Vocea României

În poiana înseninată

De cu seară greieri cântă

Iarba moale-n talpa vie

Te-nfioara și încântă.

Iar, când totul pare sfânt

Și când liniștea se lasă,

Se aude, slab în crâng,

Un glas de mogâldeață.

Era ea, înmiresmată,

Cu petalele-i vioaie,

Regina Nopții, cine alta

Se trezește in miez de noapte?

Am auzit astă vară

Pe când un corb cerul brăzda

Că lăcusta îi spuse melcului

Tot ce șoarecele știa

Care, la rândul lui,

Pestele și broasca-i spuse

Că ei știau toată povestea

Despre cea din miez de noapte 

Căci era așa din vremea

Pe când cocoșul ouă făcea,

Iar pinguinul putea să zboare

În zone tropicale iarna.

Ea a fost o mică floare,

Ca oricare, dar altfel,

Într-o seară, cu raza-i vie,

Luna vede micuța blândă,

Frumusețea ei plăpândă,

Dragostea, inima o-nmoaie.

De dimineață, Soarele,

Nici bine nu apare-n boltă

Căci greierele, pe umăr sare

Și-i șoptește de-a lui sortită

Că pe seară, se iubea

Cu o floare obișnuită.

Înfuriat și egocentric

Îi lasă cerul Lunii

Să ia cu ea toată lumina

Și stelele și norii .

Luna a făcut nuntă

Cu floarea cea obișnuită

Pe tron de stele, încoronată

Să-i fie-n veci regină.

Și așa, a apărut ea,

Cea mai răsărită între flori,

Gardianul nopții tainice,

Regina stelelor.

Toamna iarăşi a venit,

Printre inimi spulberate,

Frunze aruncând pe toate

Un petec tăinuit.

Şi privesc cerul târziu,

Printre crengile dezgolite,

Mă gândesc la cum e Raiu'

Fără durere şi suspine.

Mă uit la cee-n jur,

Prizonieri în sfera noastra,

Iphone-ul e la modă acum,

Iar cărţile, doar o fantasmă.

Când cavoul devine casă

Ai să fii uitat de lume,

Vei sta singur, lor nu le pasă

Că la piatra cu-al tău nume

Lumânarea este stinsă,

Și-ai buruiene lângă cruce,

Crezi că îți vor face masă

Dar ei știu doar să se spurce.

Ești vorbit de rău și-acum

Chiar de tu le-ai vrut doar bine,

Pentru ei ai fost un fum

Iar ei se cred roi de albine.

Presupun că i-ai rănit

Dar cu toții au uitat

Când pentru ei păreai fericit

Și n-aveai drept la oftat.

,, Ce griji ai tu?"

,, În locul tău eu nu m-aș plânge"

Vorbe pe care sufletu'

Le-a clătit în lacrimi de sânge.

Altele chiar nu-și au rostul,

Prejudecăți și vorbe-n vânt,

Acum c-ai liniște, ai totul,

N-auzi vorbe din pământ.

La fel ca orice alt copil

Cu-o naivitate blândă,

Vreau să-mi fii un infinit

Făr' de griji și multă trudă.

Soarele, pe lângă tine

Este cea mai mică stea,

Tu, mămică preaiubită,

Luceafărul din viața mea!

Pentru tine, dragă mamă,

Ființă dulce, răbdătoare,

Astăzi este-o zi prea scumpă,

Ziua ta, e sărbătoare!

Vreau să mă ierți pentru ceea ce nu sunt

Să pot pleca cu inima împăcată,

Eu te iert, căci toate le-ai făcut,

Supus de mintea-ți deșartă.

Știu că în zadar au fost,

Oh…visele mele!

Nu puteam să-ți spun tot

De frică c-ai fi fugit de ele.

Și fără un cuvânt spus

Ai dispărut din al meu Rai,

Rămâi cu bine, suflet distrus,

Căci gând să oferi iubire n-ai!

Azi, în loc să-ți dau o floare 

Și în brațe să te strâng,

Îți aprind o lumânare 

Și te rog să-mi vii în gând.

Brăzdat chipul de necaz

Și albită de vreme,

Ai muncit fără răgaz,

Să nu-ți pierzi copiii-n lume.

Ai plecat din suferință

La ceata cerului senin,

În urma ta, firava-mi ființă,

A înțeles că toți murim.

Nimeni nu știa să spună 

O poveste ca și tine,

Scumpa mea, bunică bună,

Cu tine era atât de bine!

Floare de Fier,

Ce-i dai din cer?

Floare-de-colț,

Și-n cale-o scoți.

Poartă în piept,

Pulsul incert.

Nu-i trebe’ scut,

Nici jurământ!

Nu se destramă,

Nu îi e teamă!

Nu cere drum,

Arde cu fum!

Cu pielea-n vânt,

Și pasu-i sfânt!

Calcă pe jar,

N-are habar!

Din spini își coase

Zile frumoase!

Nu plânge stele,

Plânge cu jele!

Pe câmp cu dor,

Sub cerul lor,

A scris cu sânge,

Ce inima-nfrânge!

......................................

Și-a luptat, mai ceva ca un bărbat, Ecaterina Teodoroiu, nume nemuritor al poporului român!

Inspirație:

„Floare de Fier" - E-an-na

„Floare de colț" - Ducu Bertzi

Nu dormi, popor cu frunte arsă,

Căci somnul tău e jug și lanț,

Pe harta lumii ești o farsă,

Ești căzut într-un mare șanț.

Ți-au frânt coloana în tăcere,

Și ți-au vândut pământul sfânt,

Iar tu priveai, fără putere,

Cum se topea al tău cuvânt.

Ți-au pus icoane la ferestre,

Dar ți-au luat grâul din hambar,

Ți-au zis că-s „patrioți” aceste,

Hiene-n haine de primar.

Ai fost mințit cu pâine caldă,

Și ți-au furat și mâna care,

Muncea de zori, cu inima albă,

Iar azi trăiești doar din răbdare.

Îți spun că ești mic și nevrednic,

Să nu visezi la ce-i al tău,

Dar uită că-n pieptul demn și harnic,

Mai bate-un foc, tăcut și greu.

Trezirea nu e-n gloanțe crunte,

Ci-n ochii care văd curat,

În mâna care dă să-nfrunte,

În glasul care stă-n dreptat.

Nu moștenim doar lut și case,

Ci lupta celor ce-au căzut,

Să nu ne vindem pe mătase,

Tot ce străbunii ne-au făcut.

Când mor copiii de foame-n școală,

Iar hoții dorm pe saci cu banii,

Tăcerea noastră e o otravă,

Răbdarea e cumplită în acești anii.

O țară nu se schimbă-n vorbe,

Ci-n pașii grei pe drumul drept,

Când omul poartă cu demnitate,

Dreptatea-n fapte, nu-n regret.

Să nu mai cerem de la alții,

Ce nu ne dăm noi niciodat’,

Să ne iubim pământul, frații,

Și să fim drepți cu-adevărat.

Căci nu mai vine nimeni, frate,

Să-ți spele sângele de jos,

Națiunea ori se ridică în picioare,

Ori piere-n somnul dureros.

Ridică-te, din umilință,

Cu fruntea sus, cu pasul drept,

Căci cea mai sfântă biruință,

E să devii din nou complet.

A fost un voievod mult vestit,
Care în țară dușmanii nu i-a primit.
Ștefan cel Mare, lui îi se spunea,
Și numele acesta pe dușmani îi speria.

El a luptat până la moarte,
Ca să fie curate moșiile noastre.
Ar fi vrut să domnească mult,
Dar o rană mult ce i-a făcut.

Bunul nostru voievod
Nu și-a lăsat patria pe loc.
El nu a stat ca un împărat,
Dar a fost pe câmp și a luptat.

Și de asta a plecat,
Și de asta moldovenii s-au speriat.
Dar nu vă temeți, că a venit
Rândul lui Bogdan să fie vestit.

Bogdan pe dânsul îl chema,
Dar și „orb” îi se mai spunea,
Dar nu contează porecla dată,
Contează ce se transmite, fiu din tată.

Nici când să nu uităm români vreodată,
Această zi ce este foarte importantă.
Şaisprezece Decembrie optzeci şi nouă,
Când tot românul şi-a dorit o viaţă nouă.

La Timişoara în această călduroasă zi,
În Centru acolo tare se va auzi.
Cum gloanţele au început să zboară,
Şi oamenii deodată încep să moară.

La Piaţa Operei, timişorenii ei s-au strâns,
Acolo mulţi ei au venit pe jos cântând.
„Deșteaptă-te, române!”, acum ori nici odată,
Să nu mai fim a comunismului otreapă.

Şi în Calea Lipovei şi la Giroc se află,
Timişorenii, ieşiţi cu toţii afar din casă.
Cu piepturile goale, înfruntă ei miliţia,
Chiar dacă aceştia descarcă în ei muniţia.

Şi peste tot în Timişoara atunci tu poţi zări,
Cum oameni fug pe străzi pentru a nu muri.
Nici când ei nu au crezut vreo dată,
Că în România, comunismul cu sânge o să cadă.

Şi primii morţi ce cad pe stradă îs luaţi,
La morgă mare său în cimitir sunt adunaţi.
Şi alţi îs prinşi, bătuţi şi în grabă arestaţi.
De miliţieni şi securiştii ce în civili sunt îmbrăcaţi.

Şi în acea seară la Catedrală acolo sus pe trepte,
Împuşcaţi erau, bătrâni, bărbaţi, femei şi fete.
Mureau cu toţii ei atunci pentru dreptate,
Mureau cu toţii strigând:, Vrem libertate !”

O libertate ce în Timişoara a fost însângerată,
Cu jertfe multe ea a fost plătită de astă dată.
A fost plătită cu sânge de timişoreni şi de români,
Să fie atunci cu toţii în ţara lor ei liberi şi stăpâni.

Chiar dacă afară este cald, e iarnă şi este înserat,
La Catedrală în centru acolo toate clopotele bat.
Bat clopote, bat clopote în Timişoara toate,
Ce anunţă că în Timişoara toată este libertate.

Şi multe cântece atunci în Timişoara s-au cântat,
Şi oamenii cu toţii în centru au îngenunchiat.
Rugându-se pentru martirii care au murit,
Ce pentru libertate, la Timişoara s-au jertfit !

Ah, românime junã, ce-ai rãmas

Acasã, pe strãvechea noastrã glie,

Pãstreazã curãţia limbii-n glas

Şi bunul simţ din vechea Românie!

Iar floarea rar-a gândului curat

Mai seamãn-o, cât încã poţi s-o sameni!

Cã... uitã-te şi tu, cum au plecat

Ruşinea şi dreptatea dintre oameni!

Tu eşti nãdejdea celor ce trãiesc

Cu dorul ridicãrii naţiunii,

Având în inimi sânge românesc,

Jertfindu-se, cum se jertfeau strãbunii!

Perseverenţã, râvnã şi rãbdare

Sã punem astãzi, mânã de la mânã;

O ţarã, stând pe propriile-i picioare,

Nepoţilor, mãcar, sã le rãmânã!...

Limba română ne ține de vatră,

ne poartă dorul pe câmpuri și-n sat,

ea crește-n suflet, tăcută și dreaptă,

povestea străbună ce nu s-a uitat.

În graiul românesc găsim puterea,

și bucuria, și dorul curat,

el ne adună, ne ține tăria,

în inimă vie rămâne legat.

Limba română e mândria mea,

rădăcina veche ce nu va seca,

prin ea trăim și ne vom aminti,

suntem un neam ce nu va muri.

31.08.2025

Andrei GUȚU