limpede, scăpătat de stele, de amurgul acela ivoriu de la țară, de sunetele acelea... de cosașii care-și cântau delirul în iarba înaltă, de câte-un cufundac care spărgea când și când această neliniște, acest freamăt, această așteptare a toată suflarea care se pregătea de culcare...

...Mi-l amintesc pe bunicul cum aprindea, la lăsarea întunericului, un bec de sub strașina casei, după care se așeza obosit de peste zi pe băncuța de sub păr, - mamă! ce bune erau perele acelea parfumate, zemoase și dulci... de-aveam fața și mâinile lipicioase de la ele și bineînțeles tricoul pătat de zeama lor -, mi-l amintesc pe bunicul cum sorbea încet la un pahar de vin ca mai apoi, cu glasul lui domol și moale, începea să-și povestească amintirile pe care eu mi le amintesc acuma: despre cum a trecut și îndurat războiul dimpreună cu tovarășii lui, despre faptele lor de arme, despre înfrângeri și cuceriri, despre durere și lacrimi și despre disperare... despre foametea din '46 când mureau animalele pe capete, despre seceta cumplită din acea vară... despre mâlul pe care-l scotea din fântână în loc de apă... povestea cu gravitate toate acestea trăite de el și de alții, pe care atunci îi pomenea, unii dintre ei nemaifiind în viață...

Îl priveam cu ochii mirați și-mi amintesc și acum de umbra lui, de lumina care-i izvora de undeva din spate, lumină care-l înălța în ochii mei ca pe un sfânt din icoane... Și-mi amintesc de niște fluturi mari care dansau haotic în jurul becului, fâlfâind cu aripile lor parcă aplaudând poveștile bunicului, în timp ce eu aproape îmi țineam răsuflarea, imaginându-mi cu ochii minții, pe toate câte mi le povestea bunicul...

-Hait!, la culcare de-amu', câ ț-o hi somn!
-Nuuu! Mai stăm oleacă de vorbă, bunicule! Nu mi-i somn! Nici nu-i trecut de ora zece!!!

Vântul susura gingaș agitând ușor frunzele salcâmilor, greierii țârâiau plăcut în grădină, în timp ce mirosul de caprifoi ne învăluia amurgul cu totul, iată, orătăniile s-au culcat în poiată și din toată suflarea, numai eu și bunicii mai stăteam treji la o bucată de vorbă, povestind de vremuri de mult apuse, de altădată, acel "altădată" atăt de îndepărtat, zugrăvit atât de cinematic în vorba domoală a bunicului meu... 

S-a lăsat liniște. Luna e înaltă, rotundă și mare... becul s-a stins, fluturii nu mai zboară, s-au dus și ei la culcare. Noapte bună, bunicule, acolo, sus, oriunde ai fi...

Еще ...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍