În locul unui ,,La mulți ani!"

Voi iubi, cândva, din nou,

Va semăna cu tine, poate,

Glasul tău, subtil ecou,

Te regăsesc în tot și-n toate.

Mi-ai fost dor atâtea nopți,

Mi-ai fost dor atâtea veri,

Te-am pierdut în alte vieți

Când priveam spre nicăieri.

Voi iubi, cândva, din nou,

Sub stele mii și paznici aștri,

Mereu în umbră, un ecou,

Dragostea mea, cu ochi albaștri.

La fel ca orice alt copil

Cu-o naivitate blândă,

Vreau să-mi fii un infinit

Făr' de griji și multă trudă.

Soarele, pe lângă tine

Este cea mai mică stea,

Tu, mămică preaiubită,

Luceafărul din viața mea!

Pentru tine, dragă mamă,

Ființă dulce, răbdătoare,

Astăzi este-o zi prea scumpă,

Ziua ta, e sărbătoare!

Vreau să mă ierți pentru ceea ce nu sunt

Să pot pleca cu inima împăcată,

Eu te iert, căci toate le-ai făcut,

Supus de mintea-ți deșartă.

Știu că în zadar au fost,

Oh…visele mele!

Nu putem să-ți spun tot

De frică c-ai fi fugit de ele.

Și fără un cuvânt spus

Ai dispărut din al meu Rai,

Rămâi cu bine, suflet distrus,

Căci gând să oferi iubire n-ai!

Tot mai greu, se lasă peste școală,

Umbra unui sistem ce nu-și vrea copilul sănătos,

Dascălii ce poartă măști de ifos,

Otrăvesc tot ce-i pur, cu-al lor suflet de smoală.

Unde sunteți voi, ce-ați fost cândva eroi?

Sălile sunt pline, dar totuși așa goale,

Zâmbete forțate pe chipurile pale,

Se topesc anii învățării, sub lacrimi de nevoi.

Nu știu de carte sau de cuvânt,

,,Educație" răsună ca un ecou în surdină,

În băncile uitate, copii ascunși în vină,

Prizonierii unor oameni ce-au depus un jurământ.

Sistem corupt al educației ucise,

Note și examene, lanțuri grele pe umeri de copil,

Uităm că școala nu este un exil,

Românie... gropar de vise!

Născută din pământ și apă,

Copilul Lui Dumnezeu,

Curat, sufletul meu,

Supus să cadă în groapă.

Păcatele din neam în neam

Ce mă urmăresc din umbră,

Simfonie sumbră,

Cu ele inima-mi hrăneam.

Aș fi vrut să fiu secundă,

Să fiu o clipă pe pământ,

Sau o adiere de vânt

Care-n trestii să se ascundă.

Îndrăznesc să cred în toate

Și în câte nu există,

Eu, simplă artistă,

Cu mii de vise întunecate.

În poiana înseninată

De cu seară greieri cântă

Iarba moale-n talpa vie

Te-nfioara și încântă.

Iar, când totul pare sfânt

Și când liniștea se lasă,

Se aude, slab în crâng,

Un glas de mogâldeață.

Era ea, înmiresmată,

Cu petalele-i vioaie,

Regina Nopții, cine alta

Se trezește in miez de noapte?

Am auzit astă vară

Pe când un corb cerul brăzda

Că lăcusta îi spuse melcului

Tot ce șoarecele știa

Care, la rândul lui,

Pestele și broasca-i spuse

Că ei știau toată povestea

Despre cea din miez de noapte 

Căci era așa din vremea

Pe când cocoșul ouă făcea,

Iar pinguinul putea să zboare

În zone tropicale iarna.

Ea a fost o mică floare,

Ca oricare, dar altfel,

Într-o seară, cu raza-i vie,

Luna vede micuța blândă,

Frumusețea ei plăpândă,

Dragostea, inima o-nmoaie.

De dimineață, Soarele,

Nici bine nu apare-n boltă

Căci greierele, pe umăr sare

Și-i șoptește de-a lui sortită

Că pe seară, se iubea

Cu o floare obișnuită.

Înfuriat și egocentric

Îi lasă cerul Lunii

Să ia cu ea toată lumina

Și stelele și norii .

Luna a făcut nuntă

Cu floarea cea obișnuită

Pe tron de stele, încoronată

Să-i fie-n veci regină.

Și așa, a apărut ea,

Cea mai răsărită între flori,

Gardianul nopții tainice,

Regina stelelor.

Timpul ticăie, cu fiecare bătaie,
Nu se oprește, nu se răzgândește.
În fiecare secundă, o nouă schimbare,
Și, când se va opri, vom fi doar amintire.

O atingere rece
Pe inima mea inerta.
Un cosciug scufundat in flori
In buruieni si crini manjiti de sange,
In haine distruse de trecerea timpului.
In timpul pe care l-am risipit
Blocata in reverie, sufocata cu nepasare.
Un ultim rastimp,
Cu chip celest si naiv
O fantasma care iti inghite gandurile insolente,
Si care se ineaca cu indoieli neincetate.
Un ultim ticait de ceas
O ultima lacrima in van,
Un ultim ranjet sters
Menit sa trezeasca ceva in tine.
Dar ochii sticlosi iti raman fixati,
In trecutul care iti roade incet
Trupul deja sfasiat de realitate.

Liniștea serii se-mbrăcă într-o farsă,

La pândă mai stătu și dușmanul de-afară,

Pe la pervaz, se preschimbă pe nesimțite,

Și privi la ceasul atârnat de niște grinde.

Era întuneric și-un gând îl trezi,

Pe bătrânul ce din senin se zgribuli.

Privi cu necaz spre geamul din față:

,,Ce putea fi? o pasăre hoață!"

Hoțul se uită și el mai atent,

Și pe bătrân îl enervă un sentiment.

Trase o pânză peste ochii ființei,

Să poată dormi mai bine, fără intervenții.

Jocul abia începuse, cât ar fi crezut,

Orice-ar fi fost, hoțul nu se dădu bătut,

Bocăni în geam de câteva ori,

De la un timp, pe bătrân îl cuprinseră fiori.

Nu se auzise la fel ca celelalte,

O nerăbdare se simți acolo-n spate.

Se duse încetinel la fereastra sa spartă,

Nu văzu nici urmă de împielițată.

O ușă mai veche începu a scârțâi,

Bătrânul auzi un pas și-ncremeni,

O liniște mai mare decât ce auzi,

Să fi fost oare adevărat ce simți?

Obosit, se ghemui în pat,

Lângă bătrân se-auzi un oftat,

Săracul, nu găsi niciun chibrit de aprins

Și ieși din căsuță cu sufletul cuprins.

La ușă, musafirul își lăsase arma,

Bătrânul o luă să-și apere viața.

Mai mare decât se putea aștepta,

Nu conta cine era, dar nu mai pleca!

Văzând că nu ieși, bătrânul se retrase,

Tot mergând, brusc se-mpiedicase,

Căzu atât de rău și-l dureau acum toate,

Nu mai observă că era pe moarte...

Hoața ieși din căsuța cea săracă,

Îl ridică pe bătrân și-l luă cu ea în cârcă,

Bătrânul se zbătu, dar în zadar, cu forțe...

Așa apare, când dormi în taina nopții.

Unde moartea întârzie eu mai vin, să te găsesc 
Printre liniştea eternă care tremură în pini, 
Printre acele ce-n ghemuri năucite se uncesc 
Şi mă leagă şi pe mine să mă prind cu rădăcini. 

Eu mă las să cad pe spate ameţit de plânsul ierbii. 
Glasul tău pe la ureche îmi foşneşte ca un vânt, 
Dar abia-i spre desluşire, căci s-aud cum saltă cerbii, 
Lovind aprig şi fierbinte cu copita în pământ. 

Şi tresar, că dintr-o frică c-aş putea să fiu trezit, 
C-aş putea să uit cărarea către locul fermecat, 
Unde moartea întârzie, amăgind un ceas grăbit, 
Să mă-ntoarcă -n amintirea ce de tine m-a legat.

Așa cum vine boala
oricând, făr’ să o poftești,
așa vine și moartea,
când nici nu te gândești!

Boala ades te lasă
în viață, „șifonat„,
moarte însă te înhață
pe veci, când ești de luat!

Nici una dintre ele
de capul lor nu sunt!
Fiind biete vergi, nuiele,
în mâna, Celui Sfânt!

Boala-i de îndreptare,
la cei ce-o pătimesc,
sau poate a celor care,
în jurul lui trăiesc!

Și moarte-i de îndreptare,
a celor ce-l jelesc,
ce încep o căutare
a Domnului Ceresc!

Și dacă, moartea, boala,
sunt căi spre mântuire,
când ne vor căuta,
să aducem mulțumire!

5.01.2023
 

Întreaga viață noi fugim de moarte
iar ea aleargăparcă după noi,
distanța care ne desparte,
pare mereu un pas, sau doi!

Dar obligați de ne oprim din fugă
paradoxal distanța se mărește,
doamna cu coasă și cu glugă,
n-apare, nu ne urmărește!

Pe nimenea nu urmărește,
ne închipuiam doar noi c-ar fi așa,
ea știe când și unde ne găsește
și ne așteaptă să venim la ea!

Fuga de moarte e doar grabă,
să ajungem punctuali la întâlnire
e mintea noastră cea neghioabă;
căci suflu avem de nemurire!

23.09.2024